Era o zi calda de august, cand echipa se muta in noul sediu, dupa ce fusese evacuata din cel vechi dupa o cearta a sefului cu presedintele partidului. In curtea proaspat maturata se juca un pui de catel ciobanesc metisat. Era atat de mic, incat putea iesi printre gratiile gardului in strada, astfel ca trebuia sa fie tinut tot timpul sub supraveghere. Curand, secretara institutiei incepu sa aiba grija de el, secondata de celelalte colege. Soferul nu prea il simpatiza, pentru ca descoperise niste zgarieturi pe masina si era sigur ca erau urmele lui. In cele din urma, se hotari ca micul patruped sa ramana mascota institutiei si i se construi un mic cotet in curte, odata cu reamenajarea cladirii.
Crestea cu fiecare luna din ce in ce mai mult si, in curand, cotetul mic trebui inlocuit cu unul mai mare. Era foarte teritorial, incepuse sa latre la orice strain intra in curte si conducerea a trebuit sa il lege cu un lant de cateva ori. Crescuse atat de mare, insa, incat rupse lantul de cateva ori. Secretara decise ca e mai bine sa il ia in biroul ei cand erau in vizita persoane straine. Treptat, insa, se obisnui cu tinerii membri ai partidului veniti la cursuri de formare politica sau conferinte. Toate lumea il iubea si ii aducea cate ceva de mancare. Secretara il peria zilnic si il lasa sa doarma pe covor (mai ales in zilele geroase de iarna sau toride de vara) si ii aducea conserve cu pateu de caprioara.
Dar zilele bune erau pe sfarsite si seful devenea din ce in ce mai incomod cu criticile lui, atat pentru partid cat si pentru oponentii politici. Intr-o zi i se inscena o luare de mita si cariera lui lua sfarsit. Membrii echipei au fost supusi unor interogatorii interminabile, desi nu stiau nimic si doar isi facusera treaba pentru care erau platiti. Partidul nu voia sa auda de un nou scandal de coruptie, asa ca inceta colaborarea cu institutia. Catelul ramase in grija secretarei dupa venirea unei noi conduceri, insa in cladire se instalara alte organizatii si nu mai avea acces peste tot. Seara ramanea in grija paznicilor de la cladirea alaturata, apartinand unei minoritati etnico-religioase. Membrii echipei plecara, unul dupa altul, in cautarea de surse de venit. Secretara mai venea benevol pana la amiaza, sa aiba grija de el, si unul dintre baieti, care se angajase in alta parte, mai trecea o data la doua zile.
Secretara il iubea nespus, era ca si copilul ei. Intr-o vara il duse chiar la mare cu masina unuia dintre fostii cursanti. Dar nu se simtea in largul lui pe malul marii, desi intr-o zi ii aduse secretarei o cochilie de melc gasita pe tarm. Era prea mult legat de curtea institutiei, unde isi petrecuse cea mai mare parte a vietii. Intr-o zi, insa, secretara se imbolnavi si a trebuit sa mearga la spital. Era deja pensionara de cativa ani si fumatul zilnic incepea sa isi spuna cuvantul. Dupa prima operatie la intestine nu mai avea deloc pofta de mancare si se simtea si mai rau. Doctorul recomanda o noua operatie. Baiatul se duse la ea la spital, unde o gasi intr-o situatie deplorabila. Secretara il implora sa aiba grija de catel, "copilul ei", cum ii spunea. Baiatul ii promise, dar spera sincer ca ea sa isi revina... Secretara ii darui baiatului chiar si cochilia gasita de catel in mare.
Intr-o dimineata, baiatul primi un SMS ca secrerara murise in urma noii operatii... Catelul ramasese singur la varsta de 7 ani. Din lipsa de bani, conducerea decise sa inchida institutia. Catelul a fost mutat cu tot cu cotet la paznicul de la institutia vecina. Baiatul mai venea de doua ori pe saptamana sa ii aduca cate o conserva de pateu sau un pliculet cu tocana pentru caini. Dar, in curand, ramase fara serviciu si trebui sa isi caute o noua sursa de venit. Conducerea partidului decise sa atribuie cladirea unei alte organizatii, desi drepturile de proprietate nu erau deloc clare. Intr-o dimineata, baiatul gasi incuietoarea sparta si membrii altei organizatii inauntru. Catelul ramase definitiv la institutia vecina. In curand, baiatul isi gasi de lucru la o alta institutie din apropiere, care avea mai putin nevoie de gandire critica si mai mult de executanti sarguinciosi, si mai venea la sfarsit de saptamana sa ii aduca pliculete cu tocana catelului. Toata lumea avea grija de el si devenise indispensabil paznicilor. Dar de cate ori venea baiatul se bucura nespus, in amintirea vremurilor bune de odinioara.
Anii au trecut si catelul ajunsese la venerabila varsta de 13 ani. Baiatul veni, ca de obicei, cu pliculetul si il mangaie prin gard. Deodata, catelul isi pierdu echilibrul si cazu din picioare... Baiatul se sperie si vorbi cu el, insa lui incepuse sa i se faca rau si sa vomite. Era clar ca nu mai putea manca... Dupa o saptamana fara mancare, catelul nici nu se mai putea tine pe picioare. Veterinarul chemat de institutie conchise ca era batran si nu se mai putea face nimic. Saptamana urmatoare, baiatul veni, insa nu mai gasi catelul. In locul lui era un alt caine, negru... Paznicul ii spuse ca batranul catel murise a doua zi dupa ce venise veterinarul. Bine ca nu se chinuise prea mult! O parte din baiat, insa, se rupse pentru totdeauna, odata cu moarte catelului. Pentru baiat, catelul era ultima lui legatura cu viata frumoasa de dinainte ca niste oameni rai sa tulbure mersul firesc al unei institutii necesare, dar pe care mai marii partidului si statului au considerat-o o amenintare. De aceea, pentru el catelul acela fusese mai bun decat societatea oamenilor interesati doar de castiguri vremelnice in defavoarea altora. Insa acum trebui sa invete ca fiecare lucru din viata are un sfarsit: era un catel prea mic printre ceilalti caini... (orice asemanare cu fapte sau persoane reale este strict intamplatoare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu