Revelatia

Sfarsitul de an a adus cu sine o perioada mai linistita si pentru mine, dupa un an destul de greu, care m-a solicitat la maxim, dar care a adus si realizarea unuia din obiectivele mele: casa, sub forma garsonierei din Dristor pe care am tot visat-o. In cele doua saptamani petrecute acasa la parinti, departe de ritmul nebunesc si infernal al capitalei, am avut prilejul sa meditez asupra unor probleme pe care viata le scoate de obicei in fata persoanelor ajunse la varsta mea. Bineinteles, stilul meu subiectiv, egocentric, perfectionist si intansigent nu mi-a oferit posibilitatea de a face o analiza corecta nici de aceasta data, de fiecare data ajungand la concluzia ca nu am facut greseli si ca doar ceilalti din jurul meu au gresit fata de mine. Poate asta e si unul din atuurile mele care ma impiedica sa imi revars furia punitiva asupra mea si sa ma eliberez de povara unor neimpliniri...

Totusi, la un moment dat a venit si revelatia. Intr-o dimineata am revazut la televizor un film SF cu Robin Williams, intitulat "Omul bicentenar". Intr-o lume a viitorului supertehnologizat un robot de menaj incepe sa se umanizeze treptat pana la faza in care isi doreste sa fie om muritor (asta dupa vreo 200 de ani in care supravietuieste unui numar de trei generatii ale familiei gazda). Ideea filmului, exprimata la un moment dat de personajul principal este dorinta de a deveni om, in ciuda faptului ca asta inseamna o renuntare la perfectiunea masinii (pe care eu insumi am invidiat-o de atatea ori) si trecerea la o viata marcata de greseli, care insa fac farmecul existentei unice a fiecaruia. In acelasi timp, ideea finala a filmului este ca viata in lipsa celor dragi (contemporani) nu mai are rost si din acest motiv personajul principal alege sa sfarsesca in chip de muritor.

Recent, un alt film, "A sasea zi", cu Arnold Schwarzeneger in rolul unei clone, incercand sa opreasca productia in seria a unor duplicate umane, ridica o problema similara. Obtinerea nemuririi, oricat ar fi de atragatoare, este contrara principiilor existentei umane, care este finita prin natura ei, ceea ce face si farmecul vietii, oricat ar fi ea presarata cu suferinte. In acele momente mi-am dat seama ca aspiratia mea catre perfectiune, oricat de nobila in fond, era o greseala care se tot repeta, aducand doar dezamagire (fata de performantele proprii) si singuratate. In acelasi timp, insa, gresind demonstram ca eu insumi sunt o fiinta umana obisnuita, capabila sa traiasca mai mult ca un om decat ca un robot. Si chiar daca mi-am propus sa inchei noul an ori "la bal ori la spital", consider ca asta e insasi esenta existentei umane, care nu trebuie sa ramana cantonata intr-o monotonie stereotipa ce caracterizeaza masinile si lucrurile neinsufletite.