Despre mandria de a fi roman

Astazi este 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. De aceea, se impune, cred, o definire a ceea ce implica sentimentul de patriotism in societatea de astazi, venita din partea mea, un modest fan al ideii nationale romanesti. Acum, cand sarbatorim unitatea romanilor de pretutindeni (si nu doar din provinciile istorice, asa cum s-ar crede indeobste), cred ca trebuie sa clarific ce inseamna pentru mine mandria de a fi roman.

In primul rand, este mandria de a fi descendentul unui popor care, de-a lungul istoriei, nu a beneficiat de cele mai bune conditii pentru a se dezvolta in tihna, asa cum s-a intamplat in vestul continentului european. Desi am fost lasati de Dumnezeu pe un taram binecuvantat din punct de vedere natural, nu am putut sa ne bucuram din plin de roadele sale din cauza celor care, dintr-un motiv sau altul, au ravnit la avutia noastra (materiala si spirituala). In ciuda acestui fapt, conducatorii acestui neam au stiut, mai mult sau mai putin, sa asigure o minima supravietuire a sa peste secole, recurgand la metodele care se impuneau in conditiile obiective existente (uneori luptand, alteori negociind cu dusmanul, alteori chiar pactizand cu acesta intru pastrarea vechilor datini). Chiar si numai acest lucru trebuie sa ne faca sa fim mandri, nu doar actele de eroism glorificate simbolic in prezent de manifestarile obisnuite. Pe langa curajm trebuie sa apreciem si istetimea celor care s-au aflat vremelnic la conducerea neamului nostru si care ne-au lasat noua mostenire datinile strabune.

In al doilea rand, este mandria de a fi descendentul unei neam din randul caruia s-au inaltat marii carturari si indrumatori cum ar fi Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Simion Mehedinti, Vasile Parvan, Constantin Radulescu-Motru, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi si Marin Preda, dar si multi altii. Este o onoare ca suntem compatrioti cu acesti oameni.

Cu toate acestea, nu pot sa fac abstractie de situatia actuala, cand ne scaldam intr-o submediocritate jenanta, dupa aproape jumatate de secol in care ne-am exterminat elitele de orice fel si am distrus orice farama de demnitate umana din acest popor. In aceste conditii, nu pot sa-mi exprim mandria de a fi conational cu o parte insemnata a poporului roman din prezent, care da dovada, in orice situatie, de o lipsa de maturitate critica. Chiar daca nu putem sa cerem unui popor intreg sa se comporte ca niste savanti, cred ca macar o minima conduita civilizata si decenta e necesara pentru supravietuirea noastra ca natiune libera si demna (si nu ca sclavi ai unui sistem consumerist decadent care reduce fiintele umane la stadiul de caini ai lui Pavlov si al unei tari bananiere).

In acest scop, acum mai mult decat oricand, cred ca e nevoie de o revolutie culturala pentru revigorarea fiintei nationale si demnitatii acestui neam, pentru a putea sa ne ocupam locul care ni se cuvine in randul natiunilor civilizate ale Uniunii Europene. Aceasta revolutie nu poate avea loc decat in conditiile primenirii clasei politice prin promovarea in functiile de conducere a tinerilor cu adevarat valorosi si competenti si prin aplicarea unui program hotarat de actiune politica, care sa reuneasca toate fortele politice responsabile.

Orice program coerent de asanare morala, reconstructie culturala si solidarizare sociala a poporului roman trebuie sa tina seama, in opinia mea, de cateva principii fundamentale: 1. instaurarea ordinii si disciplinei in asigurarea linistii publice prin aplicarea unor pedepse exemplare pentru toti cei care incalca legile statului roman (inasprirea pedepselor in general si aplicarea pedepsei cu moartea pentru criminalii recidivisti, suspendarea pe viata a drepturilor si libertatilor civile pentru politicienii si magistratii corupti dovediti, suspendarea dreptului de proprietate pe viata pentru hotii recidivisti, sterilizarea pedofililor, castrarea violatorilor etc.); 2. un sistem de educatie care sa formeze cetateni demni ai acestei tari (prin instaurarea disiciplinei de tip militar in toate scolile si liceele tarii, eliminarea locurilor cu taxa din institutiile publice, invatamantul de 12 ani obligatoriu pentru toti, reinfiintarea organizatiilor Soimii Patriei, Pionierii si Cercetasii Romaniei, reintroducerea sportului de masa prin intermediul concursului Daciada, obligativitatea Istoriei Romaniei si Religiei in scoli, ore de conduita civica si igiena personala, intonarea imnului de stat inaintea inceperii cursurilor, folosirea de bratari cu socuri electrice pentru controlarea delincventilor juvenili) si care sa incurajeze si sa stimuleze invatarea pe tot parcursul vietii si coordonarea cu cerintele de forta de munca ale pietei; 3. promovarea unei politici externe active care sa sprijine in mod concret pe toti romanii din afara granitelor, in special pe cei din Republica Moldova, si relatii normale (politice, economice si cultural-stiintifice) cu toate marile puteri ale lumii (Statele Unite, Rusia, China); 4. sprijinirea unui sistem de transport public decent si ecologic (trenuri electrice, metrouri, tramvaie, troleibuze), si a autoturismelor electrice, care sa acopere nevoile cetatenilor tarii si sa reduca dependenta de combustibilii fosili; 5. reducerea birocratiei din institutiile publice prin informatizarea tuturor serviciilor conferite de stat populatiei (inclusiv introducerea conceptului de guvernare electronica); 6. incurajarea intreprinderilor cu capital romanesc prin scutirea de taxe pentru profitul reinvestit in tara si promovarea implicarii marilor companii nationale peste hotare; 7. accelerarea aderarii la zona Euro si stabilizarea politicilor monetare in vigoare pe teritoriul Romaniei; 8. aplicarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara si repunerea in vigoare a unei versiuni aduse la zi a Constitutiei din 1923...

Cred ca daca numai o parte a acestor idei s-ar aplica in practica, mandria de a fi roman ar putea constitui un sentiment care sa poata fi trait de cat mai multi romani si nu doar pe baza unor repere din trecut, ci si ale unui prezent demn. Traiasca Romania Mare!

Despre speranta

Cu cateva zile in urma m-am aflat in vizita la Stockholm, cu ocazia unei delegatii prilejuita de Zilele Europene ale Dezvoltarii, organizate de Presedintia suedeza a UE. Desi vizita a fost scurta si nepregatita, am avut cateva revelatii care mi-au confirmat o serie de banuieli mai vechi.

Pe langa faptul ca am putut sa revad orasul meu european preferat, atat de curat, bine organizat si plin de oameni relaxati si respectuosi (in ciuda vremii neprietenoase de toamna tarzie), experienta mi s-a parut foarte interesanta, in ansamblu dar si in particular. In cadrul unui panel al diverselor conferinte organizate in pavilionul de expozitii al orasului, am fost placut surprins de una dintre interventii. Venita in urma interventiilor unor oficiali africani, caracterizate de vehementa si constanta criticilor, luarea de pozitie a laureatului cu Premiul Nobel pentru economie din 2006, Muhammad Yunus, a venit ca un moment de inalta respiratie.

Nu sunt un specialist al mediului economic, asa ca dezbaterea imi scapase, insa ideile mele filosofice nu erau departe. Omul din Bangladesh a venit cu niste idei simple, dar foarte concrete. Ideea lui era ca, in lumea actuala, in care totul se rezuma la bani (ca si criteriu de valoare), mai e nevoie si de manifestarea celorlalte calitati umane decat cele implicate in productie si consum. Mai exact, oamenii ar trebui sa se gandeasca si la ceilalti, nu doar la propria inavutire si sa inteleaga, cat nu e prea tarziu, ca mecanismele financiare actuale se bazeaza pe o logica gresita, a profitului, pe cand oamenii au mult mai multe dimensiuni decat cea indusa de balanta bugetara.

In acelasi fel, in ultimii ani, eu insumi am realizat ca simplul accent pe partea materiala a existentei, neglijand spiritul omenesc, e o pierdere imensa care nu poate decat sa ne faca deservicii. Ideea, negresit compatibila cu spatiul hindus in care si-a gasit manifestarea economica (Banca Grameen), nu poate decat sa fie o solutie la actuala criza economica, generand crize politice, sociale si de alta natura in intreaga lume.

Dupa ce toate relele au iesit din Cutia Pandorei, lui Prometeu nu i-a mai ramas decat Speranta. In aceste momente de deznadejde, suntem la fel de dezorientati precum eroul grec, care incercand sa fure Focul a fopst pedepsit de zei. In goana noastra nebuna dupa confort ne-am crezut zei mult prea devreme si ei ne-au pedepsit. Insa, departe de a deznadajdui, ar trebui sa nu uitam ca in orice moment mai exista o speranta de mai bine si, inarmati cu ea, trebuie sa mergem mai departe. In drumul nostru ar trebui sa observam cat de mult am fost izolati de societatea actuala, caracterizata de accentul prea mare pe individ, si sa ne intoarcem la cei din jur, fara de care nu putem reusi.

Astazi in biserici se rosteste Pilda bogatului milostiv, cu ocazia celebrarii Sfintilor doctori fara de arginti Cozma si Damian. Inspirati de aceste modele, ar trebui sa realizam ca nu putem iesi din criza decat acceptand sa facem lucruri pentru ceilalti fara a astepta rasplata imediata si fara a ne gandi neaparat la profit si beneficii. Doar asa vom reusi sa rupem cercul vicios al indatorarii reci fata de creditori si vom realiza economii de capital social, vom reusi sa punem capat sistemului actual expirat si vom crea o noua societate a increderii si prisosintei. Altfel, ne vom intoarce la jungla din care am plecat in timpuri preistorice si vom redeveni fiare fara judecata, la mila destinului implacabil al lantului trofic...

Dusmanul din noi

In anumite momente ale existentei de zi cu zi, fiecare dintre noi se opreste si isi evalueaza nivelul la care a ajuns din diverse puncte de vedere: social, profesional, personal, spiritual. Este normal ca acest lucru sa se petreaca, din timp in timp, pentru a vedea daca ceea ce ne-am propus a fost sau nu realizat si ce ar trebui sa facem in continuare.

Uneori evaluarea pe care o facem releva faptul ca nu ne-am atins scopul propus sau ca l-am realizat doar partial. Totusi, in ciuda analizei pe care o facem (acei dintre noi care au ragazul sau capacitatea), nimic nu pare a justifica rezultatul final. Este suficient sa luam fiecare ingredient folosit pentru atingerea scopului, sa evaluam modul in care a fost folosit, si sa vedem ca, desi reteta a fost respectata, nu am reusit sa dam nastere ansamblului. De ce?

Oamenii de stiinta pretind deseori ca pot anticipa orice, ca totul poate fi cuantificat si rationalizat pentru a explica orice. Din pacate ei se rezuma, de prea multe ori, la partea materiala a lucrurilor, la ceea ce este vizibil si tangibil, uitand ca lumea este mult mai mult decat atat. Exista, din pacate sau din fericire, si o latura irationala a existentei noastre, care poate oferi raspunsuri acolo unde stiinta incepe sa orbecaiasca.

Irationalul reprezinta acea parte din noi care nu tine cont de nici o logica stiintifica, partea care vibreaza involuntar atunci cand suntem martorii unui fenomen sau a altuia. Exista vibratii comune tuturor si vibratii specifice fiecarui individ, care nu tin cont de felul in care ne comportam de obicei (comportamentul fiind, el insusi, doar un mod artificial prin care am fost invatati sa ne raportam la ceilalti, in urma procesului educational). Raspunsul pentru fiecare impuls se gaseste partial in genele noastre, care ne transmit atitudini de-a lungul generatiei, rasei sau speciei. O alta parte importanta rezida in mediul in care fiecare dintre noi creste si se dezvolta, care isi lasa inevitabil amprenta asupra psihicului nostru. In acest fel pornirile noastre sunt multiplicate prin nuantare intr-o multitudine de atitudini, unele constiente, altele inconstiente si care apar ca reflexe in anumite situatii.

Psihanalistii sustin ca efectele pe care societatea le are asupra noastra pot fi descompuse si anulate ulterior. Cred ca este mai mult o impresie si o falsa profetie autosugestionanta. Intr-adevar, in lumea de azi, intalnim adesea falsi profeti care ne propun scheme dupa care sa gandim, ca si cum psihicul uman ar putea fi supus in intregime unor reguli rationalizante si controlat. In realitate, instinctul ramane in stare latenta pana in momentul in care, sub presiunea evenimentelor, rabufneste.

Oricare ar fi opiniile noastre si orice am dori sa credem despre noi, nu trebuie sa uitam niciodata ca, in calitatea noastra de fiinte umane, suntem supusi unor limite inerente care se afla sadite adanc in noi insine. Si oricat am incerca sa schimbam ceva, pentru a produce o schimbare in vietile noastre, pentru a ne feri de deziluzii sau pentru a atinge obiective inalte, stabilite de noi sau de cei din jur (care ne influenteaza, inevitabil, oricat am crede ca suntem imuni), tot ceea ce putem realiza se afla intiparit in abilitatile noastre native sau dobandite conjunctural. Singura problema este ca noi nu vom sti niciodata care sunt ele pana in momentul in care vom privi restrospectiv intreaga noastra existenta, ceea ce (din pacate pentru stiinta) nu se va petrece decat postum.

Cel mai intelept lucru, pentru mentinerea sanatatii noastre mentale in aceasta lume nebuna in care totul se afla intr-o miscare haotica (browniana sau nu), este sa realizam in orice moment ca locul unde ne aflam in prezent este maximul care putea fi realizat in conditiile date si ca daca nu il vom aprecia la adevarata sa valoare, de caramida in edificiul existentei noastre pe termen lung, atunci nu vom avea nici o satisfactie niciodata si nu vom putea sa valorificam la maximum aceasta viata de care ar trebui sa ne bucuram in fiecare zi in care putem respira, ne putem misca si in care putem crea ceva nou, aducandu-ne astfel contributia la evolutia universului (care, intre noi fie vorba, nu conspira deloc pentru realizarea scopurilor noastre, ci doar observa si compenseaza partile esentiale, la nivel general uman).

De ce sunt pasionat de trenuri

Inca de mic am fost pasionat de trenuri, probabil din cauza ca la mine in oras (Targu Neamt) nu aveam gara. Insa cand mergeam la mare cu trenul era o adevarata sarbatoare pentru mine. Iar cand mergeam la rude pe Valea Trotusului si auzeam trenul de oriunde as fi fost, chiar si din fundul gradinii, fugeam pana la poarta sa-l vad.

In 1986 au construit o cale ferata si pana la noi. A fost una din “realizarile” tarzii ale “epocii de aur”. Acum linia de-abia mai e folosita de trenurile de calatori. Treptat am inceput sa studiez Mersul Trenurilor asa ca am aflat o gramada de lucruri despre CFR, dar si despre caile ferate din Europa.

In 1990 am fost in Finlanda cu trenul (via Sankt Petersburg) si am mers vreo trei zile in continuu. Mi-a placut foarte mult ca si mod de viata. Pe urma am descoperit trenurile occidentale (prin enciclopedii sau carti despre trenuri).

In 1995 am avut ocazia sa calatoresc cu TGV-ul de la St. Etienne la Paris (prin Lyon) si a fost impresionant! De atunci am preluat initialele T. G. V. care coincid cu initialele mele (nume de familie, prenume 1, prenume 2). In 1999, am mers cu trenul de la Padova la Venetia, si mi s-a parut mai ca la noi.

In 2004 am mers cu Sageata Albasta la mare dar m-a cam dezamagit (confort scazut, motor diesel - prefer trenurile electrice, sunt mai ecologice). In 2005 am mers cu Intercity-ul la Brasov si a fost cool. Insa vagoanele noi fara compartimente, care se construiesc in prezent la Arad, sunt cam incomode si lipsite de logica. In 2007 am fost la Belgrad cu trenul si am avut o cabina in vagonul de dormit doar pentru mine. Era un vagon mai vechi (din fosta RFG), dar foarte frumos mobilat si comod. Chiar daca nu a fost decat un drum de 12 ore, mi s-a parut foarte frumos. Anul trecut am fost la Sofia in conditii similare (doar ca vagonul era al bulgarilor si, desi era de acelasi tip, nu era la fel de bine dotat), doar ca am mers 13 ore...

In viitor planuiesc inconjurul lumii cu trenul (si cu vaporul, ce-i drept, asta-i o alta pasiune de-a mea de cand am fost cu feribotul pe Marea Baltica in 2001) pe ruta Bucuresti – Moscova – Beijing – Hong Kong – San Francisco – Chicago – New York – Southampton –Londra – Paris – Viena – Bucuresti. Am si proiecte de construire a unor linii ferate transcontinentale: Transamericana (Fairbanks – Rio Gallegos), transafricana (Cairo – Cape Town) si Transasiatica (Teheran – Delhi – Rangoon – Bangkok – Beijing). Cunosc si ecartamentele (latimea dintre cele doua sine) din diverse parti ale lumii.

Nu stiu daca voi reusi sa-mi realizez acest vis, dar e un hobby si imi face placere sa visez cu ochii deschisi (cred ca din cauza ca imi place sa vizitez tari straine si ma uit la documentare de genul asta – de exemplu “Din goana trenului” de pe TVR2, acum vreo cativa ani). Oricum, asta ma face sa mai uit de rutina zilnica si de alte probleme existentiale. Atata timp cat mai putem visa mai exista o sansa de normalitate.

Luna lui August

Si a trecut si luna august, odata cu concediul de vara obisnuit... Nici nu imi dau seama cand au trecut saptamanile... Totusi, dupa obicei, am vizitat cateva locuri interesante din tara (concediile externe se amana pana dupa terminarea achitarii ratelor la banca - adica peste mai multi ani), care mi-au prilejuit noi reflectii cu privire la conditia umana.

Revenire la Cetatea Neamt

Mai intai am petrecut o saptamana in locurile natale ale micului targusor al Neamtului. Desi majoritatea lucrurilor par neschimbate in micuta urbe moldava (si nu in bine), am avut ocazia de a vizita recent renovata Cetate Neamt. Am fost placut surprins sa descopar ca vechile ruine s-au transformat intr-un adevarat muzeu. Daca ar fi fost asa si in copilaria mea, nu m-as mai fi lasat dus de acolo. E laudabil ca s-a reusit reconditionarea acestui monument de referinta al istoriei nationale.

Nunta la Fagaras

In a doua parte a concediului am plecat in vizita la rudele de la Fagaras din partea bunicii paterne. Ocazia a constituit-o nunta unei verisoare secundare la care am fost invitat impreuna cu familia. Am avut prilejul sa revad persoane pe care nu le mai vazusem de aproape 20 de ani si dintre care cei tineri aveau deja copii. Lucrul care m-a frapat (ca si datile trecute, de altfel) a fost modul in care familia a reusit sa insufle cultul muncii din generatie in generatie. Indiferent de cantitatea de munca fizica, rudele mele fagarasene nu se dau inapoi de la nici o activitate. Si lucrul acesta a avut rezultat, nivelul lor de trai fiind cu mult mai ridicat decat al majoritatii orasenilor din marile metropole, in ciuda ocupatiei lor predominant agricole. Astfel, unchiul meu mi-a oferit exemplul unui fermier de succes, cu copii la locul lor si cu posibilitati materiale deosebite.

Pe de alta parte, nu am putut ignora faptul ca prosperitatea de pe urma muncii a fost realizata in principal cu neglijarea factorului educational, ceea ce mi-a relevat inca o data locul derizoriu acordat acestui domeniu in societatea romaneasca si modelele alternative existente. Din pacate, pe termen lung, acest lucru va face ca orice progres sa fie nesustenabil in ansamblu, la nivel national. Totodata, am remarcat si apetitul tineretului local pentru emigratie in Italia sau alte zari si pentru sub-cultura de tip manelistic (in dauna continuarii educatiei dupa liceu).

Cu toate acestea, un moment mi-a atras atentia in mod deosebit. Inaintea slujbei religioase, in biserica a venit un copil de vreo 3 ani insotit de tatal lui. In inocenta sa, copilul il cauta pe Dumnezeu, insa nu pentru orice motiv ci pentru ca "sa ma rog sa fie bine la toata lumea"... Am fost absolut impresionat de curatenia morala a acestui vlastar cu parinti de conditie modesta, dar cu educatia atat de bine structurata. Mi-am dat seama ca, desi prezentul este dominat de exponentii societatii moderne a raului individualist (intruchipat de consumul cu orice pret), exista si semintele unei regenerari a acestui popor, atat de mult incercat de istoria dictata de factorii externi (de cele mai multe ori ostili sau cel putin indiferenti). Ajuns la poalele Muntilor Fagaras, am realizat ca viitorul ne poate oferi destule surprize, uneori placute...

La poalele Ceahlaului

In drumul de intoarcere am ramas cateva zile, la invitatia unei foste colege, la o pensiune de langa Ceahlau. Scopul meu era clar: escaladarea muntelui pana in varf (doar e situat in judetul meu natal!). In schimb, urcusul unui sfert din distanta, pana la Cabana Fantanele, mi-a demonstrat faptul ca identitatea mea nu mai e de mult cea a unui montagnard, ci a unui orasean sedentar tipic. Astfel, mi-am dat seama ca fiecare dintre noi are limite evidente, cauzate de lista prioritatilor noastre (inevitabil, renuntam la ceva pentru a obtine altceva).

Cu aceasta ocazie, am descoperit si oameni remarcabili, pe care nu ma asteptam sa-i intalnesc in creierii muntilor. Astfel, mi s-a confirmat inca o data ca ospitalitatea este atributul traditional al acestui popor de tarani autentici (in sens bun) si ca Romania rurala este infinit mai valoroasa decat partea urbana, mult prea degradata de bolile contemporaneitatii si de dezumanizarea impusa de o modernizare fortata produsa in ultimii 60 de ani.

Concluzii

Ca in fiecare an, reusesc sa descopar filoane nebanuite de frumusete ale patriei. Cu toate acestea, nu pot sa nu remarc, ca o nota generala, ca indiferent de zona, oamenii par sa se confrunte cu aceeasi problema structurala: procesul de schimbare ce a debutat in 1989 nu a modificat in mod substantial modul de a gandi al majoritatii. S-a pastrat mentalitatea de a submina sistemul in folos personal, soarta celorlalti ramanand la voia intamplarii (cu exceptia sporadica a legaturilor de familie). In plan politic, acest fapt s-a tradus in transformarea vechilor potentati comunisti in apologetii democratiei. De aici si migratia transpartinica a autoritatilor locale (in cautarea vacii guvernamentale de muls), lipsa lor de fibra morala, de verticalitate, si vulgarizarea actului politic (azi totul e o chestiune de venalitate). Principala schimbare care ar trebui sa se produca insa ar trebui sa afecteze paradigma de raportare sociala la comunitate. Pana nu vom invata ca este mai important sa urmarim binele comun, interesul public, mai mult decat meschinele noastre interese personale de moment, lucrurile nu se vor schimba in bine si vom continua sa ne lamentam in zadar (in folosul unora, lipsiti de scrupule, care ar face bani din orice si ar vinde orice, inclusiv sufletele lor)...

Despre extinderea Uniunii Europene

In ultimele saptamani, la nivel european, a aparut in dezbatere o noua tema, care pentru multi a trecut neobservata. Este vorba despre dorinta Islandei de a deveni membra a Uniunii Europene.

Situata in partea de nord-vest a continentului, aceasta micuta insula abia populata si presarata mai degraba cu munti si gheizere decat cu orase si sate isi are importanta ei strategica pentru viitorul procesului de extindere a Uniunii. Pozitia sa strategica, intre Marea Nordului, Arctica si America, poate constitui un atu pentru organizatia regionala in care se va integra. Multi autori considerau ca apropierea de continentul american o va face sa se apropie mai curand de NAFTA decat de UE (de altfel Islanda este si unul din membrii fondatori ai NATO). De altfel, principala resursa economica, pescuitul, constituia si contituie si in prezent o problema greu de negociat cu birocratia bruxeleza, care obisnuieste sa impuna cote greu de respectat pentru natiunile producatoare din nord-vestul continentului (Norvegia si Islanda). Ca urmare, ele au ales sa ramana membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), o structura mult mai putin reglementata.

Criza economica a precipitat, insa, lucrurile, reusind o reconciliere a geografiei si politicii, in sensul cresterii euroentuziasmului locuitorilor insulei nordice. In mod concret, Islanda nici nu ar avea mari probleme de integrare in UE (ca si Norvegia), standardele sale din toate domeniile fiind foarte apropiate (daca nu chiar superioare) de cele ale UE. De asemenea, populatia redusa a insulei nu ar constitui o problema pentru integrarea rapida in Uniune. In plus, insa, integrarea Islandei ar aduce un atu geostrategic important, uitat de catre majoritatea analistilor: accesul la zona Arcticii.

Cu cativa ani in urma, guvernul Federatiei Ruse a intreprins o serie de cercetari in zona sa arctica, in scopul prospectarii unor eventuale zacaminte de petrol si gaze naturale off-shore. Desi cercetarile se situau la limita dintre stiinta si dreptul international, ele au relevat ca exista importante zacaminte sub calota glaciara arctica. Fara indoiala, intr-un viitor apropiat, Federatia Rusa va incepe exploatarea acestor zacaminte. Uniunea Europeana ar putea urma.

Aici se ridica, insa, si o problema de etica ecologica. Prin exploatarea acestei zone, ea va fi, fara indoiala afectata in mod negativ si habitatul sau natural va fi distrus in cateva decenii. Tocmai de aceea, prezenta Uniunii Europene in zona, cu acquis-ul sau in probleme de mediu, ar putea constitui factorul de blocare al unui asemenea proiect. Uniunea Europeana ar putea deveni, astfel, un actor international cu adevarat relevant si demn de luat in seama.

In fapt, aceasta este si miza continuarii extinderii europene, nu numai cu Islanda, dar si cu tarile din Balcanii de Vest, Turcia, Norvegia si Ucraina. In viitor, la nivel international vor conta in special marii actori, de dimensiuni continentale, dar cu actiuni coerente si clare, cum ar fi Statele Unite, China, Rusia, India sau Brazilia. Europenii trebuie sa inteleaga ca, daca doresc sa aiba o influenta asupra lumii de maine (si aceasta posibilitate exista, cel putin la nivelul influentei culturale si economice asupra Africii, Americii Latine si a unor parti ale Asiei), ei trebuie sa sustina extinderea Uniunii cat se poate de mult, sa umple spatiile care nu se afla sub infleuenta explicita a nici unui alt actor. In caz contrar, ceilalti nu vor ezita sa faca acest lucru, iar asta va fi in defavoarea influentei UE in lume.

Fara indoiala, perioada actuala nu este cea mai usoara pentru statele si cetatenii UE, mai ales in contextul actual, marcat de criza, neincredere si izolationism. Totusi, daca procesul european va fi sa aiba vreo insemnatate, atunci trebuie uitate ratiunile meschine de tip individual, de grup, culturale sau istorice. Europa capata sens ca entitate in sine doar din punct de vedere al structurii geopolitice complexe, cu componentele ei economica, politica, juridica, ecologica si sociala (si chiar militara); altfel UE nu va fi nimic mai mult decat o adunatura de oameni diferiti, cu interese diferite, care nu pot decat sa traga in parti diferite, condamnand acest continent la amurgul existentei sale altfel remarcabile (analogia cu Romania nu este deloc intamplatoare).

Despre societatea civila

Societatea civila constituie de douazeci de ani incoace un subiect de interes pentru publicul din Romania. Existenta ei a fost de multe ori asociata cu existenta democratiei, in sensul in care aceasta din urma ar fi singurul sistem politic ce ar lasa spatiu si pentru asa ceva. De fapt, daca ne uitam la definitie, societatea civila este tot ceea ce se afla intre familie si stat (inteles ca institutii publice). In acest context, se poate constata ca societatea civila reprezinta de fapt societatea in sine.

O alta definitie, insa, restrange acest sens la entitatile care activeaza in regim neguvernamental si care opereaza non-profit, excluzand astfel entitatile economice. Astfel, conform acestei defintii, societatea civila ar fi formata din organizatiile care activeaza liber in societate (cunoscute sub numele de ONG-uri).

In sfarsit, o a treia definitie, si mai restransa, ia in considerare intelesul textual al sintagmei "civila", excluzand formatiunile ierarhice de tip militar sau religios si, uneori, chiar si cele organizate in orice fel (sindicate, asociatii), ramanand astfel la nivelul organizatiilor militante sectoriale sau de interes general.

Nici una dintre definitii nu poate fi exclusa, fiecare evidentiaza o anumita conceptie asupra societatii, asupra lumii. Ceea ce trebuie evidentiat, dupa parerea mea, este caracterul neexclusiv al definitiei si, de aceea, eu prefer prima definitie, care este si cea mai larga. Motivul meu este unul singur: din moment ce societatea civila nu este nici asociatie familiala nici stat, ea nu ar trebui sa fie privita intr-un sens mult prea restrans, care ar crea un nou cadru de definire si o noua dogmatica proprie a sa. Societatea civila nu trebuie sa fie constransa de anumite tipare, ea trebuie sa fie libera, independenta si eterogena.

Din pacate, o serie de intelectuali romani, care pretind ca reprezinta societatea civila, incearca sa isi aroge dreptul de a o defini si de a exclude din randul ei orice grup pe care nu il considera destul de adecvat definitiei. Mi se pare un lucru condamnabil si lipsit de etica, mai ales ca respectivii nu ezita uneori sa se puna in serviciu unor forte politice, fara a-si asuma insa aceasta calitate si pretizand, in schimb, ca sunt independenti. In acest fel, ei incearca sa manipuleze opinia publica. Este cazul asa zisilor formatori de opinie, care ar trebui de fapt sa se numeasca "deformatori".

Este regretabil ca asa zisii "reprezentanti" ai societatii civile pretind a fi ceva ce nu sunt. Ar fi trebuit sa fie evident ca, de fapt, ei sunt doar niste impostori, din moment ce vor sa reprezinte ceea ce nu poate fi reprezentat. Spre deosebire de institutiile statului, care sunt de obicei alese, intr-un fel sau altul, acesti "reprezentanti" nu sunt alesi de nimeni. Ei nu se reprezinta de fapt decat pe sine, ceea ce se poate spune despre toate entitatile societatii civile. Ele nu sunt vehicule politice, ci doar instrumente apolitice ale cetatenilor, reprezentand cel mult interese de grup.

De aceea, nu pot decat sa indemn pe aceia care vor sa activeze cu adevarat in societatea civila sa renunte la a considera acest lucru drept o trambulina spre mediul politic, sa nu se astepte sa profite material din activitatile lor si, mai ales, sa nu se considere buricul pamantului si guru universali. Altfel ei sunt orice altceva, numai societate civila nu.