30.12.2014

Scurte consideratii privind puterea executiva

Sfarsitul de an constituie un moment prielnic pentru reflectie, la adapostul linistii zilelor de sarbatoare care contrasteaza cu nebunia cotidiana din timpul anului. Folosesc acest prilej pentru a emite o serie de concluzii la care am ajuns la acest sfarsit de an, sub impactul ultimelor evenimente electorale, in privinta puterii executive din Romania si din alte state ale lumii.

Prin natura sa, puterea executiva este cea care are cel mai mare impact asupra vietii de zi cu zi a cetatenilor. Intruchiparea sa este, de obicei, o personalitate care se afla la conducerea statului si/sau guvernului, inspirata de pozitia traditionala a suveranului, monarh, papa sau presedinte. Analizand o serie de tipuri reprezentative de executiv, se desprind o serie de concluzii interesante. Las la o parte aici modelele statale de tip parlamentar (Germania, Marea Britanie, Italia), in care pozitia presedintelui sau monarhului este, de obicei, decorativa, primul ministru fiind cel care reprezinta executivul in urma alegerilor legislative.

Astfel, in cazul Frantei, presedintele este cel care detine cea mai mare parte a puterii executive, mostenire a puterii absolute a monarhilor francezi, inca de pe vremea lui Ludovic XIV, consolidata de personalitati politice si militare marcante precum Napoleon Bonaparte sau Charles de Gaulle. Presedintele poate numi sau revoca primul ministru, care trebuie sa puna in opera politica sa guvernamentala. De aici rezulta un raport clar de subordonare ierarhica, ce nu poate fi pusa in discutie decat de o majoritate politica opusa in cadrul parlamentului, caz in care se impune coabitarea sau presedintele dizolva parlamentul. De regula, in acest ultim caz, primul ministru devine principalul competitor pentru viitoarele alegeri prezidentiale, insa totul are loc intr-un cadru constitutional precis definit.

In cazul Statelor Unite, presedintele este chiar seful guvernului, dar autoritatea sa este limitata de Congres, expresie a intereselor statelor componente si a cetatenilor. Astfel, exista o separatie clara a puterilor in stat, dar in contextul controlului Congresului asupra masurilor propuse de presedinte, ca modalitate de a evita exercitarea unei puteri absolute.

In cazul Rusiei, autoritatea presedintelui reflecta autoritatea traditionala a tarilor, care nu era limitata de nici o alta putere. Rolul primului ministru este de a pune in aplicare politicile elaborate de presedinte, iar parlamentul are doar un rol secundar in elaborarea legilor. In acest context, presedintele, care este ales de cetateni in mod direct, este depozitarul principal al executivului, nefiind limitat decat formal de constitutie (dovada si driblarea limitei celor doua mandate consecutive de catre Vladimir Putin in 2012).

Ajungand, in cele din urma, la Romania, se poate observa ca, din punct de vedere constitutional, puterea executiva revine, in mod formal primului ministru, dar in practica revine si presedintelui. Acesta este considerat moderator al sistemului politic, insa prerogativele de care dispune il fac un competitor permanent al primului ministru (chiar si atunci cand provin din acelasi partid sau alianta politica). Acest mod de lucru este mostenit de la modelul monarhiei constitutionale existente in Romania inaintea regimului comunist, dar si de la anii dictaturii ceausiste. Astfel, seful statului, care in mod formal se situeaza in afara sistemului politic, se implica in mod activ in politica executiva, lasand la o parte contrasemnarea tuturor actelor guvernamentale si legislative, prin numirea primului ministru dupa alegeri, prin posibilitatea de a dizolva parlamentul in anumite conditii, prin initierea de referendumuri, prin numirea unor inalti magistrati si functionari publici etc. Bineinteles, fiecare personalitate a avut propriul sau mod de a exercita puterea executiva in Romania, ceea ce mi-a adus in atentie paralelismul interesant cronologic (si poate ciclic), intre cei patru monarhi romani si primii patru presedinti ai Romaniei democratice.

In consecinta, indiferent de cei care se afla in functiile respective, relatia dintre seful statului si seful guvernului din Romania nu poate fi armonioasa in actuala configuratie constitutionala, ea generand o rivalitate permanenta, mai ales prin tentatia permanenta a sefului statului de a controla situatia si a sefului guvernului de a conrabalansa aceasta tendinta cu ajutorul parlamentului. Rezultatul este un blocaj institutional sau intarzierea unor politici necesare, ceea ce este clar in defavoarea tarii. Solutia poate fi o clarificare a raporturilor constitutionale in urma unei revizuiri mai mult sau mai putin substantiale, dar care sa puna in prim plan interesul tarii si nu al unor persoane mai mult sau mai putin vremelnice.

05.09.2014

Sub cerul Toscanei

O calatorie in Italia poate parea pentru multi dintre romani o chestiune banala, in contextul in care multi dintre conationalii nostri au ales sa isi castige existenta in tara "sora" cu forma de cizma. Deja exista o serie intreaga de prejudecati, unele inculcate si de filmele cu mafioti, despre nivelul precar al acestei tari si despre asemanarile cu tara noastra. Totusi, realitatea poate surprinde uneori perceptiile apriorice si le adauga nuantele necesare pentru a contrazice stereotipurile.

Luna trecuta m-am aflat intr-un scurt concediu, impreuna cu sotia, in regiunea Toscana, la invitatia unui vechi prieten din copilarie care lucreaza acolo de peste un deceniu. Cu aceasta ocazie, am putut evalua la fata locului, atat frumusetile mult laudate de toate ghidurile turistice cat si aspecte ale vietii cotidiene italiene. Mai intai, am avut ocazia sa apreciez legatura feroviara dintre Bologna si Florenta, una de mare viteza, in timpul careia am calatorit cu 300 de km/h (un nou record pentru mine!). Pe langa acest detaliu, faptul ca linia ferata trecea pe distanta de 80 de km prin 75 de km de tunel mi s-a parut remarcabil (o calatorie "cu metroul" intre doua orase aflate la 80 de km distanta e o realizare!) si demn de imitat de constructorii nostri autohtoni (ca solutie la impasul reprezentat de... munti).

Ulterior, am putut admira frumoasa zona Chianti (celebra pentru vinurile sale), cu dealurile sale nesfarsite pline de vita de vie si paduri. Mi-au placut foarte mult casele vechi, cu ziduri pastrate de secole, dar renovate si aranjate in cea mai buna traditie "germana", desi ne aflam in inima Italiei. Am aflat mai apoi ca statul italian permite cu greu construirea de noi imobile si favorizeaza mai degraba restaurarea caselor vechi. Interesanta conceptie despre pastrarea patrimoniului si a istoriei locale si nationale! Poate ar trebui sa luam si noi exemplul de la ei, pentru ca peisajul nostru urban (daca nu si rural) arata ingrozitor de pestrit, iar cladirile moderne inestetice au napadit centrul Bucurestiului, fara nici o grija fata de trecut, planuri de urbanism etc.

Am admirat apoi zonele naturale protejate, chiar in contextul in care erau locuite. Grija fata de animale si habitatul lor mi s-a parut impresionanta, fata de ceea ce ma asteptam sa gasesc, cunoscand faima de vanatori ai celor din Occident. Iata ca si in acest domeniu se pare ca suntem mai putin sensibili decat ei (chiar si fata de italieni, "fratii" nostri latini!). In acelasi timp, fiecare colt al regiunii era promovat in mod corespunzator, chiar daca istoria sa nu era chiar impresionanta, insa fiecare bucata de istorie era valorificata turistic la maximum. Fiecare piatra reprezenta ceva din trecutul regiunii sau tarii. Lucrul acesta mi-a devenit si mai evident dupa vizitarea Florentei, Sienei si vechii republici Lucca, unde bogatia arhitecturala, artistica si estetica m-a lasat efectiv cu rasuflarea taiata. Am vazut cladiri ridicate in cateva sute de ani de oameni care nu se gandeau prin prisma limitei temporale a vietii lor, ci prin perspectiva continuitatii asigurate de comunitati unite.

Acest aspect al unitatii comunitatilor locale mi-a devenit evident dupa contactul cu oamenii. Bineinteles, am urmarit cu greu, cu bruma mea de italiana, debitul lor verbal si comunicarea lor ca mod de a trai, insa mi-am dat seama ca ele vin din obisnuinta de a interactiona in mod constant si pozitiv cu comunitatea in care traiesc. Chiar daca uneori acest lucru poate parea artificial, el iti transmite o stare pozitiva, in care oamenii din jur sunt gata sa iti sara in ajutor la nevoie (remarcabil cazul unui trecator orb care a fost ghidat de un ospatar pe langa mesele unei cafenele, ca sa nu se incurce in ele) si nu trec nepasatori pe langa tine ca pe la noi (mostenirea comunista a lasat, din pacate, urme adanci...).

In aceasta atmosfera cordiala, pigmentata ici-colo de conationali de-ai nostri veniti pentru desfasurarea altor activitati "mai putin productive", am reusit sa vad monumentele clasice ale Florentei, ca Domul, Piata Senioriei, Palazzo Vecchio, Palatul Pitti, Gradina Boboli, Capelele Medici si mai multe biserici vechi din centrul istoric, Galeriile Uffizi, Ponte Vecchio. Am vizitat de asemenea Siena, o mica cetate medievala, cu al sau Campo, loc al faimoasei curse de cai Palio, intre cartierele orasului, cu Palatul Senioriei, cu superba sa catedrala gotica si cu stradutele inguste in urcare sau coborare. Mi-a placut si micutul oras Lucca, cu pietele sale neregulate si zidurile orasului vechi pastrate in intregime. Nu am fost, insa la fel de impresionat de Pisa, unde, in afara Campului Miracolelor cu al sau faimos Turn Inclinat si Domul, pesiajul industrial a inceput sa predomine. Langa Pisa, insa, am putut admira locul de varsare al fluviului Arno in Marea Tireniana, un loc unde ape de culori diferite se intalnesc, avand pe fundal Muntii Apenini.

In mod firesc, am apreciat si bogatia gastronomica a regiunii, bazata pe paste si pizza, dar nu numai. Spre deosebire de alte tari din vest vizitate, am observat ca preturile variau in functie de zona si de standard, ceea ce indica grija deosebita fata de satisfacerea interesului turistului. Oricum, Italia nu poate fi considerata o tara unde sa nu ai ce manca sau ce bea... In rest, m-am infiorat de viteza cu care soferii italieni de autobuz abordau serpentinele din deluroasa zona Chianti, in timp ce flecareau cu pasagerii din fata pe care pareau sa-i cunoasca de o viata, am observat multimea de scutere, utile in marile orase cu trafic intens, am respirat din plin aerul curat de padure din rezervatia unde am fost cazat si am savurat inghetata disponibila la tot pasul... pana m-a lasat gatul...

Desi nu am vizitat toata Italia, ci doar parti ale nordului si centrului sau, pot spune ca impresia proasta pe care o aveam pana acum despre aceasta tara (in comparatie cu Franta sau tarile nordice) a fost gresita. Standardul sau de viata este remarcabil, demn de a constitui un model pentru tara noastra (de aici si incapatanarea compatriotilor nostri de a reusi acolo). Daca pana acum consideram Franta ca modelul demn de urmat pentru viitorul Romaniei, acum pot spune ca si Italia ar putea fi un model pentru noi. Insa mai avem mult de lucrat pentru a ajunge la acest nivel, in primul rand la mentalitatea oamenilor, care trebuie sa inteleaga ca orice colt de tara le apartine, chiar daca nu sunt proprietari cu acte, si trebuie sa aiba grija de el ca de propriile bunuri, pentru ca el reflecta gradul lor de civilizatie, de educatie (sau lipsa lor). Ei trebuie sa inteleaga ca nu pot astepta la nesfarsit ca altcineva sa vina si sa le dea ceva pe degeaba, daca ei nu fac nimic pentru a merita acest lucru (uneori valoarea se naste si din munca voluntara...). Si asta am invatat de la "fratii nostri latini" din tara in forma de cizma, renumita ca fiind un cosmar pentru ceilalti vest-europeni...

16.07.2014

Cupa Mondiala 2014 la final - concluzii

Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia s-a incheiat, insa dezbaterea si interpretarea rezultatelor abia acum incep. Dincolo de cifrele competitiei supreme a fotbalului international, se pot desprinde anumite concluzii despre stadiul la care a ajuns acest fenomen social de masa.

Victoria Germaniei a fost incontestabila, ea reflectand conceptia colectiva a jocului, proprie fotbalului teuton, dar si o seriozitate si o constanta tipica a natiunii germane. Pe langa jocul propriu zis si componenta sa fizica, nu putem trece cu vederea si faptul ca rezultatul reflecta nivelul investitiilor facute de federatia germana de fotbal (printre care si construirea unui centru de pregatire propriu in Brazilia, care a fost lasat pentru folosire gazdelor turneului), investitii care nu ar fi fost posibile in lipsa unei situatii economice bune a tarii. Aceasta din urma contrasteaza cu problemele existente in tarile sud-europene sau sud-americane. Dar lucrurile sunt ceva mai complexe...

La nivelul echipelor europene nu putem ignora prestatiile lamentabile ale Angliei, Italiei, Spaniei, Portugaliei si chiar Rusiei. Acest lucru poate fi pus pe seama unor intreceri interne (care genereaza grosul jucatorilor prezenti in loturile lor) lungi si obositoare care au fost comprimate in vederea pregatirilor pentru Mondiale. Jucatorii europeni nu si-au aratat adevarata valoare si au parut depasiti de miza intrecerii (sau poate chiar indiferenti). In acelasi timp, nu se pot neglija si o serie de elemente locale, cum ar fi clima (temperaturi ridicate si umiditate mare), calitatea gazonului sau diferenta de fus orar, care au afectat in mod negativ prestatia echipelor respective. Principala problema este, insa, programul marilor campionate europene care, de dragul profiturilor, exploateaza in mod exagerat jucatorii, transformandu-i in roboti ce trebuie consumati si inlocuiti pe banda rulanta, fara nici un pic de atentie fata de limitele lor umane (si aici s-ar putea discuta si despre impactul dopajului si al steroizilor sau al flagelului pariurilor sportive). Singurele evolutii pozitive ce pot fi remarcate au fost cele ale Olandei (cu un antrenor "genial" experimentat si o echipa tanara si promitatoare, dar, ca de obicei, ghinionista sau uneori neinspirata), Belgiei, Frantei, Elvetiei si chiar a Greciei (care ar trebui sa ne sensibilizeze in perspectiva intalnirilor directe).

Daca e sa ne referim la echipele sud-americane, care au fost mai in elementul lor la acest turneu, nu am apreciat deloc prestatia Braziliei, care a dezamagit in cele din urma, desi semnele declinului erau previzibile inca din grupe si din optimi. Fara o strategie coerenta, cu un antrenor la varsta pensionarii si mizand prea mult pe public, Brazilia se poate declara multumita cu un loc in careul de asi (ultimul). De altfel, turneul a demonstrat ca, in ciuda laudelor aduse acestei puteri emergente, mai sunt inca multe lucruri de rezolvat, cum ar fi persistenta unor inegalitati si inechitati sociale flagrante, sau o crima organizata consolidata, care nu pot fi mascate de cateva stadioane (fie ele si pline) si alte elemente de infrastructura.

Prestatia Argentinei a fost o surpriza, desi vedetele prezente au justificat performantele, insa cu o evolutie mai degraba "italiana", bazata pe o defensiva solida si contraatacuri. Atunci cand a trebuit sa construiasca, Argentina a avut probleme (vezi meciurile cu Iran si  Elvetia). Un titlu mondial ar fi fost putin cam mult... Columbia a realizat cea mai buna performanta din istoria sa, care putea fi si mai buna daca n-ar fi survenit teama de a elimina Brazilia in sferturi. Impresii bune au lasat si Chile si chiar Uruguay (minus gestul iresponsabil caracteristic al lui Suarez, care a afectat prestatia generala a echipei).

Cea mai mare supriza a constituit-o prestatia selectionatei statului Costa Rica, cu greu previzibila inaintea competitiei. Dupa ce a reusit sa castige o grupa cu trei campioane mondiale (castigatoare insumate a sapte titluri!), costaricanii au ajuns pana in sferturi, reusind performanta de a nu pierde nici un meci. Merita sincere felicitari, mai ales ca jucatorii din lot nu evolueaza in campionate de top (poate fi si asta o explicatie!). De altfel, majoritatea selectionatelor din emisfera vestica au avut prestatii remarcabile (Mexic si Statele Unite, printre ele), dovedind ca proximitatea geografica are un rol important la un campionat mondial. Evolutii meritorii a avut si Alegeria, care a amintit de marea echipa din anii '80.

In rest, ceea ce ramane este faptul ca Europa a invins din nou in lupta cu America de Sud (factorul socio-economic nu poate fi neglijat, in ciuda crizei), ca Germania a reusit, dupa trei intrari consecutive in careul de asi, sa isi apropie victoria (ceea ce demonstreaza tenacitatea care ar trebui sa caracterizeze orice astfel de demers), ca Brazilia a "reusit" contraperformanta de a stabili scorul maxim al unei semifinale chiar pe teren propriu, ca Franta pare sa isi construiasca o noua echipa de perspectiva si ca fotbalul mondial evolueaza catre jocuri extrem de echilibrate, in care rezultatul este stabilit de precizia la fazele fixe, de calitatea rezervelor de pe banca si, in cele din urma, de rezistenta psihica si fizica a jucatorilor.

De acum revenim la fotbalul intern (sau nu, in functie de compania de cablu...), la eternele scandaluri minuscule pentru probleme cotidiene derizorii, in speranta ca viitorul va aduce si lucruri bune, desi lipsa de experienta, amatorismul si fatarnicia conducatorilor nu par sa ne dea prea multe sperante. In cele din urma, norocul poate juca un rol decisiv...

27.04.2014

Despre Ucraina si tendintele imperialiste ale Rusiei

In ultimele luni au fost dezbatute pe larg problemele ridicate de tensiunile politice din Ucraina si interventia Rusiei in Crimeea. Dincolo de multiplele detalii si complicatii care au fost abordate de specialisti si nespecialisti pe toate canalele mediatice, cuprinzand o gama larga de pareri mai mult sau mai putin partizane, propagandistice sau  cu adevarat avizate, as dori sa emit cateva idei care mi se par importante, din modesta mea pozitie de simplu observator al spatiului ex-sovietic.

Astfel, s-a vorbit pe larg despre problemele structurale ale Ucrainei, izvorate din diviziunea existenta intre estul si vestul tarii si din modul de formare si dezvoltare a acestei tari, vecina directa a Romaniei. Nu voi intra in detalii lingvistice si etnologice, dar as putea remarca faptul ca, departe de a fi o simpla diviziune est-vest, diferentele regionale din cadrul Ucrainei merg mai mult catre o separare neta intre partea de centru-vest si cea cea de sud si est, reliefata de toate rezultatele alegerilor din ultimul deceniu.

Asa cum a aratat si interventia Rusiei in Crimeea, partea de sud a Ucrainei prezinta cele mai mari riscuri de securitate geopolitica, deoarece aici este concentrata majoritatea populatiei rusofone, dar si cele mai importante resurse industriale ale Ucrainei, constituind, in acelasi timp, interfata catre Marea Neagra. Bineinteles, gradul de rusofonie al zonei este variabil, fiind preponderent doar in Crimeea (cu o larga majoritate) si regiunile Donetk si Lugansk (cu majoritate absoluta), respectiv Odessa (cu majoritate relativa), in celelalte regiuni existand doar minoritati importante. Aici, insa, trebuie scos in evidenta si faptul ca, pe langa diferentele dintre rusi si ucraineni, relatate pe larg de mass-media, elementele comune nu pot fi neglijate (cum ar fi apropierea lingvistica, inclusiv ca alfabet, si rolul determinant al culturii ruse in formarea culturii ucrainene / sau viceversa, daca vorbim de Rusia Kieveana). Astfel, elementele de nuanta sunt de natura sa complice si mai mult analiza, totul reducandu-se in cele din urma la chestiuni de optiune si oportunitate politica (interna) de moment si multi factori emotionali supradimensionati mediatic in mod inutil.

Fara a mai lungi discutia, cred ca rolul decisiv in aceasta criza geopolitica ii revine Rusiei si analizarea pozitiei sale trebuie realizata cu mai mare atentie, pentru a putea dimensiona mai bine raspunsul strategic al Occidentului (NATO si UE, in esenta). Asa cum aratam intr-o postare precedenta ("Europa noilor imperii"), Rusia este unul din actorii europeni de tip imperial (alaturi de Germania, Marea Britanie, Franta si Turcia), ale carui strategii trebuie privite in aceasta perspectiva, si nu doar prin prisma unui simplu stat-natiune, membru al unei aliante geostrategice menite sa-i asigure securitatea economica si politico-militara. Rusia este un generator de securitate, evident in folosul sau, de aceea actiunile sale nu se raporteaza la nici o regula de drept international, care este de fapt folosit doar ca justificare ulterioara a unei actiuni mult mai pragmatice.

De aceea, in opinia mea, actiunile prezente ale Rusiei nu trebuie sa constituie o surpriza, ele fiind doar manifestarea unei strategii bine puse la punct  la Moscova. Aceasta a inceput in 1999, odata cu extinderea NATO si interventia militara a aliantei nord-atalntice in Kosovo. Pentru a intelege mai bine, trebuie constientizat faptul ca securitatea Rusiei este conceputa, inca de pe vremea lui Petru cel Mare, in doua cercuri concentrice din jurul nucleului statului rus (suprafata actuala a Federatiei Ruse), care au fost ocupate in diverse etape mai mult sau mai putin: primul cerc, incluzand teritoriile de astazi ale Bielorusiei, Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei, Armeniei, Azerbaigeanului, Kazahstanului, Kirghistanului, Uzbekistanului, Tadjikistanului si Turkmenistanului, reprezinta zona de influenta a Rusiei, in care aceasta trebuie sa joace rolul principal, fara nici o ingerinta externa; al doilea cerc, format din teritoriile actuale ale Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, regiunii Kaliningrad, Poloniei, Slovaciei, Ungariei, Romaniei, Serbiei, Bulgariei, Marii Negre, Iranului, Afganistanului, Mongoliei si Coreei de Nord, este zona-tampon in care Rusia doreste sa aiba un oarece impact, pentru a-si securiza sfera de influenta.

Astfel, in 1999, cand NATO sa extins spre est prin includerea Poloniei si Ungariei si a intervenit militar in Kosovo, Rusia a perceput acest lucru ca o evolutie periculoasa pentru securitatea sa si a schimbat tactica (pana atunci deschisa catre Occident), aducand la putere un reprezentant al aripii verticalei guvernamentale favorabile refacerii statutului de putere imperiala. In 2004, cand Romania si Bulgaria au aderat la NATO, alaturi de Tarile Baltice, Rusia a resimtit acest lucru ca o apropiere a NATO de granitele sale si de restrangere a spatiului-tampon. In 2008, cand Georgia si Ucraina au fost aproape de aderarea la NATO, Rusia a considerat acest lucru ca o amenintare directa la securitatea sa si a actionat militar in Georgia. Actiunea actuala de anexare a Crimeii nu este decat o continuare a interventiei din 2008. Rusia trece, prin aceste interventii, de la logica coexistentei pasnice, cu spatii-tampon, la logica confruntarii de tip "razboi rece", cu contact direct intre blocuri rivale, considerand ca Occidentul a facut primul pas in acest sens, prin inglobarea de noi aliati din sferele sale de securitate.

Raspunsul Occidentului la aceasta strategie geopolitica nu a fost pe masura. Daca de la Uniunea Europeana nu ne puteam astepta mai mult in conditiile actuale, se presupune ca Statele Unite dispun de o mai mare clarviziune strategica, in calitate de singura superputere mondiala. In schimb, in perioada 2001-2008, ele au fost implicate intr-o lupta inutila si costisitoare in Afganistan si Irak, impotriva unui terorism pe care ele-insele il generasera cu un deceniu si jumatate mai devreme. Nota bene, Rusia a salutat implicarea Statelor Unite in Afganistan, si a sprijinit-o, sacrificand un pion din cercul secundar pentru mentinerea securitatii in cercul primar. Ea ar putea face un pas in fata, insa, prin cooptarea unor tari asiatice din cercul secundar in Uniunea Eurasiatica si in Tratatul de Securitate Colectiva. Iata de ce, trecand peste scenariile vehiculate in prezent, incluzand posibile partitii ale Ucrainei (care nu sunt imposibile, cu exceptia iluziei pastrarii Kievului in tabara occidentala), Occidentul (NATO/UE) nu trebuie sa fie suprins de o interventie rusa mai extinsa in Ucraina (care o considera o regiune de granita a sa, asa cum sugereaza si numele atribuit tarii), ci trebuie sa decida ce fel de raspuns ofera (neaparat simetric), pe baza carei strategii si pentru obtinerea carui rezultat. Altfel, toata retorica publica nu este decat praf in ochi si circ pentru oameni care isi pun mai mult problema obtinerii painii de toate zilele...

29.01.2014

Despre transportul urban ecologic

Asa cum spunea marele scriitor Gabriel Garcia Marquez, gradul de civilizatie al unei tari este dat de gradul de folosire a transportului in comun atat de catre oamenii simpli cat si de catre elite. As indrazni sa plusez fata de aceasta afirmatie si sa spun ca gradul de folosire a transportului in comun ecologic intr-un oras ofera indicii importante despre civilizatia respectivei comunitati. Asta nu inseamna ca aceste indicii sunt o regula absoluta, dar totusi se pot trage concluzii interesante asupra interesului autoritatilor locale fata de conditiile de viata ale cetatenilor pe care ii pastoresc vremelnic.

Pentru a clarifica lucrurile, as preciza ca prin transport urban ecologic inteleg acel tip de transport care dauneaza cel mai putin mediului natural prin producerea poluarii, adica (in ordinea prioritatilor) troleibuze, tramvaie si metrou. Exclud taxiurile, intrucat, ca orice autoturisme care functioneaza pe baza combustibililor fosili, ele contribuie la cel mai mare grad de poluare a aerului si a mediului ambiant. In afara de acest lucru, contrar opiniei majoritatii taximetristilor, ele nu reprezinta transport public (asigurat din bani publici), ci privat (ca si microbuzele).

In vederea evaluarii situatiei din principalele orase ale Romaniei, am intreprins o analiza succinta a transportului in comun disponibil in fiecare dintre ele. Am luat in calcul in principal orasele cu peste 100.000 de locuitori, dar si resedintele de judet si municipiile mai importante. Astfel, cel mai bine la capitolul transportului urban ecologic stau, asa cum era de asteptat, Municipiul Bucuresti, care dispune de retelele cele mai extinse de troleibuz, tramvai si de singura retea de metrou din tara (care, nota bene, ar trebui extinsa in mod prioritar), dar si Cluj-Napoca (troleibuz si tramvai), Timisoara (unde exista si un proiect de metrou sau tren urban), Galati, Ploiesti (ambele cu troleibuz si tramvai) si Craiova (tramvai si troleibuz in proiect). Ceva mai slab stau orase ca Brasov, Baia Mare, Piatra Neamt si Targu Jiu (unde exista troleibuze) sau Iasi, Oradea, Braila, Arad, Sibiu si Botosani (unde exista tramvaie). Totusi, in cazul Iasiului, Brailei si Sibiului, deciziile din trecut de a renunta la troleibuze sunt regretabile, indiferent de justificarile lor punctuale.

Restul municipiilor resedinta de judet stau prost, asta mai ales din cauza deciziilor de a renunta la retelele de troleibuz (Satu Mare, Suceava, Targoviste, Slatina) sau de troleibuz si tramvai in mod concomitent (Constanta). In acest ultim caz, se impune o atentionare a locuitorilor din municipiul respectiv fata de modul in care sunt tratati de autoritatea locala, care prefera sa cotizeze in dreptul comerciantilor de combustibil fosili in loc sa asigure un oras curat. (In acest caz, recunosc, sunt subiectiv, pentru ca e primul loc unde am vazut troleibuze cand eram mic si disparitia lor a constituit un soc pentru mine, asemanator celui de dupa demolarea unui monument care nu mai poate fi recuperat) Asta in timp ce orase mult mai mici, precum Medias (care nici nu e resedinta de judet - nota bene) inca folosesc troleibuze sau proiecteaza introducerea lor (Vaslui). In alte municipii nici nu s-a pus, insa, problema unui astfel de transport.

Consider ca modul in care municipalitatea asigura mijloace de transport ecologic trebuie sa constituie un criteriu important in selectarea celor care ne reprezinta. Nu de alta, dar s-ar putea sa ne trezim ca locuim in orase in care aerul e greu de respirat si in care copiii nostri trebuie sa traiasca si sa se dezvolte normal, ceea ce e aproape imposibil. Bineinteles, existenta acestor mijloace de transport concomitent cu cele poluante nu rezolva complet problema. Dar asta e o alta discutie la care poate voi mai reveni ...