27.12.2018

Amintiri din calatorii (VI)

Intr-o dupa-amiaza racoroasa de inceput de martie am ajuns, impreuna cu sotia, la Budapesta, capitala Ungariei. Nu era prima mea experienta in frumoasa metropola dunareana, astfel ca asteptarile mele erau destul de ridicate. De aceasta data aveam sa descopar mai in detaliu frumusetile orasului, dupa ce datile trecute nu avusesem timpul necesar decat pentru plimbarea cu vaporasul si centrul pietonal.

Mai intai am explorat zona din vecinatatea Parlamentului si a Garii de Vest, unde eram cazati, si am descoperit farmecul malurilor Dunarii luminate noaptea. Am gasit si restaurante unde se putea servi mancare traditionala ungureasca la preturi destul de bune. A doua zi am vizitat orasul vechi (Buda), cu zidurile cetatii si Catedrala Sf. Matei, de unde panorama orasului nou impresioneaza orice trecator. Toate vizitele au fost facilitate de reteaua foarte buna a transportului public (metrou, tramvai, autobuz, troleibuz), care acopera orasul in mod eficient. Am remarcat si autobuzele electrice introduse de primaria orasului, care ar trebui sa fie un exemplu si pentru primariile altor capitale europene.

In schimb, am remarcat si scaderea nivelului de trai al populatiei, fata de vizitele trecute, mai ales ca urmare a masurilor regimului Orban. Astfel, taxele de la casele de schimb valutar mi s-au parut semnificative. De asemenea, oamenii mi s-au parut destul de reci si preocupati de existenta zilnica, in timp ce functionarii vamali mi-au parut cam neglijenti si apatici, cu influente vizibile ale lehamitei orientale. Asta fara sa mai pomenesc de ostilitatea cu care am fost intampinat de sentimentul nationalist maghiar, redesteptat in ultimii ani, atunci cand mi-am mentionat nationalitatea (e drept, mai ales in relatia cu persoane mai in varsta - fiind chiar si injurat in tramvai!). Cred ca e efectul unei presiuni socio-economice mai mari in ultimii ani, care este mascata de mandria nationala, nejustificata de performantele actualului regim. Per ansamblu, mi s-a parut ca tara a regresat fata de inceputul deceniului trecut.

Revenind in orasul nou (Pesta), am putut vizita Catedrala Sf. Stefan, Monumentul Mileniului, Palatul Vajdahunyad, precum si alte catedrala frumoase. Am apreciat magistrala de metrou M1, inaugurata (nota bene!) in 1906, atunci cand regatul ungar era la apogeu, unde inca se folosesc vagoanele vechi, mai asemanatoare unor vagoneti de mina sau a unui tren din tara piticilor.

Din punct de vedere al cazarii sau meselor, Budapesta este un oras iresprosabil si un centru turistic de traditie, de unde multi pot invata. Nu pot decat sa recomand vizitarea capitalei Ungariei, situata destul de aproape de Romania si oferind un model eficient de urbanism si conservare a istoriei nationale.

21.09.2018

Despre interese personale si interes public

Exista multe discutii in prezent despre modul in care clasa politica a pierdut legatura cu oamenii simpli si nu mai respecta agenda reala a cetateanului, incercand sa promoveze o agenda a anumitor grupuri de interese sau persoane. Problema rezida, in opinia mea, in modul in care este perceput interesul public de catre factorii de decizie si in neglijarea acestuia in favoarea intereselor personale.

Evident, fiecare dintre noi are anumite interese personale, la un moment sau altul al existentei noastre, pe care incearca sa le realizeze prin mijloacele pe care le considera adecvate. Insa, atunci cand o persoana se afla intr-o functie publica, realizarea intereselor sale personale trebuie sa se faca in mod separat fata de interesul public pe care il serveste sau doar indirect, in momentul in care satisfacerea interesului public acopera si sfera privata (insa nu in mod intentionat, ceea ce ar constitui un conflict de interese).

Satisfacerea interesului public apare atunci cand sunt solutionate problemele tuturor cetatenilor (sau macar a marii lor majoritati) si nu doar interesele anumitor grupuri. Din pacate, de prea multe ori interesele de grup trec la noi drept interes public (sau, asa cum clamau anumite forte politice, "interes national"), desi nu au nimic in comun cu acesta. Realizarea intereselor de grup este doar o extensie a realizarii intereselor personale, in acord cu anumite persoane apropiate din anturaj si nu cu intregul demos reprezentat de functia publica. Este ceea ce Aristotel numea in Antichitate oligarhie.

Tentatia de a urma cu prioritate interesele personale atunci cand anumite persoane ajung intr-o functie publica deriva din "betia puterii" care este prost gestionata, fie din lipsa de educatie, fie din modul egocentric si narcisist de a percepe lumea inconjuratoare (destul de comun in randul celor care ajung la varf, considerat a fi o virtute necesara chiar atingerii pozitiei respective). Astfel, persoana respectiva ajunge sa se considere deasupra tuturor, inclusiv a legii, de neatins, probabil in mod asemanator lui Icar atunci cand reusise sa zboare sau lui Prometeu dupa ce furase focul zeilor. Atitudinea fata de ceilalti incepe sa fie cea a unui semizeu fata de muritorii de rand, ceea ce, departe de a inspira respectul (cel mult frica), duce la indepartarea de demos si la decadere.

Cred ca persoanele care ajung intr-o functie publica ar trebui ma degraba sa se inspire dintr-unul din indemnurile Mantuitorului Iisus Hristos, care spune "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Doar in acest fel adevaratul spirit al functiei publice va fi atins: acela de a fi in serviciul cetatenilor (vezi varianta engleza "public servant") si nu in folosul propriu sau al grupului din care facem parte. Dar, pentru a ajunge in acest punct, trebuie sa ne lepadam de prostul obicei de a considera functia o ocazie pentru satisfacerea intereselor personale si sa o privim, in schimb, ca pe o oportunitate de a face ceva pentru ceilalti, fara a astepta laude sau multumiri. Doar in acest fel viitorul poate fi mai bun pentru intreaga societate si nu doar pentru o patura ingusta de imbogatiti oportunisti, care nu se gandesc decat la interesul propriu si propria imagine.

16.07.2018

Concluzii dupa Campionatul Mondial de Fotbal - Rusia 2018

Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2018, a tras cortina, in urma unei finale care a consemnat un numar de goluri ce nu mai fusese atins din 1966. A castigat Franta, in cele din urma, desi nu a etalat un fotbal spectaculos (poate cu exceptia meciului cu Argentina din optimi, incheiat 4-3). Ca de obicei, Franta castiga jucand nespectaculos, in cel mai pur stil italian (char in lipsa Italiei de la mondial, vizibila, alaturi de cea a Olandei), la 20 de ani (ca in romanul lui Dumas) dupa primul titlu, obtinut pe teren propriu. Avand o echipa cotate printre cele mai valoroase din lume, nu a fost o surpriza ca Franta a castigat, ea stiind sa isi dozeze mai bine fortele atunci cand a avut ocazia (meciul nul cu Danemarca, singurul de la acest mondial, fiind in mod clar un moment de pauza). Asta spre deosebire de Croatia, una dintre revelatiile acestei editii, care a avut calificari spectaculoase, dintre care doua la penaltiuri, dar care nu a mai gasit resursele de a reveni in finala, mai ales in a doua repriza. Totusi, e de remarcat performanta fotbalistilor croati (cea mai buna din scurta lor istorie), care au invins Argentina cu 3-0 in grupe, au eliminat tara-gazda, puternic sustinuta de public si de organizatori si Anglia in semifinale. Croatia a demonstrat ca spiritul neimblanzit ex-iugoslav inca mai exista in aceasta parte a lumii (ezit sa spun balcanic, pentru ca in prezent asta nu are o conotatie pozitiva).

O alta revelatie a recent incheiatei Cupe Mondiale a fost Belgia, care a etalat un fotbal ofensiv spectaculos si a fost foarte aproape de finala, doar naivitatea in aparare fiindu-i fatal in semifinala cu Franta. Belgienii, beneficiarii unei generatii exceptionale, au imbunatatit palmaresul nationalei prin obtinerea medaliilor de bronz, si au produs una dintre suprizele competitiei prin eliminarea Braziliei in sferturi. Anglia a etalat o echipa tanara de perspectiva, insa a mers mai mult pe eficienta si calcul strategic, care a functionat doar pana la un punct. Totusi, egalarea performantei din 1990 (locul 4) este o realizare notabila, dupa ce generatii mai bune ale Albionului au ratat sanse mari in ultimele decenii.

Echipele latino-americane nu au stralucit in cadrul competitiei, desi prestatia Uruguayului a fost meritorie, mai ales in partida din optimi cu Portugalia. Accidentarea lui Cavani a slabit mult forta ofensiva a echipei, care a fost invinsa astfel mai usor de catre Franta in sferturi. Brazilia a dat impresia unei prestatii bune, insa egocentrismul lui Neymar a stricat jocul echipei si i-a limitat potentialul apreciabil. Columbia a inceput prost, cu infrangerea suprinzatoare in fata Japoniei, insa a revenit spectaculos, ridiculizand Polonia, una dintre deziluziile europene ale competitiei. Doar sansa a facut ca Anglia sa o depaseasca in optimi, asta mai ales datorita portarului Pickford, care a scris istorie la penaltiuri. Argentina a dezamagit, desi Messi anuntase ca vrea mai mult la ultimul sau mondial. Certurile interne si un antrenor depasit de situatie au fost decisive in prestatia argentinienilor Mexicul a inceput bine, invingand campiona mondiala en-titre, Germania, si Coreea de Sud, dar a terminat slab, cu doua meciuri (cu Suedia si Brazilia) in care a incasat 5 goluri si nu a marcat nici unul.

Printre surprizele placute s-a numarat Japonia, care si-a egalat cele mai bune performante (optimi) si a fost aproape de o eliminare suprinzatoare a Belgiei. Eforturile fotbalistilor niponi au fost remarcabile, insa le-a lipsit inteligenta tactica tipica europenilor si sud-americanilor. De asemenea, Suedia a facut un mondial peste asteptari, desi nu a excelat la vreun capitol, insa a avut o disciplina tactica de invidiat.

Printre marile deziluzii ale mondialului rus s-a numarat in mod clar Germania, care nu a reusit sa iasa din grupe dupa multa vreme. Desi a dat semne de revenire in meciul cu Suedia, nemtii au fost umiliti de o Coree de Sud aproape eliminata, dar care a jucat meciul pana la capatul prelungirilor. Semnele schimbarii de generatii sunt evidente, desi potentialul fotbalului german ramane apreciabil. O alta mare deziluzie a fost Polonia, care nu a reusit sa iasa din singura grupa in care toate oponentele erau extra-europene. De asemenea, Spania s-a autosabotat, in urma demiterii stupide a antrenorului principal cu doar doua zile inaintea competitiei (ca urmare a unei rivalitatii interne duse peste limitele ratiunii) si nu a reusit sa depaseasca zidul rus in optimi. Portugalia a inceput promitator, sub semnul golgeterului Ronaldo, insa a aratat repede limite inadmisibile pentru o campioana europeana (Iranul a fost foarte aproape de o mare surpriza). Elvetia nu a aratat prea multe, decat in primele meciuri (cu Brazilia si Serbia) si s-a oprit in optimi. Serbia ar fi putut mai mult, insa nu a reusit sa se mobilizeze in momentele cheie ale meciurilor decisive. Danemarca a jucat exact atat cat ii era necesar pentru a iesi din grupe, insa a sperat prea mult la penaltiuri in meciul cu Croatia. Peru a etalat un fotbal placut, dar care a devenit eficient prea tarziu. Australia s-a batut admirabil in fiecare meci, insa lipsa valorilor a fost vizibila. Islanda nu a mai suprins ca in urma cu doi ani. Costa Rica nu a mai reusit nici ea rezultatele exceptionale din urma cu patru ani.

Ca de obicei, tara-gazda a mers mai departe decat ii permitea valoarea reala a jucatorilor (poate ar fi util ca tara-gazda sa nu fie calificata automat, macar pentru corectitudinea competitiei). E de remarcat sacrificarea meciului cu Uruguayul din grupa pentru a rezista apoi eroic atacurilor spaniole din optimi (ceea ce m-a dus cu gandul la razboaiele pe care Rusia le-a castigat in trecut aparandu-se...). Pana la urma, Croatia a pus Rusia la locul ei si a preluat culoarul favorabil care ducea mai repede la Moscova.

Din pacate reprezentativele africane nu au avut o prestatie prea buna, cu exceptiile partiale ale Senegalului (privata de un loc in optimi de numarul prea mare de cartonase galbene) si Nigeriei (aflata intr-o grupa de foc). Marocul a parut sa aiba o prestatie peste medie, insa eficienta sa a fost redusa, Tunisia s-a trezit prea tarziu, Egiptul a fost doar o umbra, chiar si cu starul Salah in echipa. Insa, asa cum au remarcat multi carcotasi, chiar echipa campioana mondiala, Franta, este dominata de fotbalisti cu origini africane, ceea ce demonstreaza ca potentialul fotbalistic al Africii exista. Intr-adevar, este regretabil ca la mai mult de jumatate de secol de la decolonizare, statele respective nu si-au atins inca potentialul real de dezvoltare, in schimb vedem in fruntea clasamentelor fotbalistice (si nu numai) echipe ca Franta, Anglia, sau chiar Belgia, care ar putea fi considerate reprezentative "imperiale". Pentru echitatea competitiei, ar fi de dorit ca fiecare tara a lumii sa poata alinia cei mai buni jucatori originari de pe teritoriul sau.

Un real castig al acestei editii a Cupei Mondiale a fost aplicarea tehnologiei video (VAR) in luarea deciziilor, ceea ce a limitat numarul deciziilor discutabile (desi au mai fost, atunci cand arbitrii au refuzat sa vada reluarile...), alaturi de aplicarea criteriului disciplinar (numarul de cartonase) in departajarea echipelor, ceea ce a limitat numarul intrarilor nesportive (un numar record de doar... 3 cartonase rosii). In concluzie, a fost o editie dominata de echipele europene si de rigoarea lor tactica, in defavoarea spiritului creativ latino-american si african, dar cu multe goluri (si autogoluri), unele foarte spectaculoase. Ramane sa vedem cum se va desfasura viitorul mondial, programat in Qatar in luna decembrie 2022, care va constitui un nou experiment al FIFA. Ar fi recomandabil, insa, ca numarul de echipe sa nu fie marit din 2026 (deja prezenta unor echipe de tip Panama sau Arabia Saudita e hilara, permitand aparitia unor golgeteri de ocazie), iar jucatorii sa nu fie atat de obositi dupa sezoanele epuizante din principalele ligi europene.