Optiunile geostrategice ale Turciei

Saptamana trecuta a fost ziua nationala a Turciei, aniversandu-se 90 de ani de la proclamarea republicii. Cu aceasta ocazie am reflectat putin asupra situatiei fostei mari puteri imperiale care tinde sa revina in arena internationala ca mare actor regional, sustinut de o crestere economica ce sfideaza criza.

Turcia reprezinta o importanta punte intre Europa si Asia, intre Occident si Orient, o tara care imbina influentele culturale intr-un intreg complex dar si foarte original. Din 1967 Turcia este candidata la statutul de membra a Comunitailor Economice Europene (intre timp devenite Uniunea Europeana). Totusi, istoria zbuciumata a tarii a impiedicat concretizarea acestei aspiratii a statului turc secular, desi in ultimii 20 de ani se vorbea despre iminenta ei. Opozitia statelor influente ale UE a condus la mentinerea unui statu-quo suparator pentru majoritatea turcilor, dintre care multi au rude care muncesc in tari din vest (Germania, Franta si Olanda, in special, chiar statele care se opun cel mai mult integrarii, probabil speriate de pierderea influentei lor din cadrul UE, dar inconstiente de pierderea relevantei acestei structuri pe plan mondial). In aceste conditii, nu e de mirare ca guvernul de la Ankara se gandeste din ce in ce mai mult la alte optiuni posibile pentru dezvoltarea ulterioara a Turciei.

Doctrina neo-otomanismului, teoretizata de ministrul de externe turc Ahmet Davutoglu si sustinuta de primul ministru Erdogan, implica o revenire a Turciei in zonele controlate pe vremuri de Imperiul Otoman constituind, astfel, o alternativa la integrarea europeana din ce in ce mai improbabila. Daca revenirea in Balcani constituie o sarcina dificila, in contextul in care UE considera regiunea respectiva urmatoarea sa arie naturala de extindere (desi influenta turca importanta si amanarea extinderii poate reorienta zona catre Ankara, in special in privinta Albaniei, Bosniei, Macedoniei si Kosovo), zonele din vecinatatea asiatica a Turciei par sa fie din ce in ce mai mult atrase de o posibila integrare in jurul Turciei. Nu ma refer aici la Orientul Mijlociu, dominat de culturile araba si persana care s-au dezvoltat strict in jurul elementului religios islamic (si sub influenta Arabiei Saudite si Iranului), ci la tarile Asiei Centrale si Caucazului, dintre care o parte impartasesc o mostenire culturala comuna cu Turcia

In  mod concret, tarile care pot constitui o uniune regionala viabila cu Turcia sunt membrele Comunitatii Tarilor Turcofone. Dintre acestea, insa, Kazahstanul si Kirghistanul par atrase mai mult de proiectele eurasiatice promovate de Rusia, asta si datorita influentei importante a minoritatilor ruse semnificative de pe teritoriul lor. In schimb Azerbaigeanul, Turkmenistanul si Uzbekistanul s-ar putea alatura unei asemenea constructii. Daca in cazul Armeniei, ostilitatea istorica traditionala impiedica relatii normale cu Turcia, in cazul Georgiei, neglijarea sa de catre actorii euro-atlantici si marginalizarea de catre Rusia ar putea-o impinge catre Turcia (desi exista diferente culturale importante), realizand astfel (si prin includerea Ciprului de Nord) o structura (de tipul Drumului Matasii) bazata foarte mult pe exploatarea si tranzitul unor resurse energetice considerabile. Acestea din urma ar putea asigura independenta financiara a structurii.

Factorul cel mai important, insa, il constituie chiar Turcia si dezvoltarea sa interna. Punctele sale forte sunt evolutia demografica ascendenta si dezvoltarea economica accentuata, alaturi de pozitia privilegiata, la interesectia rutelor comerciale dinspre Europa, Orientul Mijlociu, Africa si Asia Centrala. Exista insa si cateva puncte slabe, printre care cel mai important este persistenta problemei kurde din estul tarii, inca nerezolvata in mod adecvat si amenintata de influenta regiunii autonome kurde din Irak. De asemenea, influenta armatei, desi mult redusa in ultimii ani, poate readuce in orice moment amenintarea unei lovituri de stat sub pretextul mentinerii regimului secular. O alta problema este si decalajul dintre zonele dezvoltate si emancipate de pe coasta si zonele mai slab dezvoltate si traditionaliste (inclusiv la nivel religios) din interior. Din aceasta perspectiva, statul turc are multe caracteristici in comun cu China, fiind un actor in plina expansiune, dar cu o serie de vulnerabilitati care se pot dovedi decisive.

In contextul slabirii Uniunii Europene, insa, Turcia poate alege o alta cale pentru dezvoltarea sa. Desi aceasta poate fi mai putin axata pe sustinerea democratiei si a drepturilor omului si mai mult pe securitatea energetica si dezvoltarea economica, ea poate deveni o alternativa din ce in ce mai fezabila. Depinde doar de decidentii turci daca vor fi capabili sa treaca peste slabiciunile tarii si sa beneficieze de situatia internationala. Un lucru este, insa, cert: daca liderii europeni nu vor accepta Turcia la masa lor, statul turc nu va mai ramane multa vreme la coada unei integrari europene din ce in ce mai irelevante si lipsite de continut si isi va croi un alt destin geostrategic.