Despre posibilitatea unui scenariu coreean in razboiul din Ucraina

Anul care a trecut de la invazia rusa explicita asupra Ucrainei a adus in discutie mai multe scenarii privind posibilele evolutii ale situatiei la nivel international si regional. Trecerea strategiei militare a Rusiei de la un razboi fulger la un razboi de pozitie a generat o schimbare a abordarii occidentale a conflictului din Ucraina, de la simple sanctiuni economice la furnizarea de echipamente militare fortelor ucrainene pentru a putea rezista ofensivei ruse si chiar a trece la contraofensiva in anumite cazuri.

Mai multi analisti au sugerat ca ne aflam la inceputul unui nou razboi rece (chiar dinaintea invaziei din februarie 2022, in contextele discursului lui Putin de la Munchen din 2007, a razboiului ruso-georgian din 2008 sau al anexarii Crimeii din 2014). In aceste conditii, avand experienta primului razboi rece, dintre blocul sovietic si cel occidental, care a durat aproape jumatate de secol, am putea fi pusi in fata unei situatii care sa dureze mai mult decat cei cativa ani estimati ca ar putea tine razboiul din Ucraina. Pozitia ambigua a Chinei (inclusiv abtinerea in cadrul votului de condamnare a invaziei ruse din cadrul Adunarii Generale a ONU de saptamana trecuta), dar si a Indiei, fata de conflictul ruso-ucrainean este de natura sa creeze impresia ca vom fi martorii unei dispute mai lungi in urmatorii ani (sau chiar decenii) intre Statele Unite si aliatii lor (NATO, UE, ANZUS) si China si aliatii sai (SCO, RICS). Astfel, noul razboi rece (intre democratii si regimuri autoritare) nu ar avea loc intre Occident si aliatii Rusiei, ci intre Occident si aliatii Chinei.

Daca scenariul de mai sus este pertinent, atunci conflictul din Ucraina ar fi doar prima dintre crizele majore ale acestui nou razboi rece. Facand o analogie cu primul razboi rece, razboiul din Ucraina ar fi similar cu Razboiul din Coreea. Multe elemente sunt asemnatoare, in acest caz, cum ar fi sprijinul occidental pentru una dintre partile in conflict (regimul de la Kiev, in acest caz), manifestat si printr-un sprijin larg in cadrul ONU, respectiv sprijinul tacit al celuilalt actor major (in acest caz China, in cazul precedent Uniunea Sovietica). Daca e sa adoptam retorica Moscovei, putem identifica chiar un sprijin concret al unui actor non-sistemic (China populara pentru regimul nord-coreean in 1951, Rusia pentru regimurile separatiste din Donetk si Lugansk in prezent). Alte elemente, insa, difera substantial, intrucat Occidentul nu s-a implicat direct in Ucraina (cu trupe, precum in Coreea), iar Rusia era un actor sistemic inaintea conflictului si nu a ezitat sa anexeze in mod formal teritoriile cucerite (dupa ce le-a recunoscut, temporar totusi, independenta), subminand astfel suveranitatea Ucrainei. De asemenea, interesele economice ale Chinei din prezent nu sunt de natura sa sprijine o confruntare directa, cel putin pentru moment, cu Occidentul, principala sa piata de desfacere.

Dincolo de asemanarile si diferentele dintre cele doua conflicte, insa, comparatia ar putea genera o posibila solutionare a conflictului respectiv (in sensul opririi ostilitatilor pe teren) folosind modalitati similare. Intrucat nici Occidentul (Statele Unite si UE in egala masura) si nici Rusia nu par sa se indrepte catre o abordare comuna a situatiei, iar China pare sa sustina tacit pozitia Moscovei, este greu de crezut ca negocierile de pace ar putea avea succes intr-un orizont temporal scurt si mediu. In aceste conditii, ceea ce s-ar putea intampla, daca cele doua tabere aflate in conflict nu obtin progrese substantiale in urmatorii doi ani, ar putea sa fie echivalentul unui scenariu al conflictului din Coreea, in care nu a fost semnata o pace, dar a fost incheiat un armistitiu, care a luat act de situatia de pe teren si a trasat o limita teritoriala intre cele doua parti in conflict, ce a devenit o parte integranta a cortinei de fier dintre cele doua sisteme aflate in conflict. In situatia din prezent, conflictul din Ucraina ar putea urma acest scenariu, care ar putea permite integrarea partii independente din Ucraina in UE (dupa scenariul cipriot) si NATO, in timp ce estul si sudul tarii ar ramane de facto anexate la Rusia, situatie nerecunoscuta oficial de alte state (cu exceptia aliatilor apropiati ai Moscovei).

Bineinteles, un astfel de scenariu este prea putin fericit pentru ideea de societate internationala bazata pe securitate colectiva, drepturile omului, drept international, comert liber. Insa, in conditiile in care Rusia nu este afectata in mod semnificativ de sanctiunile economice occidentale si este sprijinita (chiar si tacit) de China si India, o alta alternativa fezabila fata de actualul conflict armat cu greu poate fi conceputa.

Invadarea Ucrainei si schimbarea echilibrului global de securitate

Revin dupa o perioada mai lunga in care pandemia de Covid19 mi-a marcat iremediabil existenta prin izolarea si limitele pe care mi le-a impus. Si, cand credeam ca mai rau nu se poate, ne confruntam, iata, in aceste zile cu o invazie a Rusiei impotriva Ucrainei, care ne intoarce parca in istorie cu mai multe zeci de ani, desi fusese anuntata de cateva luni de rapoartele serviciilor de informatii americane. Toate sperantele ca ne indreptam catre o noua etapa in evolutia umanitatii, caracterizata de solidaritate impotriva amenintarilor globale ale secolului nostru (incalzirea globala, pandemiile, stresul cotidian, terorismul islamic si crizele identitare) s-au naruit in cateva zile. Scene desprinse din cele doua razboaie mondiale ale secolului trecut, sau din razboiul civil spaniol al perioadei interbelice au devenit realitati cotidiene. Valuri de emigranti din Ucraina parasesc tara indreptandu-se catre un Occident care e ultima lor speranta. Acelasi Occident care, imitand parca un comportament impaciuitorist al liderilor interbelici fata de Hitler, a ezitat sa ia masuri timpurii impotriva lui Putin, permitandu-i acestuia sa se creada un lider global fara egal.

Dincolo de discursurile emotionale, de promisiunile iluzorii ale liderilor occidentali pentru eroicul popor ucrainean prins intre doua placi tectonice ale lumii contemporane, este evident jocul de putere intre marile puteri la nivel mondial. Fostul hegemon american a inceput sa dea semne evidente de slabiciune, mai ales dupa retragere (prea tarzie) din Afganistan, ceea ce a determinat puterile emergente (reunite generic sub sigla BRICS / Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sa spere ca pot modifica echilbrul global. De asemenea, fostele mari puteri europene si-au dovedit limitele de abordare (fostele sfere imperiale de influenta) nereusind sa contureze o pozitie comuna in cadrul UE (marcata simbolic de Brexit) si negociind separat cu Rusia furnizarea de resurse energetice necesare continuarii dezvoltarii lor economice (mai ales Germania, care a renuntat la energia nucleara - intr-un impuls pozitiv de ecologizare - dar alegand un tip de energie care a vulnerabilizat-o profund si de care politicienii celor doua mari partide traditionale sunt depotriva vinovati). In aceste conditii, era absolut natural ca Putin sa incerce sa isi recastige fosta sfere de influenta sovietica. Nimeni nu isi inchipuia, insa, in ce maniera...

Rusia nu este in prezent nici mai mult nici mai putin decat se stia. Desi se pretinde o putere emergenta, statul rus a suferit o cadere accentuata dupa disolutia URSS, mai ales in termeni economici si demografici. Domnia lui Putin i-a oferit Rusiei iluzia ca poate redeveni un actor global relevant bazandu-se pe exportul de resurse energetice si de armament. Pentru o perioada acest aranjament a functionat si se parea ca Rusia a revenit pentru totdeauna in randul natiunilor civilizate sprijinind o economie globala integrata. Aceasta perceptie se baza pe iluzia ca valoarea elitelor culturale, stiintifice si sportive ruse este o expresie a intregii societati. In schimb, mentinerea la putere a regimului Putin se baza pe supravietuirea sistemului sovietic sub forme usor modificate, bazate pe clientelism, nepotism, darwinism social, militarizare si supunere fata de puternicii zilei pentru a supravietui. In fond, Rusia nu avea nici un fel de traditie democratica, ceea ce si-a pus amprenta asupra evolutiei majoritatii tacute care il sustine pe fostul kaghebist la putere.

Fara sa exceleze, Putin a reusit, alaturi de sistemul de guvernare mostenit pe care l-a modificat dupa propriile preferinte, denumit verticala puterii sau 'sistema', sa mentina echilibrul intern si sa creeze iluzia posibilitatii revenirii Rusiei in fruntea marilor puteri ale lumii. Acest lucru a beneficiat si de criza acuta de leadership a Occidentului si de idioti utili ca Schroeder si Trump. Timp de peste doua decenii, Rusia a revenit in prim planul evenimentelor internationale, fie ca mediator, fie ca aliat decisiv. Insa ceea ce a creat in 20 de ani este pe cale sa se naruiasca in cateva zile, de cand a atacat, in mod precipitat Ucraina, folosind motive imaginare, provenind din mitologia politica rusa a secolului al XIX-lea.

Iluzia puterii l-a facut pe Putin sa creada ca poate face orice, in conditiile in care Occidentul pare a fi pe o panta descendenta a evolutiei sale, dupa lupta cu terorismul si cu pandemia. Insa aceasta iluzie nu a luat in calcul faptul ca puterea sa se bazeaza pe falsele premise ale valorii Rusiei in raport cu realitatea unei guvernari falimentare in folosul unei camarile restranse. Astfel, loialitatea a fost confundata cu competenta si cantitatea cu calitatea. Esecul, cel putin asa cum reiese in ultimele zile, de a supune o natiune tanara ca Ucraina, releva slabiciunile capitale ale statului rus. Lipsa desovietizarii adecvate a dus la esecul tranzitiei ruse catre economia de piata si democratie, mascat de conceptul fictiv al 'demodratiei suverane', in fapt autocratie deghizata, o imitatie nereusita a modelului chinez de comunism cu valente capitaliste. Fara o baza economica sustenabila, Rusia dovedeste in aceste zile ca, departe de a fi o mare putere emergenta, este un stat neo-sovietic decadent, care se agata de un incert parteneriat cu China si India pentru a reusi sa supravietuiasca intr-o lume complicata. Bineinteles, pozitia Chinei este importanta si poate genera solutia la problema unui lider imprevizibil de tip Hitler, sau se poate folosi de acesta pentru a isi accelera ascensiunea globala. Alegerea Chinei va determina, insa, viitorul omenirii pentru multi ani de acum incolo, fie sub forma unui nou razboi rece (armele nucleare nu permit un nou razboi mondial in sens clasic) fie a unei competitii dure pe taram economic.

Indiferent daca va reusi in cele din urma sa cucereasca militar Ucraina (insa fara a o supune, in conditiile in care rusofobia ucrainenilor este in crestere), eroarea strategica a lui Putin nu poate fi ascunsa. Ea se explica prin agatarea acestuia de un trecut sovietic idealizat, care de fapt a capotat in interventia fatala din Afganistan in anii '80 ai secolului trecut. Expansiunea Rusiei nu ii poate garanta securitatea, in conditiile in care ostilizarea Occidentului il face pe acesta din urma mai coerent. Ea poate cel mult sa genereze conditiile interne care au determinat acum un secol revolutia bolsevica si prabusirea imperiului rus. Putin este mai aproape de Nicolae al II-lea decat de Petru cel Mare, in conditiile in care pastrarea statu-quo-ului i-ar fi garantat un mandat pana la decesul natural si un loc sigur in cartea de aur a istoriei Rusiei. Nu trebuie sa uitam ca marea majoritate a liderilor Rusiei fie au murit in functie fie au fost asasinati de propriii supusi. Acum, in schimb, Rusia e din ce in ce mai izolata la nivel international si nimeni nu pare sa castige ceva din aceasta interventie. Greselile strategice se platesc inevitabil, mai devreme sau mai tarziu.

Plimbare de seara langa lacul din parc

O briza usoara incepuse sa sufle peste lac, trezind ratustele ametite de caldura prea mare a acestui sfarsit de iunie canicular. Oamenii se imbulzeau in parc pentru a mai lua o gura de aer fara mastile impuse de pandemie in spatiile inchise. Doi caini, unul mare, dar inca pui, si unul mic se harjoneau langa mal. Biciclistii si rollerii treceau din cand in cand incercand sa respecte dunga verde trasata pe asfalt si care le era destinata. Cativa batrani isi trageau mastile sub nas ca sa mai poata respira putin in caldura inabusitoare. Doua lebede se zareau in departare plutind catre insula cu vegetatie abundenta, probabil la cuibul lor si la umbra.

Deodata un sunet incepu sa se auda, mai intai abia perceptibil, apoi mai puternic. Un tanar canta la orga melodii usoare internationale celebre din anii '80, '90 sau 2000. Parea o schimbare binevenita, in comparatie cu muzica aproape funebra care te intampina pe aleea de la intrarea parcului, pusa la dispozitie de primarie, probabil pentru a le aminti pensionarilor de ultimele momente ale vietii lor. Trecatorii incepeau sa se opreasca pentru a asculta muzica de orga a tanarului si uneori recunosteau pasajele. Cativa chiar lasau cativa bani in cutia asezata in fata baiatului, care parea transpus in lumea sa muzicala.

La un moment dat un batran cu o carja se apropie, abia mergand, de tanar, se apleca usor si lasa 1 leu in cutie. Parca ar spune: "Eu sunt batran si timpul meu se apropie de sfarsit, tu esti tanar si trebuie sa supravietuiesti, altfel vietile noastre se vor fi scurs in zadar. Cineva trebuie sa te ajute si pe tine, daca parintii nu pot mai mult, chiar si un batran ca mine, cu pensia lui infima... Si ce frumos suna muzica, parca imi aminteste de tinerete, o vreme atat de departata, cand eram in putere si mi se parea ca sunt vesnic. Bucura-te de viata, traieste, cu toate greutatile, arata ceea ce poti lumii!" Si apoi se departeaza incet... Si totusi, in ciuda aparentelor total nefaste, parca mai exista o speranta, oricat de mica... In cele din urma viata este cea care invinge.

Pandemia ca oglinda

Momentele fara precedent prin care trecem la nivel mondial, mai exact pandemia de coronavirus (CoViD 19), reprezinta, dincolo de dezbaterile asupra originii sale (care, fara indoiala, au legatura cu stadiul actual de dezvoltare a umanitatii, fie ca reactie a naturii, fie ca arma biologica), un moment in care putem vedea mai bine cine suntem cu adevarat. In mod concret, pandemia (ca si orice alte criza profunda) functioneaza azi ca o oglinda a ceea ce fiecare dintre noi reprezinta cu adevarat. Se pare ca modul in care reactionam in timpul unei crize scoate la iveala resorturile noastre cele mai intime, prezentandu-ne astfel in toata "splendoarea" noastra celorlalti.

Astfel, in aceste zile suntem martorii unor comportamente diverse din partea tuturor categoriilor de oameni, mergand de la solidaritate si pana la discursuri ale urii duse la extrem, de la conformism pana la rebeliune deschisa, de la condamnare a presupusilor vinovati pana la gasirea unor solutii inovative. In opinia mea, situatia actuala, cu toate limitarile impuse de masurile preventive ale unor guverne ajunse la disperare din lipsa de solutii viabile, constituie si o oportunitate de a medita asupra modului in care ne dorim sa continuam dupa incheierea restrictiilor, sau cel putin dupa revenirea la o "normalitate" pe care unii o vad imposibila.

Unul dintre avantajele pe care criza actuala le-a adus este ca nivelul poluarii s-a redus semnificativ, alaturi de reducerea (partiala a) poluarii fonice si de aglomeratii. Totusi, dupa cum am observat, unii nu au putut uita de modelul capitalist muribund si inca mai concep planuri de revenire la economia bazata pe consum si productie de masa. Ceea ce nu inteleg ei este ca modelul economic de dupa criza nu mai poate fi acelasi, decat in conditiile in care vom condamna generatii intregi la austeritate si plata datoriilor. Noul model economic ar trebui sa fie, in opinia mea modesta, unul bazat mai degraba pe schimburile de informatii pe cale virtuala si pe scaderea dependentei de bunurile materiale (cu exceptia celor cu adevarat vitale, cum ar fi hrana), pe generarea de plusvaloare in termeni virtuali, mai degraba decat in termeni de bani si schimburi financiare. S-ar putea sa ma insel, insa scaderea contactului fizic intre oameni in aceasta perioada nu ma poate duce cu gandul decat la un astfel de tipar al societatii.

Totusi, dependenta de factorii materiali nu va putea fi pusa sub semnul intrebarii in ceea ce priveste obligativitatea de a trai pe Pamant (cel putin pana la colonizarea altor planete, mult peste orizontul nostru de viata). Din acest punct de vedere, ar fi trebuit sa constientizam mai mult faptul ca exploatarea acestei planete la modul in care am facut-o pana acum trebuie sa inceteze, daca ne dorin sa mai pastram ceva din acea "normalitate" dinaintea crizei. Altfel, crizele vor incepe sa se multiplice si nu cred ca vom putea sa continuam sa locuim pe o planeta in continua desertificare si oceanizare (decat daca vom prelua modelul apocaliptic al unor filme precum "Mad Max" sau "Sea World").

In acest timp insa, unii dintre noi continua sa prospere de pe urma unor activitati reprobabile, cum ar fi taierea padurilor, profitand de complicitatea unor guverne care nu mai reprezinta de mult interesele simplilor cetateni. In aceasta privinta, nu am nici un dubiu: activitatile respective, alaturi de altele asemenea lor (cum ar fi producerea de autivehicule poluante sau de arme biologice) ar trebui incriminate drept crime climatice, pe picior de egalitate cu crimele impotriva umanitatii, iar autorii lor si factorii de decizie care ii protejeaza ar trebui condamnati in consecinta (de preferinta la inchisoare pe viata sau munca pe viata in folosul comunitatii). Doar in acest mod vom putea sa spunem ca am folosit pandemia ca oportunitate si nu ca pretext.

Cum as vrea sa fie primarul meu

Intr-un film romanesc din anii '80 care este difuzat in prezent lunar la posturile de televiziune din tara noastra ("Extemporal la dirigentie", 1987) profesorul diriginte solicita elevilor de liceu din clasa a IX-a sa dea un extemporal in care sa raspunda la intrebarea "Cum as vrea sa fie dirigintele meu". In contextul apropierii alegerilor locale, cred ca intrebarea s-ar potrivi si candidatilor la functia de primar al localitatilor noastre. In ce ma priveste incerc, mai jos, sa fac un portret conform optiunilor mele personale.

Astfel, ca om, mi-as dori ca primarul din localitatea in care domiciliez sa fie o persoana modesta, care sa puna faptele inaintea imaginii, sa fie familista, decenta, sa protejeze interesele cetatenilor de rand in locul intereselor de grup, clan sau grup profesional, sa evite sa dea vina pe altii pentru neimpliniri, sa poata sa isi faca autocritica atunci cand este cazul si sa se inconjoare de oameni profesionisti, nu de pile, relatii, rude sau alti oameni "de incredere" si care sa fie primarul tuturor cetatenilor, nu doar a unor grupuri restranse sau a propriilor votanti. De asemenea, mi-as dori ca primarul localitatii mele sa foloseasca mai degraba transportul public decat masina personala sau de serviciu, sa mearga la cumparaturi alaturi de oamenii obisnuiti, sa locuiasca in mod real in localitatea pe care o administreaza, sa nu isi faca vacantele in locuri exotice sau extravagante, sa evite afisarea unui lux deranjant, sa nu isi doreasca sa fie mereu in prim plan, ci mai degraba in fundal ca sa faca lucrurile sa mearga. Nu in ultimul rand, primarul meu ar trebui sa fie o persoana care sa promoveze un mod de viata sanatos, consumul de alimente nechimizate, evitarea folosirii excesive a medicamentelor si protejarea mediului inconjurator.

Dar, mai mult decat modul in care ar trebui sa arate omul, cred ca mai important e ce ar trebui sa faca acesta. Printe masurile pe care le consider absolut necesare, cel putin in cazul Bucurestiului, se numara urmatoarele masuri: (1) interzicerea inmatricularii de vehicule second-hand; (2) interzicerea accesului masinilor poluante in centrul orasului (referendumul este doar un subterfugiu pentru oamenii politici care nu au curajul sa isi afirme propriile opinii si convingeri si incearca sa se ascunda in spatele publicului; taxele mai mari nu rezolva problema, doar o mercantilizeaza inutil); (3) achizitionarea de vehicule electrice pentru transportul in comun (inclusiv taxiuri) si instalarea de garduri de separare pentru toate liniile de tramvai de pe bulevarde; (4) confiscarea automobilelor parcate ilegal, fara posibilitatea de recuperare si scoaterea lor la licitatie; (5) exproprierea spatiilor abandonate de proprietari si amenajarea lor in interes public (mai ales spatii verzi); (6) interzicerea construirii de cladiri noi in centrul vechi (restaurarea velor vechi ar fi suficienta); (7) supravegherea video a tuturor intersectiilor; (8) revigorarea cailor ferate urbane; (9) dotarea politiei locale cu armament pentru a putea mentine cu adevarat ordinea publica (angajarea persoanelor cu cazier ar trebui sa fie de asemenea interzisa in randul acestui serviciu public); (10) reglementarea circulatiei vehiculelor personale o data la doua zile (numere cu sot sau fara sot, de luni pana sambata); (11) asigurarea unei calitati a apei corespunzatoare la robinete (fara aluviuni si clor); (12) schimbarea conductelor degradate de apa si incalzire centrala; (13) dublarea amenzilor pentru deteriorarea spatiilor publice, folosind filmarile de pe camerele video pentru identificare; (14) asigurarea securitatii in scoli, inclusiv prin amenzi drastice pentru parintii ai caror copii reactioneaza violent (pana la suspendarea alocatiei pe 6 luni); (15) interzicerea taierii copacilor si a constructiilor pe teritoriul parcurilor si padurilor; (16) amenzi drastice pentru proprietarii de animale care nu respecta igiena orasului; (17) demolarea tuturor constructiilor fara autorizatie sau certificat de urbanism; (18) extinderea pistelor pentru biciclisti.

Acesta ar fi un set minimal care ar trebui respectat, in opinia mea, daca ne dorim sa traim intr-o capitala europeana civilizata. Daca nu... ne meritam soarta.

Scurta perspectiva istorica asupra Brexitului

In urma cu cateva zile Marea Britanie a parasit in mod formal Uniunea Europeana, dupa ce a fost unul dintre principalele state membre ale acestei structuri timp de aproape jumatate de secol. Evenimentul a fost analizat din foarte multe unghiuri, care au scos in evidenta problemele actuale ale proiectului european, revenirea nationalismului pe plan european si mondial sau ascensiunea populismului in democratiile consolidate si mai putin consolidate.

Cu toate acestea, putine abordari au amintit de traditionala politica britanica a echilibrului puterii la nivel european sau de implicarea sau retragerea periodica a Angliei din jocul geopolitic al continentului caruia, in ciuda insularitatii sale, ii apartine in mod categoric. Daca ne reamintim o serie de episoade istorice care au implicat asa numitul "perfid Albion", evenimentele actuale nu mai par o atat de mare surpriza.

Astfel, nu trebuie uitat ca inainte de cucerirea romana, insulele britanice au beneficiat de o "splendida" izolare afectata doar de migratia celtica. De asemenea, dupa primul val de "europenizare", prin intermediul influentei romanice, izolarea a continuat pana la colonizarea anglo-saxona si vikinga. Un nou episod de europenizare a fost marcat de colonizarea normanda, sub conducerea lui Wilhelm Cuceritorul (1066-1087), care a marcat intrarea Angliei in concertul crestin vest-european.

Primul moment de separare clara de politica de tip continental a aparut in timpul regelui Henric al VIII-lea (cel facut faimos de cele sase sotii...), prin intermediul separarii Bisericii Anglicane de Biserica Catolica de la Roma (1534). Faptul ca acest lucru s-a produs in urma unui capriciu amoros al regelui englez nu e o intamplare si arata modul in care politica depinde de personalitatea si viata intima a conducatorilor din orice epoca. Dupa acest episod, Anglia va evolua intr-o putere maritima orientata catre comertul cu intreaga lume, o superputere mondiala care colonizeaza un sfert din lumea cunoscuta.

Dar puterea britanica decade in urma celor doua razboaie mondiale, care desi castigate secatuiesc economia sa si submineaza integritatea imperiului sau colonial. Astfel ca, Marea Britanie se indreapta din nou catre Europa si devine membra a Comunitatii Economice Europene in 1973. Cu toate acestea, Londra nu s-a simtit niciodata confortabil in cadrul structurilor europene, considerand ca acestea ii limiteaza marja de actiune strategica internationala.

Si asa ajungem la momentul actual, Brexitul, cand Anglia alege sa paraseasca Uniunea Europeana si sa continue pe propriul drum. Acest lucru este, ca si desprinderea de Roma din evul mediu, un eveniment determinat de o decizie accidentala a unui lider de moment (David Cameron), care a considerat ca orientarea strategica a tarii poate fi folosita in scopuri electorale. Evident, a fost vorba despre o greseala strategica majora, care se va traduce (dupa umila mea parere) in continuarea decaderii fostei puteri coloniale pana la disolutie, in contextul fortelor centrifuge ale partilor sale componente (Scotia, Irlanda de Nord).

In cele din urma, insa, Anglia nu poate ramane decat temporar in afara jocului de putere european, caruia ii apartine fara echivoc, insa atasamentul sau fata de orice structuri europene nu va fi niciodata total. Asemenea unui cal de rasa capricios, Albionul nu isi va pierde niciodata felul sau unic de a fi, desi va da impresia ca poate juca dupa anumite reguli, insa doar pentru scurt timp si doar atunci cand ii convine. Acest lucru face diferenta intre caii de rasa, care prefera sa moara in felul lor, cu mandrie, si micile martoage de la marginea iarmarocului, care accepta orice stapan, in timp ce viseaza ca devin armasari dupa ce mananca o tava de jaratec...

Cateva ganduri la aniversarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Romane

Implinirea a 160 de ani de la evenimentul decisiv al Unirii Principatelor Romane imi prilejuieste o serie de reflectii asupra evolutiei Romaniei si a traducerii sale prin analogia cu viata oameneasca.

Astfel, momentul din 24 ianuarie 1859 poate fi considerat drept actul de nastere a statului roman modern. Botezul a survenit ceva mai tarziu, in 1862, cand noua structura statala a capatat numele de "Romania". Ulterior, in 1866, la implinirea a 7 ani de existenta, a inceput "scoala" statului roman, prin aducerea la conducerii tarii a Principelui Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, un sever "profesor" german. In 1877 a avut loc "majoratul" Romaniei, la implinirea a 18 ani, prin proclamarea independentei de stat fata de Imperiul Otoman, un "parinte" nu prea riguros si cam ramolit. In 1881, la 22 de ani, statul roman si-a luat "licenta", devenind Regat.

A urmat o existenta tumultoasa, marcata de "criza de la 40 de ani" (la 48 de ani) a Rascoalei din 1907. La 55 de ani, in 1914, "profesorul german" ne-a parasit, iar doi ani mai tarziu a inceput examenul maturitatii, in urma intrarii in razboi. Romania a atins deplina maturitate in 1918, la 59 de ani, devenind Romania Mare, cu fiicele ei, Basarabia, Bucovina, Crisana, Dobrogea, Moldova, Muntenia, Transilvania si fiii Banat si Maramures. Romania Mare a "iesit la pensie" in 1927, in urma mortii Regelui Ferdinand si a lui Ion I.C. Bratianu, la varsta de 68 de ani.

Batranetea a atins si tara noastra, in 1940, cand, in varsta de 81 de ani, Romania Marea a suferit o serie de amputari (teritoriale) si a inceput sa depinda complet de altii. Dupa o lunga suferinta, Romania (autentica) a murit in 1947, lasand locul fiicei sale nelegitime, Republica Populara Romana, aflata sub tutela Uniunii Sovietice. Romania comunista a fost, asa cum adeseori se intampla, un copil nereusit al unei personalitati mai mari (Romania Mare), cu o evolutie sinuoasa si cu un caracter dubios, imprimat de tutore. In 1989, Romania comunista a lasat locul, la 42 de ani, nepoatei sale, Romania democratica, care si-a inceput existenta prin asasinarea mamei sale autoritare in ziua de Craciun a anului in cauza.

Romania democratica incearca sa regaseasca o parte din maretia bunicii sale, Romania Mare, insa nu se poate dezbara de educatia primita de la Romania comunista. La majoratul sau, in 2007, ea a devenit membra a Uniunii Europene, un tutore bogat dar nehotarat si capricios. Ajunsa acum aproape de maturitate, e vremea ca Romania sa spuna (in calitate de presedinta a Consiliul UE) ce isi doreste cu adevarat, daca are un plan propriu al vietii sale viitoare sau daca doreste sa continue sa fie doar o intretinuta mai degraba saraca a unei rude mai bogate din strainatate. Dumnezeu sa apere si sa binecuvinteze Romania!