Bilant 2010

Ma gandeam serios daca merita sa fac un bilant dupa un an atat de prost. Cel mai prost dupa 2001 (daca nu chiar mai prost), cu multe dezamagiri si sperante inselate de multi si de multe... Asta lasand la o parte dezamagirile produse de mine insumi... Si, totusi, chiar si intr-un asemenea an, au existat momente destul de bune, desi foarte putine.

Trec peste nerealizari, care probabil au rezultat si din prea mult optimism si incapatanare in fata evidentei. In schimb anul asta am reusit sa ajung in doua locuri in care imi propusesem de mult sa merg (Barcelona - noul meu oras preferat, si Moscova) si intr-un loc ce m-a suprins placut (Liege). Cred ca nu e rau pentru un an prost... De la Moscova mi-a ramas si cea mai placuta amintire a anului, momentul cand m-am despartit de un profesor rus de geopolitica din Vladivostok, care mi-a spus ca sunt primul roman pe care il cunoaste, dar ca i-am facut o impresie buna despre Romania... Nici nu mi-as putea dori mai mult... De fapt asta ma mentine pe linia de plutire dintotdeauna, credinta ca pot face si lucruri bune, eventual in numele tarii mele.

De asemenea, anul acesta am stat cel mai mult acasa (asta si datorita evacuarii sediului serviciului din luna mai), si asta m-a facut sa fiu si mai atasat de garsoniera mea. Am devenit casnic, m-am apucat de gatit si pot spune ca mi-am dezvoltat destule abilitati in acest sens, care pot compensa unele lipsuri. Desi ma simt uneori sclav al casei, am inceput sa ma simt bine in ea si mi-e din ce in ce mai greu s-o parasesc. Poate la un moment dat, in viitor, voi mai lucra de-acasa...

Pentru anul viitor nu-mi mai propun nimic, doar sa supravietuiesc la un nivel decent. Tot ceea ce va veni impotriva supravietuirii va fi confruntat direct, pe viata si pe moarte... In rest nimic, ce va fi va fi, m-am saturat sa tot fac planuri si sa nu-mi iasa, vreau sa ma suprind si eu macar o data in mod placut...

Fotbalul romanesc - incotro?

Inca de acum o luna ma gandeam sa fac o evaluare a stadiului in care se afla fotbalul romanesc. Am asteptat, insa, incheierea sezonului, pentru a avea o imagine completa si pentru a mi se confirma unele temeri (din pacate).

Daca vorbim despre echipa nationala, e clar ca acest an a fost cel mai slab din ultimii 10 ani, cu o singura victorie, si aceea intr-un meci amical cu un adversar extra-european. Palmaresul a fost afectat in mod negativ, iar pozitia in clasamentul mondial a scazut pana la una din cele mai joase pozitii. Simpla invocare a crizei economice si a lipsei de mijloace financiare devine un stereotip enervant. Aici nu mai e vorba de asta, trebuie sa avem in vedere si mentalitatea deficitara, lipsa de educatie a celor implicati, lipsa de etica si a unui sistem de valori, in general lipsa resursei umane de calitate. Aici nu ma refer doar la talentul nativ, care fara efortul de a-l pune in valoare e aproape egal cu zero... Bineinteles, la nivel personal exista castiguri importante, poate prea mari in raport cu alte grupuri sociale, insa sportul e un fenomen de masa nu un mijloc de imbogatire rapida (sau cel putin asa cred ca ar trebui sa fie, desi lumea actuala e complet pe dos in toate domeniile).

Daca ne referim la cluburi, celulele de baza ale sportului romanesc, situatia e la fel de precara. Dincolo de coruptia sistemica si nevoia unei reforme radicale in domeniu (prin care o mare parte a infractorilor implicati ar suprapopula inchisorile, daca ar exista justitie in Romania), modelul competitional e depasit in mod clar. Ma refer aici in special la modelul cu 18 echipe al Ligii I. E clar ca principala ratiune a sistemului e alimentarea unor gauri negre cu bani din televizare. In schimb, la nivelul performantei, in ciuda unor investitii, rezultatele sunt inca modeste. Dimpotriva, singurele performante reale, realizate in sezonul 2005-2006 in cupele europene (de Steaua si Rapid), sunt efectul direct, din punctul meu de vedere, al sistemului cu 16 echipe. Desi ofera mai putine meciuri, competitia interna ar avea doar de castigat, iar pentru completarea pregatirii se pot aranja si amicale. Unde mai pui ca majoritatea echipelor sunt departe de nivelul financiar si managerial decent al unui campionat competitiv...

Din pacate orice schimbare depinde de conducerea forurilor superioare (in fotbal nu avem democratie, nici macar aristocratie, ci dictatura si oligarhie), care se conduc dupa alte interese, in cel mai bun caz mediatice si personale (daca nu chiar de trafic de persoane, desfasurat de samsarii puscariabili), prea putin sportive...

Despre importanta pozitiei capitalelor

De mult timp incerc sa observ importanta situarii geografice a statelor lumii si felul cum acest lucru influenteaza politica lor externa si de securitate. In ultima vreme, insa, un alt amanunt mi-a atras atentia: nu doar pozitia statului este relevanta, ci si a centrilor lor de comanda, mai concret a capitalelor. Astfel, am observat ca, in functie de pozitionarea geografica in interiorul tarii, capitala poate determina orientarea catre un anumit spatiu considerat ca prioritar in raport cu celelalte. Bineinteles, aceasta pozitie a fost rezultatul unor evolutii istorice diferite, mai mult sau mai putin voluntare, insa rezultatul pare a fi intotdeauna acelasi. Voi incerca sa exemplific folosind cazurile catorva state mai important de la nivel european si mondial. Fara indoiala, insa, ca analiza se poate extinde la nivelul tuturor statelor lumii.

In Europa exista mai multe spatii de interes indicate de pozitionarea capitalelor. Daca e sa incepem cu Romania, pozitia sud-estica a capitalei indica prioritatea spatiului balcanic (mai ales de influenta turca sau pontica), in ciuda interferentei altor spatii asupra tarii (central si est european). Acelasi lucru poate fi spus si despre capitala Bulgariei (situata insa mai spre Balcanii de Vest si componenta slava), a Macedoniei (orientata iugoslav), a Muntenegrului si a Bosniei. In schimb capitalele Serbiei, Croatiei, Sloveniei, Ungariei, Austriei, Slovaciei si Germaniei sunt orientate in mod clar catre Europa Centrala (sau Mitteleuropa, spatiul cultural predominant german). O alta orientare este catre Europa de Est, in cazul Poloniei, Lituaniei sau Ucrainei. In cazul Europei nordice orientarea este catre Marea Baltica, ea fiind evidenta in cazurile Suediei, Finlandei, Danemarcei, Estoniei si Letoniei, dar si (poate surprinzator) a Bielorusiei. Orientarea atlantica este prezenta in cazurile Portugaliei, Islandei, Olandei si Norvegiei. Orientarea mediteraneana este vizibila in cazurile Italiei si Greciei.

Mai sunt o serie de state mici care se orienteaza catre un vecin mai influent: este cazul Albaniei, pro-italiana, Moldovei pro-romane, Irlandei pro-britanice. In alte cazuri (Spania, Turcia), pozitia capitalei relativ in centrul tarii indica o orientare mare catre propria cultura si mai putin catre alte spatii. In sfarsit, in cazul tarilor cu o valenta globala, capitala indica pre-eminenta unui spatiu continental predilect. Astfel, Marea Britanie si Rusia sunt orientate catre Europa, iar Franta catre spatiul germanic (aici insa pozitia capitalei s-ar putea sa nu fie atat de relevanta decat in contextul constructiei europene si a colaborarii franco-germane, capitala Germaniei de Vest fiind atunci orientata, la randul ei, catre spatiul francez).

La nivel mondial, putem spune, din aceasta perspectiva, ca Statele Unite au o orientare euro-atlantica, China si Japonia o orientare nord-pacifica, India si Iranul o orientare central-asiatica (tintind catre Rusia), iar Brazilia si Mexicul sunt orientate catre sine. Dintre tarile arabe, este interesant ca Algeria, Tunisia, Libia, Egiptul, Siria si Libanul sunt orientate catre zona mediteraneana, o zona de interes inter-continental (inca de pe vremea romanilor).

Daca este sa luam si structurile regionale, este foarte interesant faptul ca Bruxelles, capitala europeana (chiar si simbolica) ar indica orientarea atlanticista a Uniunii Europene. Insa aici este vorba despre o structura supranationala despre care vom vorbi mai mult in viitor...

Patru zile de toamna la Moscova

Saptamana trecuta am fost la Moscova, unde am participat la o conferinta de geopolitica organizata de Asociatia Internationala de Stiinte Politice (IPSA). Cu aceasta ocazie am putut avea o mai buna imagine asupra situatiei din Rusia (sau cel putin din Moscova) si asupra felului de a fi al rusilor din ziua de azi.

Inainte, insa, de a ajunge la Moscova a trebuit sa obtin viza pentru Federatia Rusa, lucru nu foarte usor, mai ales in contextul relatiilor tensionate existente in ultima vreme. Astfel ca, dupa primirea invitatie oficiale, am depus actele si am platit taxa de 25 de euro in dolari americani la cursul zilei (una din mai multele ciudatenii ale ambasadei ruse la Bucuresti), asta insa dupa 15 minute de asteptat in ploaie la poarta. Viza a iesit intr-o saptamana, ce-i drept mai usor decat o viza pentru America...

Am plecat joi dimineata cu avionul companiei Aeroflot. Drumul nu a tinut decat doua ore jumate, ceea ce m-a facut sa realizez ca suntem mai aproape de Moscova decat de Bruxelles. Interesant, nu? Echipajul a fost foarte amabil, iar eu am incercat sa-mi exersez modestele cunostinte de limba rusa... La aeroportul din Moscova m-a intampinat o vreme racoroasa si umeda. Functionarii vamali au fost mai putin severi decat ma asteptam, astfel ca am ajuns cu succes la portile aeroportului. Cum, insa, la casa de bilete pentru autobuz nu era nimeni am luat un microbuz catre prima statie de metrou din zona. Distanta nu era mare, insa traficul a depasit orice asteptari, astfel ca cei 10 km au fost parcursi in nu mai putin de o ora. In acest timp am putut admira orasul industrial Himki, oras tipic sovietic, cu blocuri multe si inalte.

La metrou a fost mai usor si am ajuns la destinatie dupa inca o ora (distantele in Moscova sunt destul de mari, ca pentru o metropola de peste 10 milioane de locuitori). In metrou am putut remarca anunturile sonore care recomandau acordarea prioritatii de stat jos batranilor, invalizilor si femeilor, dar si multimea celor care citeau carti (unele chiar pe e-book!). In rest, vagoane destul de vechi si zgomotoase, galerii inguste ca de mina, inclusiv in cazul culoarelor de transfer si indicatoare exclusiv in litere chirilice (bine ca eu le puteam citi!) mici si putin lamuritoare.

Ajuns la hotel, desi am mentionat ca prefer o camera de nefumatori (in rusa), mi s-a alocat o camera de fumatori in care si din pereti duhnea mirosul de tabac. Incercarea mea de a aprinde televizorul s-a lovit de impedimentul ca bateriile erau consumate. Bine ca aveam eu de acasa, asa ca am rezolvat. In baie, insa, am gasit tot ce imi trebuia, chiar si periute si paste de dinti, lame de barbierit, gel de dus, sapun, foehn... Cautand insa sursa de caldura pentru a mai domoli frigul din camera, am dat peste un lacas sub fereastra, unde existau niste chestii de metal care incalzeau: tehnologie sovietica...

Urmatorul pas a fost cautarea unui birou de schimb valutar, ceea ce am inteles ca se intampla la banca. Odata ajuns, insa, accesul se facea sunand la interfon. Cum nu mi-a raspuns nimeni, am decis sa apelez la automatul bancar, care mi-a devenit un bun prieten in zilele urmatoare. In continuare am ales sa gust din specialitatile locale: bors (mai ales de sfecla), placinta cu carne sau cu cirese, shashlyk (frigarui), cartofi cu branza si unt, suc de tarhon si cvas (un fel de braga din mere fermentate, dar cu gust de must). Bineinteles, nu toate in aceeasi zi...

A doua zi am facut cunostinta cu ceilalti participanti si am traversat orasul schimband metroul la statia Piata Revolutiei (Ploshchad' Rivolyutsi'). Dupa o ora am ajuns la sediul Academiei Diplomatice a MAE rus (MGIMO), situata la marginea de sud-vest a orasului, chiar in momentul in care primii fulgi de zapada si-au facut simtita prezenta. Cladirea, patratoasa si in stil sovietic, pastra inca emblemele sovietice, fapt remarcat si in alte locuri, unde chiar si suvenirurile evoca nostalgia dupa vechiul imperiu rosu. Asta in ciuda faptului ca in interiorul cladirii, sutele de culoare intortocheate purtau nume de strazi din New York... Fascinatia pentru America, fostul rival ideologic, e peste tot, de la reclamele luminoase cu numele "Vegas" la gecile de blugi, tigari si sistemul politic prezidential (exprimat de papusile Matrioshka purtand chipul lui Putin sau Medvedev), la tinerii sarbatorind Halloween-ul in discoteci si la modul in care trebuie sa platesti pentru orice.

De fapt, Moscova mi-a relevat o lume a contrastelor: modern si vechi, nostalgic si futurist, bogat si sarac, sovietic si pro-american. Insa totul exprima un singur principiu determinant: suprematia statului asupra individului. Chiar daca seara unul dintre colegii de conferinta, profesor in indepartatul Vladivostok, imi explica faptul ca rusii se simt acum mai liberi decat oricand in plan personal, faptul ca politicul e dominat de autoritatea statului si verticala puterii reiese de oriunde: de la militienii si bodyguarzii de la fiecare colt de strada (poate explicabil dupa intamplarile cu teroristii ceceni), la necesitatea inregistrarii turistilor la ministerul de interne dupa o zi de sejur, la invalizii tarandu-se pe scarile metroului in lipsa scarilor rulante, la vanzatoarele de la magazin completand rebus si ignorand clientii (mai ales daca nu vorbesti rusa) sau raspunzandu-le acru si plictisit, ca si cum nimic nu ar conta decat trecerea timpului.

Sincer, ma asteptam sa regasesc mai mult din acea fosta maretie imperiala a tarilor rusi, insa am realizat ulterior ca ea nu putea sa se regaseasca decat la St. Petersburg, fosta capitala imperiala. Si totusi, urme din aceasta mostenire am regasit in ultimele doua zile. Astfel, in metrou am putut observa doamne mai in varsta foarte aranjate si elegante, vorbind amabil si respectuos si batrani cu palarie si baston, tineri cadeti in uniforme stralucitoare... In centrul istoric am putut admira maretia Kremlinului, cu bisericile sale aurite si mormintele primilor tari si tarine, strazile cu cladiri in stil baroc si spatiile vaste din jurul cladirilor monumentale, transmitand ideea ca Rusia este prin excelenta un vast teritoriu unde este loc pentru toti, chiar si in Siberia...

Din pacate timpul a trecut foarte repede si nu am putut aprofunda experienta ruseasca, insa am putut aprecia trenul electric care facea legatura cu aeroportul si am putut fi suprins de scanarea corporala in camera de sticla de la vama rusa. Destul de putin, insa, ca si in urma cu 20 de ani, cand am luat pentru prima oara contact cu lumea rusa (sovietica); experienta mi-a relevat aceeasi predominanta a Rusiei Sovietice, rece, mandra si vasta, amintind tuturor de suprematia mijloacelor fizice si materiale asupra spiritului, intr-un proiect care aminteste peste tot de comunism si de parintele sau fondator Lenin (cu statui, strazi si biblioteci ce inca ii poarta numele peste tot), ca recunostinta pentru a-i fi redat maretia vechii capitale a imperiului inexpugnabil din rasarit.

Despre putere

Astazi este ziua nationala a Germaniei (aniversarea a 20 de ani de la reunificare). Ce prilej mai nimerit de a scrie despre putere, decat ziua natiunii care a exaltat aceasta notiune pana la absolut, pentru a trai apoi cosmarul lipsei acesteia? Germania este in prezent, fara indoiala, una dintre cele mai puternice natiuni din lume (revenita in aceasta postura in ultimele doua decenii).

Revenind, insa, la putere, definitia acesteia pune accentul pe capacitatea celui care o detine de a impune celorlalti vointa sa asupra anumitor domenii de activitate. In sensul cel mai larg, aplicabil de obicei relatiilor internationale, puterea apartine acelei natiuni care poate sa-si atinga toate scopurile prin fortele sale sau prin influentarea vointei altora: in ultimii ani s-a spus (pe buna dreptate sau nu) ca America este superputerea mondiala. Totusi, in termeni de putere absoluta, nu exista nici un stat care sa poata face tot ce isi doreste in lume, fie doar si din cauza faptului ca este supus rigorilor naturii (divinitatii), care pot neutraliza orice putere umana.

Din cele mai vechi timpuri oamenii si-au dorit puterea pentru a isi putea realiza dorintele personale si pentru a-si impune punctele de vedere. De aici au rezultat indeobste majoritatea conflictelor interumane, de la cea mai mica la cea mai mare confuntare. In doze mici puterea de a face un lucru nu reprezinta o problema, constituind chiar un fundament al actiunii umane, incluzand capacitatea de a face lucruri bune ce pot avea un efect pozitiv si asupra celorlalti. Atunci cand puterea este dorita la modul absolut, insa, pentru a influenta in mod arbitrar vietile celorlalti, ea are efecte adverse. In mod concret, puterea absoluta "se urca la cap" celui care o detine, creandu-i acestuia impresia ca este zeu (de obicei in randul politicienilor). Din aceasta postura au avut loc cele mai mari dezastre produse de om vreodata. Istoria Germaniei din secolul trecut sta marturie acestui adevar.

In acelasi timp, insa, orice om care ar dispune de puterea absoluta ar reactiona la fel de limitat si contraproductiv pentru ceilalti, indiferent de mediul din care provine sau de educatia sa. De aceea guvernarea celor multi a fost limitata de instrumentele democratiei reprezentative (parlament), pentru a nu oferi oamenilor puterea de a se distruge intre ei, instinct primar existent in genele oamenilor, dupa cum spunea si filosoful englez Thomas Hobbes inca din sec. al XVII-lea. Oamenii nu trebuie sa beneficieze de putere decat in doze mici, pentru ca ea le dauneaza daca este nelimitata.

Puterea statelor depinde de puterea oamenilor care ii compun. De aceea, modul in care oamenii inteleg sa isi puna in comun puterile limitate afecteaza puterea statului respectiv. Iata de ce societatile fragmentate (ca si Romania), in care fiecare actioneaza doar in interes personal, sunt mai putin relevante la nivel international, iar cele in care se intelege ca "unirea face puterea" (Germania, China, Statele Unite si Rusia) sunt mai importante. Ceea ce nu este clar insa pentru majoritatea romanilor (si poate si pentru alte natiuni orientale) este ca prin acordarea puterii absolute unui singur om nu se mareste puterea, ci se limiteaza, pentru ca acel om este limitat de natura sa si nu se poate ridica deasupra viziunii sale subiective. Numai o viziune care are in centrul sau comunitatea umana poate genera putere reala (la nivel planetar), asa cum ne invata istoria, care ar trebui studiata mult mai atent de liderii politici.

Un concediu... trist

Zilele au trecut cu repeziciune si deja ma vad nevoit sa privesc cu nostalgie la ultimul concediu, petrecut alaturi de parinti. Anul acesta a fost ceva mai special, mai ales dupa evacuarea fortata cu iz politic totalitar a institutiei unde lucrez din fostul sediu, fapt ce m-a facut sa imi desfasor activitatea din ultimele luni... acasa. Adica a fost mai mult o plecare din Bucuresti decat un concediu tipic... Totusi, in lipsa economiilor din acest an, care au luat drumul bancilor si organelor fiscale, am optat pentru traditionalul concediu la parinti.

Satul romanesc - pacient in moarte clinica

Dupa o saptamana de relaxare in orasul natal, am facut o scurta incursiune pe Valea Trotusului, unde locuiesc rudele din partea mamei. Incursiunea a fost prilejuita de reconstructia mormantului bunicii mele. Cu aceasta ocazie am luat putin pulsul mediului rural romanesc. Astfel, am descoperit o societate marginalizata, care isi gaseste remedii in orice mijloace, mai putin cele oferite de stat si societatea oficiala. Pe langa preponderenta lucrului la negru (in contextul politicii fiscale dezastroase a guvernului actual), oamenii prefera sa isi inece necazurile, dar si bucuriile, in alcool, fapt recurent in societatea noastra, in care seriozitatea nu valoreaza mare lucru, chiar si presedintele oferind modelul unui amator de bauturi cu multe grade... In afara acestui lucru, dar legat de el, violenta in familie constituie un fapt cotidian, fara insa a avea efectele din societatea urbana. In fond la noi legea nici nu exista, decat daca ai bani...

In acelasi timp, orasenii sunt priviti ca oameni straini si bogati, astfel ca preturile cresc brusc atunci cand apar masinile scumpe ale celor care isi agonisesc traiul in alte parti. Nu in ultimul rand, tinerii prefera sa paraseasca satele pentru ca nu au nici o perspectiva acolo (micile orase nu stau nici ele mai bine), iar numarul copiilor nou nascuti intr-un an incape pe degetele unei singure maini... In acest ritm, in cativa ani satele vor fi doar mici rezervatii de varstnici, populate de cativa batrani betivi si hoti si de cateva batrane clevetitoare incovoiate de ani, unde aerul e foarte proaspat dar in care nu poti sta mai mult de o saptamana. Odata cu el vor muri si traditiile romanesti si ceea ce constituie specificul nostru national, urmand a fi inghititi de marea masa a consumatorilor robotizati de la nivel european, fara nici un discernamant propriu, dar si fara mijloacele occidentale, o masa de manevra pentru politicienii si oamenii de afaceri fara scrupule...

Piatra Neamt - orasul contrastelor

Intr-una din zile m-am hotarat sa vizitez Piatra Neamt, resedinta de judet, despre care auzisem lucruri extraordinare, atributele mergand pana la "Elvetia Romaniei". Ajuns la marginea orasului, aceasta "Elvetie" m-a intampinat cu drumuri desfundate pe care pietrisul predomina, iar masinile de-abia aveau loc pe o banda pentru ambele sensuri. Nu pot sa nu ma intreb daca acest lucru nu are cumva legatura cu faptul ca zona orasului meu natal nu a votat asa cum indicase baronul local al judetului... In schimb, in zona in care un deputat a trecut de la opozitie la putere, centura orasului era de o calitate rar intalnita chiar si pe drumurile europene. Din pacate si in cazul fondurilor europene, alocarea loc se face tot pe criterii politice, clientelei de partid...

Plimbarea cu telegondola a fost foarte interesanta si mi-a infatisat orasul de sus, o vedere interesanta. Totusi, am putut remarca, pe langa complexele turistice din zonele impadurite, si o zona industriala abandonata, ca un adevarat cimitir al productiei locale. In schimb, din varful dealului Cozla am avut o panorama spectaculoasa a imprejurimilor. Am remarcat si transportul local ecologic asigurat in majoritate de troleibuze, o initiativa laudabila si care ar trebui imbratisata si de alti primari (spre deosebire de Constanta unde interesele petroliere sunt mai puternice decat protectia mediului, si unde tramvaiele si troleibuzele, in loc sa fie extinse, sunt desfiintate). Mai e insa cale lunga pana la ... "Elvetia Romaniei".

CFR - apusul vremurilor bune
La intoarcerea in Bucuresti am apelat, de dragul vremurilor trecute, la transportul pe calea ferata, desi la dus am preferat transportul cu autocarul, mai confortabil si mai ieftin cu 25%. In ciuda imbunatatirilor substantiale ale vagoanelor, dotate cu sistem de ventilatie, prize si usi automate, infrastructura este clar depasita fizic. In gari buruienile au napadit liniile, de parca n-ar mai fi trecut un tren de cativa ani. Dar, de dragul crizei, oamenii au fost trimisi acasa si nu mai are cine tunde iarba... Un caz disperat este cel al orasului Pascani, care se baza pe veniturile aduse de calea ferata si care in cativa ani va fi depopulat in lipsa unor alternative locale viabile.

In afara acestui lucru liniile sunt clar uzate moral si calatoria cu trenul ia din ce in ce mai mult timp, media orara fiind la nivelul lumii a treia nu a Uniunii Europene. Este clar rezultatul unei gestiuni defectuoase a domeniului transporturilor de catre toate guvernele care s-au succedat si care au incurajat mai mult dezvoltarea firmelor de transport ale apropiatilor decat sistemul feroviar romanesc. Asta in timp ce in tarile vest europene trenul este cel mai accesibil si mai rapid mijloc de transport. Sa va fie rusine, ministri ai transporturilor!

Concluzii

In ciuda zonei geografice restranse pe care am acoperit-o in acest an, am putut vedea locuri frumoase si am apreciat stadiul dezvoltarii locale dupa integrarea in Uniunea Europeana. Din pacate acest ultim eveniment, in mare parte accidental, nu pare sa aiba vreun efect pozitiv, cu exceptia "alternativei" de a parasi tara in cautarea unui servici decent.

Avem o tara minunata, cu peisaje extraordinare, cu o bogatie naturala extraordinara, cu un potential turistic exceptional, asta si fara "branduri" turistice care nu fac decat sa acopere spalarea de bani negri de catre interlopii care ne conduc. Din pacate cei 45 de ani de comunism (si spalare de creiere) si cei 20 de pseudo-democratie nu au facut decat sa promoveze la conducerea tarii niste non-valori si oameni fara nici o farama de moralitate, care nu au stiut decat sa aiba grija de apropiatii lor, fara nici un pic de respect pentru interesul public. Dupa ce au vandut si au cumparat fiecare centimetru al acestei tari, au defrisat padurile, au otravit apele, au pus la pamant sistemele de irigatii, au pulverizat industria nationala, au desfiintat scolile si spitalele, si au redus tara la conditia unei republici bananiere de consumatori, asistati si datornici internationali. Astfel, ei au realizat un adevarat genocid impotriva poporului roman aducandu-l in situatia unui bolnav dependent de "perfuzii" scumpe din strainatate.

In aceste conditii, singura solutie pentru iesirea tarii din criza perpetua este retragerea si condamnarea publica a tuturor celor care au participat in vreun fel la acest genocid in ultimii 65 de ani si ridicarea unei noi clase politice tinere, neafectata de tarele trecutului. Este momentul ca, in perioada urmatoare, tinerii care mai sunt constienti in aceasta tara sa se ridice la lupta cu toate armele de care dispun si sa rastoarne acest regim putred pentru a edifica un nou stat care sa poata purta cu demnitate numele de "Romania"!

Batalia mea

Asa cum spunea scriitorul renascentist francez, Michel de Montaigne, uneori "exista infrangeri mai triumfatoare decat victoriile". Se intampla, iata, la fel si in cazul meu, avand in vedere faptul ca nu ma voi putea inscrie nici acum la doctorat, in primul rand din motive financiare. Cu toate acestea, consider ca e mai bine sa mai astept un an decat sa ma umilesc pentru un loc pe care stiu (in urma unor discutii cu unii profesori) ca il voi avea, mai devreme sau ma tarziu. Si, spre deosebire de alti contemporani de-ai mei, eu nu sunt dispus sa platesc pentru ceea ce mi se cuvine sau, mai rau, pentru ceea ce m-ar depasi.

Regretul meu este, insa, ca nu voi putea sa imi duc la indeplinire promisiunea de la inceputul anului. Aceasta implica inscrierea doctoratului sau implicarea intr-o cariera politica. Avand in vedere, insa, situatia politica actuala, caracterizata de o criza profunda a valorilor clasei politice si de esecul democratiei in Romania, singura cariera politica spre care as fi inclinat ar presupune prea mult extremism, iar asta poate fi foarte daunator pe termen lung. Astfel ca aleg sa raman un critic dur al politicienilor din prezent, insa neimplicat politic...

Voi continua, insa, sa sustin principiile cu care am pornit acum 14 ani pe acest drum din viata mea, desi el a presupus mai multe dezamagiri si esecuri decat reusite. Intre acestea as putea enumera respectul pentru traditia nationala romaneasca, pentru oamenii care muncesc cu adevarat in aceasta tara, pentru biserica stramoseasca, pentru mame si bunici, pentru familiile unite, pentru cei care arata respect pentru ceilalti si pentru mediul inconjurator, pentru oamenii de onoare, pentru artistii autentici, pentru cei care vindeca (cu adevarat), pentru cei care educa (in mod real); dispretul fata de negustori, camatari si cei care ar vinde orice pentru bani, pentru femeile usoare emancipate (fumatoare si materialiste), pentru copiii de bani gata, pentru manelisti si alti sarlatani si impostori, pentru bogatasii care vor sa epateze si sa-i umileasca pe ceilalti, pentru politicienii mincinosi si farisei, pentru cei care cauta senzationalul prin orice mijloace, pentru cei care se dau batuti in fata sortii, pentru cei care iau totul de-a gata, pentru cei care vor sa copieze totul din occident, pentru cei care sunt gata sa ucida pentru orice; indiferenta fata de tot ce e nou sau extravagant, pentru ce e inutil si strident... Voi muri aparand aceste principii!

Oglinda

In viata fiecaruia dintre noi au loc evenimente in urma carora ne redescoperim pe noi insine sau aflam de fapt cine suntem. Pot fi revelatii in urma unor procese mai lungi sau a unor momente secventiale, care ne arata ca putem fi "cititi" de ceilalti chiar mai bine decat facem acest lucru singuri.

Desi pretind ca ma cunosc foarte bine (aproape perfect), mi se intampla si mie sa fiu "citit" de asemenea persoane cel putin o data pe an. De obicei, in cazul meu, persoanele respective sunt de sex opus si au peste 35 de ani (sau cel putin gandesc astfel). Ceea ce m-a frapat, insa, este faptul ca sfaturile lor sunt intotdeauna aceleasi, desi, in incapatanarea mea caracteristica, nu le iau in seama aproape niciodata...

De data asta, totusi, mesajul a fost prea clar: am pierdut prea mult timp neglijand viata personala in defavoarea carierei si, la un moment dat, nu voi mai putea continua in acest mod. Cred ca se impune o schimbare si in viata mea, indiferent de consecinte, altfel ma voi plafona pe zi ce trece. Consider ca am fost mult prea amabil si respectuos cu lumea inconjuratoare, care nu merita asa ceva... Incepand din acest moment voi riposta dur la orice incercare de umilire personala sau desconsiderare, pentru ca, asa cum zicea "oglinda" deunazi, am o oarecare valoare (asa cum au toti cei care nu sunt luati in seama si nu trambiteaza in mod strident acest lucru) si merit mai mult... Infinit mai mult!

Despre aparente

In decursul vietilor noastre avem deseori impresia ca anumite persoane, pe care credeam ca le cunoastem destul de bine, incep sa se comporte intr-un mod inexplicabil pentru noi si in contradictie cu ceea ce pareau a fi la un moment dat. In multe din aceste cazuri (daca nu e vorba de probleme psihice) este vorba despre o aparenta pe care acele persoane o inspirau, dar care era in contradictie flagranta cu ceea ce reprezentau ele de fapt (ceea ce indeobste se numeste "fatarnicie").

Viata unui om este un sir nesfarsit de sperante, negocieri, cedari, reveniri, compromisuri. In acest context, nu este neobisnuit ca evolutia unui individ sa nu fie constanta tot timpul si ca ideile lui sa se modifice in timp. Atunci cand, insa, schimbarea se produce brusc, faptul pare aproape ireal...

In ultimele saptamani am urmarit doua productii cinematografice de inspiratie britanica, filmul "Ducesa" ("The Duchess") si serialul TV "Cuceritoarele" ("The Buccaneers"). Ambele analizau vietile unor femei care, odata casatorite cu barbati de rang inalt, trebuiau sa sufere umilintele si degradarea presupuse de conditia lor inferioara in cadrul cuplului. La nivel oficial, insa, trebuiau salvate aparentele...

Deunazi, cineva imi spunea ca diferenta dintre guvernul actual si guvernarea Nastase e faptul ca macar in perioada 2001-2004 se mai salvau aparentele, pe cand acum hotia e la vedere. Mi s-a parut un punct de vedere destul de aproape de realitate. Insa atunci cand prin aparente tradezi asteptarile unei mase largi din populatie, cu greu mai poti reveni si pretinde incredere. Este, cred, o lectie pe care multi nu au asimilat-o inca.

Increderea este unul din cele mai fragile sentimente umane, odata pierduta ea nu mai revine niciodata la aceeasi intensitate. De aceea, atunci cand incercam sa mentinem increderea prin salvarea unor aparente, care, insa, nu mai au nimic in comun cu realitatea, nu facem decat sa ne amagim. Din acel moment nu mai e vorba decat de crearea unei realitati virtuale paralele care ne indeparteaza treptat de oamenii reali, lasandu-ne mai singuri decat oricand in fata amenintarilor de tot felul. Adevarata valoare a unui om se dovedeste, insa, in cele mai dificile momente, atunci cand aparentele nu mai au nici o valoare si faptele sunt singurele care mai pot vorbi...

Luna lui Prier

Ultima luna a fost pentru mine prilejul de a calatori atat in locuri cunoscute cat si in altele, pe care le-am descoperit cu emotia primilor pasi in spatii noi, pline de mister dar si de simt estetic deosebit. Cu aceasta ocazie, am avut revelatia unor adevaruri pe care uneori, in graba noastra catre urmatorul lucru, le ignoram.

1. O noua incursiune in Tinutul Secuiesc

Mai intai, ca in fiecare an, am fost oaspetele orasului Odorheiu Secuiesc, impreuna cu participantii celei de-a VI-a editii a Scolii Europene "Ovidiu Sincai". Obisnuit cu frumusetea locurilor, cu ospitalitatea locuitorilor si cu calitatea deosebita a gastronomiei locale, de aceasta dat m-am multumit sa observ reactia celor care veneau pentru prima data in contact cu acest mediu. Bineinteles, sub influenta stereotipurilor recurente din societatea romaneasca, asteptarile erau de multe ori pesimiste, insa, ca la fiecare editie, contactul cu realitatea a alungat aceste prejudecati. Dincolo de unele probleme politice, exploatate de prea multe ori in mod meschin, fara a analiza cauzele profunde, vizitele din Secuime mi-au demonstrat de fiecare data ca avem multe de invatat de la concentatenii nostri de etnie maghiara, mai ales in ceea ce priveste bunul simt, civilizatia si curatenia, iar uneori chiar si la capitolul amabilitatii. Si, desi am impresia ca vizitez, de fiecare data, o tara straina, simt ca existenta secuilor in mijlocul tarii noastre nu face decat sa adauge noi valori la patrimoniul nostru national... Pe care am avut ocazia sa-l testez cu ocazia vizitei la Zetea, o mica localitate din apropierea orasului, care pastreaza traditia pentru generatiile viitoare.

2. Un razes in inima Valoniei

Nici nu am apucat sa ma dezmeticesc dupa seminarul de la Odorhei, cand a trebuit sa iau avionul catre meleaguri renane, in drum spre locul unui nou seminar (de data asta despre accesarea fondurilor europene), statiunea de agrement Chaudfontaine de langa Liege. Cu aceasta ocazie, profitand de libertatea de a alege propriul traseu, am avut privilegiul de a merge cu trenul de mare viteza Thalys, pe traseul Koln-Liege. Pana acolo, a trebuit sa apelez la liniile aeriene germane pana la Dusseldorf, desi am stat zile intregi sub amenintarea norului de cenusa vulcanica provenind din Islanda. De acolo am luat un tren regional pana la Koln, unde m-am imbarcat in ultima minune a lumii feroviare vest-europene. Trenul m-a purtat cu viteza gandului catre destinatie, trecand prin capitala lui Carol cel Mare (Aachen / Aix-la-Chapelle), prin districtul Eupen (locuit de minoritatea germana din Belgia), martor al tragediei celor doua razboaie mondiale ale secolului trecut si prin Muntii Ardeni, strabatuti de cele 11 tunele ale traseului meu, in care datorita vitezei mi s-au infundat la propriu urechile...

Odata ajuns la Liege, nici nu am coborat bine din tren si am ramas cu gura cascata la vederea garii futuriste a orasului Liege, de pe peronul careia am putut admira panorama orasului vechi, intr-un tablou postmodernist de coexistenta a noului cu vechiul. Cu adevarat minunata realizare a arhitectilor din orasul strabatut de raul Meuse (Maas)! Locul seminarului a fost vechiul Castel al Termelor din Chaudfontaine, o gazda foarte primitoare si confortabila, in cadrul unui peisaj dominat din plin de nuantele de verde. Aici am avut ocazia de a intra in contact pentru prima data cu partea franceza a Belgiei, chiar in momentul culminant al unei noi crize politice guvernamentale din aceasta tara atat de divizata si, totusi, atat de fascinante. Impresia a fost de reintalnire cu ospitalitatea, stilul si eleganta traditiei frantuzesti (mai degraba meridionala, in ciuda latitudinii).

Totusi, reintoarcerea mi-a prilejuit si destramarea unor mituri, cum ar fi cel al punctualitatii germane, zdruncinate de intarzierea de 10 minute a rapidului tren, ceea ce m-a facut sa alerg putin prin gara din Koln... In schimb, am fost din nou martorul lipsei de discernamant a conationalilor mei, in momentul in care o doamna ce calatorea spre Bucuresti si-a atarnat sacosele mult prea pline de la duty-free de manerele mesei de Foosball amplasate in aeroportul din Dusseldorf cu ocazia Cupei Mondiale din 2006. Probabil anticipa masurile de austeritate ale dezastrosului nostru guvern...

3. Barcelona - veneratie la umbra catedralei Sagrada Familia

Dupa o saptamana de pauza in incursiunile mele externe si de continuare a aprofundarii limbii ruse (un proiect mai vechi...), am pornit din nou la drum, de aceasta data catre Barcelona, o tinta mult asteptata pentru mine inca din 1992 (cand Jocurile Olimpice de Vara s-au desfasurat acolo). Prevenit de vizitatorii experimentati asupra bogatiei arhitecturale a orasului, toate asteptarile mele au fost depasite. Desi la inceput asteptarea mult prea lunga a bagajelor in aeroportul local m-a dus cu gandul la o experienta mai "mediteraneana" (deci mai putin riguroasa), cu cat am inaintat spre oras, am constatat ca imaginatia umana se poate traduce in imobile cu personalitate, estetice in ciuda dimensiunilor sau formelor cubice. Concentratia de astfel de cladiri "pe metru patrat" mi-a cauzat un extaz continuu, o desfatarea a vederii neegalata de nici o alta experienta precedenta (poate doar Parisul...). La asta s-a adaugat si maiestria culinara a gazdelor, in stil tipic mediteranean (pe care il apreciez foarte mult).

Din pacate timpul redus nu mi-a permis vizitarea multor obiective, dar mi-am facut timp pentru a ajunge la catedrala Sagrada Familia, opera a celebrului arhitect local Gaudi. Ajuns la poalele constructiei impresia a fost de coplesire, de admiratie pentru un monument dintr-o alta lume, de emotie si bucurie. Simbolul orasului exprima cu adevarat nazuinta umanitatii spre absolut, care, in ciuda limitelor innobileaza pe semenii nostri care incearca sa construiasca ceva, devenind astfel nemuritori, si nu doar sa distruga.

Concluzii

Intoarcerea acasa m-a adus cu picioarele pe pamant, inca din sala de asteptare a aeroportului, in care erau adunati conationalii mei, oameni cu burta (deci cu greutate!), ghiuluri si lanturi de aur, pitipoance venite la shopping, mici parasute mimand profesionalismul si eleganta (dar nereusind decat un kitsch), basarabeni veniti la munca, parinti in vizita la copiii capsunari etc. O singura imagine a fost insa de ajuns pentru a-mi confirma atasamentul lor instinctiv fata de simbolurile nationale: toti s-au ridicat in picioare atunci cand aeronava Tarom s-a apropiat de burduful de imbarcare... desi imbarcarea propriu zisa mai intarzia... O palida consolare pentru gloria unei natiuni ce s-a pretins odata "granarul Europei"...

Si o trasatura comuna a celor trei experiente... Toate trei implicau regiuni cu veleitati autonomiste (poate mai putin Valonia, pe fond), locuite de oameni civilizati ce incercau sa se diferentieze de restul tarii lor. De fapt, insa, chiar faptul ca ele fac parte din tari cu alta majoritate etnico-lingvistica constituie un atu pentru bogatiile lor culturale, etnografice, arhitecturale si culinare originale. Altfel, totul ar fi la fel de banal...

Avatarul meu

Recent m-am intors din vacanta de Pasti pe care am petrecut-o alaturi de parinti la Targu Neamt. A fost o perioada extrem de scurta, insa plina de semnificatii spirituale, in lumina sarbatorii Invierii Domnului. In acest rastimp am avut ocazia sa urmaresc trei filme foarte interesante, ale caror tematici au rezonat cu ideile mele din ultimul an (si din ultimii ani, in general).

Mai intai, in seara de dinainte de Inviere, am urmarit la TVR 1 filmul indian de Oscar "Slumdog Millionaire". Desi filmul a avut scene destul de violente care m-au cutremurat, ideea principala a filmului, care mi-a ramas dupa vizionarea lui, a fost aceea ca sentimentele umane valoreaza mai mult decat oricat de multi bani. Povestea sarmanului orfan care reuseste sa castige unul dintre concursurile de cultura generala televizate (la moda in intreaga lume, desi destul de stupide ca principiu) m-a miscat nu atat prin izbanda finala, cat prin constanta iubirii lui pentru prietena din copilarie, pe care a cautat-o si a gasit-o in cele din urma, aceasta valorand mai mult decat toti banii din lume. Este o mostra despre ceea ce este cu adevarat important in viata.

In seara primei zile de Pasti, tot pe TVR 1 (pe care ii felicit pentru filmele valoroase alese in aceasta perioada), am urmarit filmul rusesc "Amiralul", despre viata Amiralului Kolchak, unul dintre conducatorii rezistentei anti-comuniste din Rusia din anii 1917-1920. Beneficiind de o distributie excelenta, filmul relateaza o parte din istoria Rusiei, dar si povestea de dragoste dintre Amiral si sotia unui camarad de arme. Dincolo de romantare, dar si de scenele mai dure infatisand iarna siberiana, filmul reuseste sa reconstituie o poveste din care ies in evidenta onoarea unui militar de cariera (de origine romana, dupa cum am aflat ulterior, urmas al unui negustor transnistrean pe nume Colceag) si statornicia sentimentelor unei femei ruse, care au trecut peste razboi si moartea omului iubit, consacrand astfel o umanitate vie care trece peste tragicul momentului.

In sfarsit, in seara celei de-a doua zile de Pasti, de data asta pe calculator, am vazut (in cele din urma) filmul "Avatar", despre care auzisem atatea pareri contradictorii. A fost incununarea unor productii de exceptie, un film epocal care ar trebui sa dea de gandit mai multora, cel putin acelora care pretind ca le pasa de lumea in care traiesc. Pe langa folosirea unor modalitati vizuale revolutionare sau a analogiei cu viata comunitatii amerindiene inaintea "civilizarii Vestului salbatic", filmul readuce in prim plan necesitatea prezervarii mediului natural, a unui mod de viata uman in concordanta cu natura si meschinatatea intereselor consumerismului globalizant, alimentate de complexul militaro-industrial mondial. Folosind metoda metaforei unei lumi idilice, nepatrunsa de demonii industrializarii si tehnologizarii, regizorul reuseste sa transmita semnalul de alarma unei lumi in care goana patrologica dupa resurse pentru consum inabusa orice farama de demnitate umana, transformandu-ne in brute, in roboti fara suflet, asta mai ales sub masca "civilizarii", "modernizarii" sau "progresului".

Faptul ca filmului "Avatar" i-a fost refuzat un Oscar bine meritat, atribuit in schimb unei productii despre razboiul din Irak, reprezinta, pentru mine, confirmarea faptului ca cercurile de interese financiare mondiale nu constientizeaza inca responsabilitatea lor pentru suferintele pe care le cauzeaza prin declansarea razboaielor si crizelor artificiale si prin perpetuarea saraciei in intreaga lume. De aceea, consider ca, din punct de vedere moral, ei nu mai au nici o scuza, nici macar aceea a razboiului antiterorist, pentru a manipula intreaga lume in sensul favorabil doar intereselor lor personale. Recentele atentate cu bomba din Rusia, demonstreaza, de fapt, inca o data, ca folosirea mijloacelor militare pentru solutionarea unor probleme culturale si sociale nu au niciodata efectul urmarit si ca refuzul de a isi asuma crimele trecutului se intoarce, precum in romanul "Crima si pedeapsa" de Dostoievski, intotdeauna impotriva celor responsabili.

Filmul "Avatar" (dar si alte documentare din ultimii ani) ne face sa realizam ca ceea ce ni s-a servit in ultimii 20 de ani sub eticheta de "terorism" reprezinta, de fapt, doar efectul ultim al arogantei marilor puteri si a marilor cercuri de influenta in fata oamenilor obisnuiti si a problemelor lor, in fata dreptului celor mai mici de a exista, ilustrand astfel principiul "unii sunt mai egali decat altii". Terorismul contemporan devine astfel doar reactia justificata a unor oameni care au fost supusi mult prea multor umilinte, frustrari si insulte si care, odata ce limitele tolerantei umane au fost depasite, au recurs la ultima lor modalitate de aparare impotriva agresorului: violenta. Asta nu inseamna neaparat ca ei au ales modalitatea corecta de exprimare, insa ofera o explicatie mai aproape de adevar decat demonizarea unei religii, a unei culturi, a unei natiuni sau a unei familii (respectiv a unui individ, in cele din urma) sub masca unei "misiuni civilizatoare si pacificatoare".

Este momentul ca toti cei care mai considera ca menirea omului pe pamant este sa convietuiasca in buna intelegere cu natura, cu semenii sai, sa se bucure de o viata sanatoasa in acord cu traditiile stramosesti ale neamului din care provine, sa se bucure de resursele pamantului fara insa a le epuiza (gandindu-se astfel si la urmasii sai) si sa constituie indivizi unici irepetabili si originali, e momentul ca toti acestia sa inteleaga ca pericolul ca ei sa fie marginalizati de societatea de consum uniformizanta si debilizanta nu poate fi depasit decat daca ei vor colabora in interesul comun al tuturor de a coexista pe acest pamant (si speram ca nu va fi nevoie ca acest lucru sa se poata intampla doar pe Luna, Marte, Pandora sau alte planete) si nu de a se (auto)distruge reciproc, inarmandu-se concomitent cu momentul semnarii unor documente formale si luptandu-se intre ei pana la ultimul om in numele unei suprematii iluzorii. Acesta este Avatarul Meu... Sper ca intr-o zi sa putem fi mult mai multi, de fapt SA FIM TOTI!

Are Romania nevoie de scutul anti-racheta?

O tema interesanta de discutie in ultimele saptamani mi s-a parut a fi problema amplasarii scutului anti-racheta al NATO in Romania. Dincolo de abordarile conforme cu orientarea obsinuita a politicii externe romanesti din ultimii anii, cred ca e nevoie de o analiza la rece a situatiei actuale si a momentului ales pentru lansarea acestui subiect in dezbaterea publica.

Acum 20 de ani, toti romanii asteptau "sa vina americanii", dupa ce timp de 45 de ani fuseseram inrobiti de Uniunea Sovietica in lagarul comunist. Doar ca americanii nu au venit cu adevarat decat 10 ani mai tarziu, atunci cand interesul lor imediat era sa stabileasca avanposturi cat mai apropiate de Orientul Mijlociu. In schimb, ei trimisesera de mult in avangarda productiile cinematografiei hollywoodiene care propagau modul de viata american , sistemul institutional si obiceiurile celor de peste ocean. Astfel ca, atunci cand puscasii marini americani ancorau la Constanta la sfarsitul anilor '90, ei erau asteptati cu mult entuziasm de fetele care vizionasera atatea filme de razboi cu happy-end. Si nu doar de ele...

Bineinteles, in contextul tulbure al regiunii tarii noastre, existent la sfarsitul secolului trecut, umbrela de securitate americana reprezenta o garantie sigura, mai ales ca Uniunea Europeana nu constituia decat o entitate cel mult economica. De aceea, Romania a ales sa sprijine interventia militara a NATO in Kosovo din 1999, desi avea relatii traditional cordiale cu Serbia, s-a alaturat colaitiei anti-teroriste din Afganistan in 2001 si coalitiei anglo-americane in cadrul interventiei din Irak (2003), in ultimele doua cazuri chiar trimitand contingente de trupe combatante.

Pana in 2004 si 2007, interesul national al Romaniei ne spunea ca integrarea in NATO si Uniunea Europeana reprezinta singura alternativa viabila pentru asigurarea securitatii (militara, politica, economica si sociala). Dupa ce am intrat in aceste organizatii, insa, am inceput sa ne comportam mai mult ca niste anexe ale principalilor actori nationali pe plan mondial. Mai precis, dincolo de a evalua la rece deciziile aliatului nostru american, ne aruncam cu capul inainte in tot felul de proiecte care nu au nimic in comun cu securitatea noastra nationala.

Daca inainte de 2004 (sau 2007), se spunea ca toate sacrificiile sunt facute pentru atingerea obiectivelor integrarii in structurile euro-atlantice, acum ni se spune ca indeplinim doar obligatiile de membri. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul ca nu toti membrii structurilor din care facem si noi parte inteleg sa faca aceleasi "sacrificii". Atunci de ce trebuie sa fim noi cei care se pleaca in mod constant in fata "marelui licurici". Nu cumva atitudinea noastra este la fel de slugarnica acum precum era, cu jumatate de secol inainte, atitudinea celor care se plecau "marelui frate de la rasarit"?

Problema amplasarii scutului anti-racheta in Europa a suscitat vii dispute inca de la primul proiect, ce viza Polonia si Cehia. Simtindu-se amenintata, Rusia a ripostat in fata a ceea ce ea considera o reactivare a rivalitatii bipolare din timpul Razboiului Rece. Americanii au inceput sa nuanteze, avand nevoie de Rusia in cadrul frontului anti-terorist. Apoi a aparut problema Iranului, mult mai subtila (si mai complexa decat fosta amenintare a Irakului), iar chestiunea scutului a revenit in actualitate. Romania si Bulgaria au devenit noi terenuri unde aceasta arma putea fi testata.

Cei care au avut ideea scutului au neglijat insa un aspect fundamental al securitatii globale. In momentul in care un tip de armament, fie el si defensiv, devine aminintator fata de echilibrul inarmarii stabilit in zeci de ani de negocieri, nu mai poate fi vorba de securitate pentru toti, ci doar pentru unii. Ori, securitatea globala nu poate exista atunci cand unii nu sunt in securitate si au toate motivele sa inceapa reinarmarea pentru a se pune la adapost fata de amenintarea armei superioare. Aceasta dilema a securitatii nu poate fi rezolvata prin continuarea inarmarii (chiar si in scop defensiv), ci prin negocieri directe sau mediate intre parti. In fond aceasta este esenta sistemului pacii stabilit dupa 1945, daca el mai inseamna ceva astazi.

Ideea e ca substituirea interesului national cu interesele hegemonului nu poate servi cresterii securitatii tarii, ci dimpotriva. In momentul in care scutul va fi amplasat in Romania (la fel ca si in cazul bazelor americane), aceasta va deveni o tinta pentru toti cei care se simt amenintati de sistemul american anti-racheta. Iluzia ca scutul va proteja tara de orice agresiune este sinonima cu credinta unui copil in existenta lui Mos Craciun... Intotdeauna progresul tehnologic a descoperit antidotul pentru orice salt temporar al unei entitati sau al alteia.

Dincolo de naivitati, nu se poate ca factorii de decizie sa nu observe ca cel mai stabil sistem de securitate este bazat fie pe echilibrul inarmarii, fie pe dezarmare. Iar sistemul anti-racheta nu aduce decat o inarmare asimetrica. In situatia Romaniei, aflata atat de departe de aliatul american si atat de aproape de alti factori de amenintare, nu ne putem permite sa marim insecuritatea in zona cu iluzia intr-o pace unipolara. Istoria ne demonstreaza clar ca orice incercare de dominatie absoluta in sistem este echilibrata de ceilalti competitori coalizati. In fond, daca sustinem in mod sincer procesul de democratizare in lume, nu putem sa omitem sistemul international. Apararea unora impotriva altora nu poate fi o solutie viabila: nu ceilalti oameni sunt adevaratii inamici, ci disparitatile dintre ele care creaza frustrari si invidie.

Din pacate, cei aflati pentru moment la guvernare nici nu se mai gandesc la interesul national, preocupati de satisfacerea intereselor personale si de grup. Ei doar mimeaza serviciul public pentru a salva aparentele. Cel mai dureros lucru este ca, desi seful statului provine din randul hainei militare, al carui scop este mentinerea pacii si nu propagarea razboiului, el nu ezita sa trimita oameni la moarte sigura in teatre de razboi iluzorii ca Afganistan si Irak, care nu au nici o legatura cu securitatea NOASTRA nationala, sau sa faca din Romania o tinta (in loc sa fie o punte de dialog catre Orient, asa cum a facut-o cu succes in trecut) prin instalarea sistemului anti-racheta pe teritoriul tarii. Fiecare doarme asa cum isi asterne...

Despre integritate

Saptamana trecuta am avut ocazia sa discut despre integritate cu un reprezentant al tinerei generatii de politicieni. Spre surprinderea mea, continutul termenului parea necunoscut interlocutorului, desi acesta il folosea frecvent... Astfel, mi-am dat seama ca tanara generatie este din ce in ce mai putin familiarizata cu un termen care, poate si datorita folosirii in exces si fara noima, s-a demonetizat si s-a golit de continut, astfel ca reprezinta din ce in ce mai putin pentru oamenii din ziua de azi.

Dincolo de definitia termenului, care implica onestitate, cinste si corectitudine, cred ca ar fi necesar sa evidentiez ce nu este integritatea. Astfel, o confuzie des intalnita este cea legata de loialitatea fata de grup. Departe de acest lucru, integritatea inseamna tocmai sa-ti pastrezi propriile opinii chiar daca toti ceilalti din jur gandesc altfel, si asta nu pentru a fi contra dinadins, ci pentru ca asta rezulta in mod rational din respectarea principiilor personale asumate.

Uneori, devotamentul fata de familie poate fi considerat integritate. Insa, in momentul in care relatiile de familie sunt confundate cu relatiile profesionale, de exemplu prin promovarea rudelor in functii de raspundere sau prin folosirea unor resurse publice pentru satisfacerea unor nevoi familiale, atunci integritatea nu are nimic in comun cu astfel de practici. Dimpotriva, ele sunt manifestarea unei lipse totale de integritate si de moralitate, un act de coruptie in stare pura.

Deseori in politica se vorbeste despre politicieni integri. Acestia ar fi acei politicieni care nu isi tradeaza partidul, care nu au ambitii personale sau care pun interesul comunitatii deasupra interesului propriu de moment. Partial definitia este adevarata, insa atunci cand devotamentul pentru un partid se transforma in servilism si lingusitorie fata de conducatori sau atunci cand principiile se schimba de la o zi la alta sub lozinca atingerii unui scop prestabilit (inclusiv prin schimbarea taberelor), ori cand sub masca servirii interesului comunitatii se ascunde satisfacerea unui interes personal, atunci nu poate fi vorba de integritate.

Adevarul e ca e foarte greu sa gasesti un politician integru in prezent, in Romania sau chiar in lume. De obicei, oamenii integri nu mai sunt la moda in lumea de azi, ei sunt oameni atemporali, ce pot parea ciudati la un moment dat, ei nu sunt tipi "de gasca", nu sunt "cool", nu sunt oamenii nimanui, nu obisnuiesc sa faca la fel ca ceilalti doar pentru a fi in pas cu vremurile... Cei care respecta regulile in societatea actuala, si in special la noi, nu prezinta nici un interes, sunt plictisitori cu principiile lor fixe, cu mania lor de a juca dupa reguli, cu modul predictibil in care se comporta. Nu de putine ori, ei se regasesc singuri in fata greutatilor vietii, insa asta nu-i dezarmeaza, ci ii ambitioneaza sa fie puternici, sa treaca peste orice, sa reziste tentatiilor, sa nu abdice de la valorile lor, in ciuda consecintelor.

Din pacate politicienii din ziua de azi nu pot fi integri, pentru ca ei trebuie sa-i reprezinte pe cei care ii voteaza, pe oamenii de rand. Iar oamenilor obisnuiti le e foarte greu sa fie integri, mai ales atunci cand se confrunta cu atatea probleme care necesita gasirea unui compromis. In cele din urma, integritatea nu mai poate fi azi decat un ideal spre care ar trebui sa tinda cat mai multi. Insa, inainte de asta, trebuie sa stim inspre ce tindem, iar din pacate asta nu ne poate spune nici o institutie formala, fie ea si publica, formata din oameni obisnuiti... Asta nu ne poate spune decat constiinta noastra, atata cat a mai ramas (daca a mai ramas)... Altfel, vorbim discutii...

O societate bolnava

Astazi, 24 ianuarie 2010, se implineste peste un veac si jumatate de la Unirea Principatelor si constituirea statului modern roman. O sarbatoare destul de importanta, insa ignorata in ultimul timp de un numar din ce in ce mai mare de cetateni ai acestei tari. Ma intreb cati dintre tineri mai stiu astazi ce inseamna aceasta data? Probabil foarte putini... Acesta este efectul unei evolutii retrograde a societatii romanesti (dar nu numai!) in ultima jumatate de secol, ce ne face sa traim astazi intr-o... societate bolnava.

Probabil ca multi se vor grabi sa spuna ca exagerez, ca societatea de azi nu e nici mai rea nici mai buna decat alte societati, in alte vremuri... Posibil. Insa nu pot sa nu evidentiez faptul ca, spre deosebire de alte situatii, astazi ne confruntam cu o pervertire a aparentelor, care se afla in contradictie flagranta cu realitatile, fara ca nimeni sa fie insa deranjat cu adevarat... Se spune ca tindem catre o lume mai buna, imitand progresul inregistrat de Occident, replicand "visul american" sau "statul bunastarii". Insa ceea ce constat este ca, departe de a trai o viata mai buna, ne indepartam tot mai mult de ceea ce iluzoriu ar putea fi numit "normalitate".

Cum altfel as putea caracteriza o societate (nu doar romaneasca, ci si globala) in care viciul tine loc de virtute. In care bogatia materiala a devenit din mijloc scop, iar dobandirea mijloacelor financiare singurul scop in viata... Unde nimic nu e interzis pentru atingerea unui scop, oricat de meschin ar fi acesta... In care valorile nu depind decat de locul in care te afli si pot suferi schimbari radicale de la o zi la alta, chiar si in cazul unei singure persoane.

Spectacolul sinistru al zilelor noastre nu poate constitui decat un contra-exemplu. Astfel, putem vedea oameni care se mandresc cu instrumente si practici de comunicare moderna, dar care au dificultati in relationarea unora cu ceilalti in practica. Oricate aparaturi moderne de comunicare am poseda, insa, ele nu fac decat sa ne indeparteze unul de celalalt, alimentand o existenta singulara si din ce in ce mai nesemnificativa pentru ceilalti...

In acelasi timp, observam cum familia nu mai reprezinta nimic in ziua de azi: barbatii se mandresc mai mult cu infidelitatea, dar clameaza exemple fariseice de moralitate, in timp ce femeile fac din singuratatea lor un titlu de onoare, cu toate ca semnalele lor non-verbale indica disperarea (asa ajungem la felul lor strident de a se imbraca, specific animalelor in calduri sau cel mult prostituatelor, dar n-as vrea sa generalizez...). Copiii nu mai au nici un respect pentru parinti, din moment ce nu mai exista o autoritate si toti sunt egali in familie, iar dezoltarea lor este libera si nestanjenita, dar mai degraba nesigura si lipsita de orientare sau sens (unii dintre ei nu reusesc sa inteleaga nici valoarea vietii asa ca renunta mult prea usor la ea...). Concomitent, sistemul de educatie se reformeaza in sensul eliminarii informatiilor "nefolositoare" si introducerii "deprinderilor utile"; acestea nu se dovedesc insa decat gesturi mimetice menite sa ne lege cat mai mult de Matricea sistemului consumerist actual, in care gandirea este periculoasa si doar satisfacerea nevoilor materiale e importanta.

De altfel, chiar confortul cotidian reprezinta un concept artificial ce ne e sadit de reclame din ce in ce mai idioate, dar din ce in ce mai obsesive, creandu-ne impresia unor nevoi stringente, dar de care am putea de altfel sa ne debarasam foarte usor. Asa ajungem sa nu mai comunicam intre noi si sa invatam din experientele nemijlocite ale fiecaruia si preferam sa ne uitam la televizor, sa ne afundam in jocuri virtuale nesemnificative, care ne dau iluzia ca traim, in timp ce noi ne aflam doar pe un scaun sau intr-un fotoliu si vegetam, crescand inutil in greutate pentru a inmulti numarul celor care apoi ne dau sfaturi privind o "viata sanatoasa"... Apoi mergem la psiholog, sa ne explice cum stau lucrurile, desi este evident ca psihicul nostru cedeaza la starea de anormalitate in care traim, fiind macinat de atacurile de constiinta si de indoieli....

In tot acest timp, ne grabim sa acuzam societatea traditionala si satul pentru propagarea unor "obiceiuri nesantoase" si sustinem ca vesnicia apartine orasului. Poate ar trebui sa observam ca mai multe fapte antisociale se manifesta in mediul urban, unde avem si mai multe specii de categorii sociale dezavantajate si mai multi cersetori si mai multi semi-analfabeti culturali. Si, daca am arunca o privire la satele si batranii nostrii de acolo, am putea observa ca vietile lor, atat de "mici" si "grele" au totusi un sens moral si spiritual mult mai bogat decat vietile noastre "complexe"...

Ar trebui sa ne gandim mai mult la ce exemple oferim copiilor si tinerilor. Nu cred ca este normal ca delincventa juvenila, cultivarea viciului si a lipsei de principii, ce se petrece in prezent in mass-media, este prielnica dezvoltarii emotionale a celor in formare. In momentul in care infractorii, prostituatele si impostorii de orice fel devin modele, nu cred ca ne putem astepta la un viitor prea luminos...

Deseori ne mandrim ca am reusit sa eliminam, in prezent, cea mai mare parte a neajunsurilor trecutului, cum ar fi foamea, bolile si discriminarea. In acelasi timp, insa, observam ca discrepantele dintre bogati si saraci continua sa se adanceasca in favoarea primilor, care pretind a fi caritabili, insa nu fac decat sa batjocoreasca restul oamenilor, ca mare parte din omenire continua sa moara de foame in timp ce noi "ne vedem de treburile noastre". Uitam insa ca problemele sociale pot degenera in tensiuni si acte care ne pot viza.

Ne mandrim cu sisteme de sanatate performante si cu cresterea duratei vietii, insa nu vedem ca suntem din ce mai bolnaviciosi (pornind chiar de la copii...), ca sistemul nostru imunitar s-a distrus, fiind din ce in ce mai vulnerabil la orice "pandemie". Ca desi traim mult, batranetea e din ce in ce mai lunga si grea, departe de a fi identificat un "elixir al tineretii" care sa ne aduca si fericirea de a trai mult...

Problema e ca, avand simturile (fizice si psihice) atrofiate de dezvoltarea fara precedent a societatii actuale, nu realizam ca irosim fiecare clipa in care ne amagim ca traim, desi in realitate nu facem decat sa ne satisfacem unii altora nevoi inexistente, consumand lucruri inutile, alimentand impresia unei vieti in conformitate cu "vise", desi nu spatiul oniric este cel in care ne desfasuram existenta...

As vrea sa cred ca acest tablou grotesc este doar un stadiu temporar, "de tranzitie" al omenirii. Insa, daca nu ne trezim la timp, atatia cati suntem constienti de adevaratele valori si principii, riscam sa devenim sclavii masinilor pe care le inventam in fiecare zi, dar care, fara a fi inzestrate cu suflet si simtire, nu fac decat sa ne dezumanizeze... In fond, acesta este cred sensul in care trebuie citita Apocalipsa; nu e necesar ca cineva din exterior sa vina sa ne distruga, noi insine avem toate mijloacele sa ne autodistrugem, lent dar sigur. In numele sperantei si al bunului simt, sa nu ne grabim, totusi, sa facem acest lucru...