Despre cauzele mai adanci ale extremismului politic

 In ultima vreme, una dintre temele din ce in ce mai frecvente aflate in dezbatere este cea a ascensiunii extremismului politic, sub forma miscarilor de extrema dreapta din vestul Europei si Statele Unite sau a celor de extrema stanga din America Latina, Asia de Est si Sud-Est. Printre cauzele cel mai des vehiculate ale acestuia se numara problemele economice, lipsa educatiei sau rezolvarea incompleta a unor conflicte militare mai vechi. Totusi, popularitatea persistenta a unora dintre liderii extremisti chiar si dupa disparitia lor si condamnarea oficiala din partea regimurilor democratice, ridica o serie de semne de intrebare. Una dintre intrebari, pe care mi-am pus-o adeseori, este urmatoarea: nu cumva existenta acestor lideri si regimuri raspunde unor nevoi reale ale societatii?

De-a lungul istoriei umanitatii, regimurile aflate la putere au fost rezultatul suprematiei unui grup restrans al societatii, care si-a impus vointa in fata celorlate, fie pe calea armelor fie prin capacitatea de convingere. De obicei acest grup poarta numele de „elita” a societatii si a fost intruchipata de aristocratia antica (patricienii romani, de exemplu), nobilimea medievala (boierii din Tarile Romane), burghezia moderna, nomenclatura comunista, partidele politice contemporane sau grupurile de interese de un anumit tip sau altul din toate timpurile (conspiratiile, societatile secrete, sectele religioase). Problema lor dintotdeauna, insa, este ca modalitatea lor de guvernare a societatii nu avea in vederea realizarea intereselor tuturor categoriilor sociale, ci mai degraba ale grupurilor din care provin si a celor cu care se afla in alianta pentru o anumita perioada. Daca in perioadele din trecut acest lucru nu era o problema, atata vreme cat elitele controlau puterea militara si politica, incepand cu perioada moderna au inceput sa apara problemele, odata ce masele populare au inceput sa constientizeze ca se aflau intr-o pozitie de inferioritate si s-au revoltat impotriva vechilor regimuri (Revolutia Franceza este exemplul cel mai relevant, alaturi, insa de revolutiile engleza, americana, bolsevica si islamica).

Problema esentiala a fiecarui regim revolutionar, insa, a fost faptul ca nici unul nu a generat un regim cu adevarat democratic, ci s-au transformat in regimuri de patronaj al unor noi elite (sau pseudo-elite) asupra maselor populare. Astfel, Revolutia Franceza a generat noii imbogatiti ai Imperiului Francez, revolutia engleza a generat dictatura puritanismului protestant asupra Marii Britanii (rasturnata in cele din urma de „revolutia glorioasa” ce a restaurat monarhia britanica), revolutia americana a generat regimul capitalist al proprietarilor de manufacturi si de sclavi, revolutia bolsevica a generat nomenclatura comunista totalitara (asistata de politia politica in controlul asupra societatii), revolutia islamica a generat dictatura ayatolahilor din Iran (sustinuta de politia religioasa in controlul asupra societatii laice). Impotriva noilor elite au aparut, intotdeauna reactii puternice care au condus la rasturnarea violenta (sau macar transformarea partiala) a noilor regimuri: Comuna din Paris (1871) a dus la abandonarea Imperiului Francez (in contextul razboiului franco-prusac, evident); Razboiul civil din Statele Unite (1861-1865) a eliminat proprietarii de sclavi din randul elitelor americane; Perestroika si Glasnostul lui Gorbaciov a dus la destramarea Uniunii Sovietice (1991). Uneori, transformarile au fost generate chiar in urma unor alegeri democratice si au adus la putere forte nedemocratice, ca in cazul ascensiunii nazismului in Germania (1932-1933), bolivarismului in Venezuela (1999) sau regimului Erdogan in Turcia (2003).

In prezent, tot mai multe forte extremiste se afla in topul increderii populatiei, amenintand sa preia puterea politica in tot mai multe state europene, dupa succesul din Statele Unite (2024). Toate se bucura de o sustinere reala in randul populatiei, promitand (in mod propagandistic) rezolvarea unor probleme reale (sau perecepute ca atare) ale unei majoritati pana acum tacute. In contextul evolutiei istorice a regimurilor politice de pana acum, cred ca principala cauza a acestei tendinte este incapacitatea fortelor politice traditionale de a lua in considerare interesele majoritatii populatiei si transformarea lor in grupuri de satisfacere a unor interese clientelare apartinand unor asa-numite elite, care nu mai sunt reprezentative pentru societate.  In aceste conditii, fortele extremiste par a fi singurele care se preocupa (chiar si numai la nivel discursiv) de interesele reale ale populatiei, care tin de prosperitate, siguranta si includere. In momentul in care tot mai multi oameni realizeaza ca evolutia lor sociala este franata daca nu apartin unor anumite grupuri privilegiate (partide, companii, societati secrete, secte religioase etc.), ei se vor indrepta intotdeauna catre forte extremiste care propun solutii radicale pentru schimbarea situatiei (asa au aparut si s-au dezvoltat fenomene cum ar fi comunismul, fascismul, fundamentalismul islamic, printre altele). Incercarile de a forma coalitii intre diversele grupuri de interese pentru a frana ascensiunea extremismului sunt aproape intotdeauna sortite esecului, mai ales daca folosesc termeni tehnici de neinteles pentru marea majoritate (cum ar fi deficitul bugetar, convertibilitatea, competitivitatea, eficientizarea sau sustenabilitatea), inventati de birocratii auto-generante care au ca scop doar mentinerea puterii politice, indiferent de metode (inclusiv cu chichite avocatesti).

Bineinteles, extremismul politic nu a generat niciodata solutiile pe care le-a pretins, transformandu-se intotdeauna in „ciocoi noi” (dezbaterea trotkista despre revolutia perpetua e inca actuala), dar efectele asupra societatii au fost reale, generand noi sperante care au fost, in cele din urma, tradate. Dar, pentru a evita astfel de formule radicale, liderii pretinsi democrati ar trebui sa aplece urechea (fara intermediari interesati) la nevoile intregii societatii si nu doar ale grupurilor de interese care ii sustin vremelnic. Altfel, istoria se va repeta la nesfarsit...

Despre noua (dez)ordine mondiala si Romania

 In ultimele luni a devenit evident ca, in urma asa-numitului „an electoral” 2024, lumea nu va mai fi la fel ca pana acum, lucru prefigurat de multiplele crize care se succed intr-un ritm halucinant la nivel mondial. Toate aceste evolutii recente ne fac sa realizam ca ne confruntam cu o noua „ordine” (sau „dez-ordine”) mondiala.

Administratia Biden din Statele Unite a incercat sa mai repare cate ceva din dezastrul lasat de administratia Trump, atat in plan intern cat si la nivel international. Din pacate, falia interna dintre izolationisti si cosmopoliti este prea mare pentru a fi atenuata (poate cea mai mare de la Razboiul Civil de la mijlocul secolului al XIX-lea), iar intoarcerea regimului Trump pare inevitabila. Acest lucru va duce strategic Statele Unite inapoi pana la nivelul anului 1920, cu consecinte extrem de grave pentru echilibrul global. 

La nivel international, retragerea trupelor americane din Afganistan, marcand esecul razboiului impotriva terorismului islamic, a reprezentat semnalul pentru ceilalti actori regionali ca pot sa se implice mai mult in influentarea situatiei mondiale (in special membrii grupului BRICS). Rusia a intervenit militar in Ucraina, Iranul si-a intensificat sustinerea pentru grupurile teroriste islamice din Irak, Siria si Yemen, China a inceput sa ameninte cu invazia asupra Taiwanului. Intoarcerea Washingtonului la multilateralism nu a fost suficienta pentru a reface influenta americana la nivel mondial. La acest rezultat a contribuit lipsa sustinerii bipartizane pentru politica de sprijinire a Ucrainei, dar si sustinerea Israelului in interventia sa militara precipitata din Gaza si criza umanitara creata de guvernul iresponsabil  condus de Beniamin Netanyahu, dupa aceleasi principii militariste perimate ca si interventia regimului Putin asupra Ucrainei. O eventuala retragere a fortelor armate americane din Europa ar crea, insa, un dezastru pentru civilizatia occidentala si o infrangere evidenta (de proportii apocaliptice) a democratiei in fata regimurilor autoritare din intreaga lume.

La randul sau, Uniunea Europeana se afla intr-un moment de cotitura strategica. Confruntate cu amenintarea rusa din vecinatatea sa estica (Ucraina si Republica Moldova), statele membre au reactionat pentru prima oara solidar (cu exceptia inevitabila a regimului autoritar Orban din Ungaria), ceea ce a consolidat proiectul european. Insa, in lipsa unei armate europene unitare (constituita eventual pe scheletul Eurocorps), UE nu va putea rezista prea mult fara sprijinul militar american in fata Rusiei (si economic in fata Chinei). Cu atat mai mult cu cat Moscova se bazeaza pe divizarea spatiului politic european cu ajutorul „coloanei a V-a” a populistilor din fiecare stat membru. Exemplul Slovaciei, dar si al statului candidat Macedonia de Nord, constituie avertismente serioase in acest sens. Problema UE este ca anumite state (de exemplu Germania) au crezut ca pot continua la nesfarsit cresterea economica folosind gazul rusesc si ignorand capacitatea de santaj a Moscovei. De asemenea, altele (ca Franta) au considerat ca pot discuta de la egal la egal cu Rusia, pe baza unei pretinse suprematii militare (inclusiv nucleara) in cadrul UE. Statele respective ignora principiul egalitatii intre membrii UE si faptul ca mostenirea coloniala a unora dintre ele constituie astazi mai mult o slabiciune decat un atu la nivel mondial.

Astfel, dincolo de a proiecta propriile valori ale democratiei, statului de drept si drepturilor omului (bazate pe principiul „iubirii” crestine) si de a fi principala sursa de finantare pentru dezvoltare din lume (atu capital), in chip de „soft power” la nivel mondial, UE a oferit mai mult imaginea unei lumi divizate de interese particulare si standarde duble. La aceasta din urma a contribuit si realizarea de intelegeri cu regimuri autoritare din zonele vecine (Algeria, Ciad, Egipt, Maroc, Tunisia, Turcia), in speranta ca acestea ar putea stavili valul migrator care ameninta coeziunea sociala a UE (dupa modelul migratiilor care au marcat decaderea Imperiului Roman in Antichitate). Ceea ce se ignora (pe ambele maluri ale Atlanticului) sunt cauzele acestor migratii, care sunt legate de persistenta decalajului de dezvoltare dintre Nord si Sud si de imbatranirea populatiei din statele occidentale in urma adoptarii unor modele de viata decadente. Occidentul inca reprezinta o zona de prosperitate pentru umanitate si atrage mase mari de oameni care spera la o viata mai buna. Raspunsul, pentru moment, pare a fi construirea de „ziduri” pentru a nu lasa imigrantii sa patrunda, cand, de fapt zona de prosperitate ar trebui extinsa spre sud, spre societatile de origine ale imigrantilor. Acest lucru presupune, insa, abandonarea intereselor economice inguste, bazate pe obtinerea profitului material imediat (dupa modelul mercantilismului trumpist), si adoptarea unui model sustenabil pe termen lung (inclusiv prin adoptarea masurilor de limitare a schimbarilor climatice, care vor afecta intreaga umanitate in acest secol), bazat pe responsabilitatea pentru generatiile urmatoare, respectarea regulilor de coexistenta pasnica (inclusiv cu ajutorul Tribunalului Penal International) si supravietuirea speciei umane ca obiectiv major.

In acest context, marile puteri revizioniste din sistemul mondial incearca sa profite de „declinul Occidentului” si sa isi mareasca influenta in cadrul unei noi ordini internationale, pretinsa a fi mai democratica. Problema este ca statele respective (China si Rusia, in primul rand, dar in anumite privinte si India si Brazilia) sunt state cu sisteme autoritare nedemocratice, care pun interesul statului inaintea celor ale cetatenilor lor, crezand ca prosperitatea economica poate fi dobandita si mentinuta chiar si in absenta democratiei reale si in conditiile ridicarii coruptiei la nivel de politica de stat. Din pacate, modelul lor exercita o importanta forta de atractie asupra tinerei generatii, care pare sa fi uitat ororile regimului comunist din timpurile lui Stalin si Mao. In aceste conditii, avansul fortelor autoritare in Africa, Asia si Orientul Mijlociu (dar si in America Latina) ar putea sugera sfarsitul modelului bazat pe Carta ONU si valorile democratiei liberale. Consolidarea unei noi „axe a Raului”, formata din Rusia, Iran si Coreea de Sud (dar si din aliatii lor din Belarus, Cuba, Nicaragua, Siria si Venezuela), sprijinita de China, ar rasturna astfel ordinea mondiala postbelica. Totusi, pretentiile de superputere ale Chinei se sprijina pe rolul sau in economia globala bazata pe comertul liber, in special in relatiile cu statele din Occident. Disparitia acestui model ar putea afecta negativ evolutia interna a statului chinez, care nu ar mai putea echilibra represiunea politica interna cu libertatea economica, chiar si in conditiile unei piete interne uriase. Chiar daca regimul Xi pare sa adopte strategia regimului Putin de rescriere a istoriei si manipulare a maselor, daca vorbele aruncate nu au nicio acoperire in realitatea de la fata locului, vor conduce la tensiuni sociale semnificative.

Ajungand la Rusia, incercarea regimului Putin de a masca pierderea puterii relative la nivel mondial prin interventii militare hazardate si prin consolidarea unui model de guvernare neo-sovietic falimentar este nesustenabila pe termen lung. Chiar daca Rusia ar putea obtine victoria (partial sau integral) in Ucraina, pe fondul divizarii Occidentului, pe termen lung ea nu poate oferi un model de dezvoltare sustenabil nici populatiei proprii, nici celei din teritoriile ocupate, nici celor din statele aliate, chiar daca le poate oferi, pentru moment, rezerve de gaze naturale si petrol sau armament. In conditiile in care propriile elite ale cleptocratiei de la Moscova au interesul primordial de a-si pastra accesul la modul de viata occidental, ele nu pot genera un model alternativ, chiar daca incearca sa reincalzeasca, cu sprijin chinez, ciorba sleita a neo-sovietismului. De fapt, Rusia incepe sa devina o anexa a Chinei, o simpla banca de resurse pentru functionarea „atelierului lumii”.

Retragerea Statelor Unite si ascensiunea Chinei ne pot duce cu gandul la un nou „razboi rece” intre Occident si lagarul socialist. Chiar daca fortele revizioniste prezinta diferente importante si nu au o ideologie coerenta, ele manifesta caracteristici comune de regimuri autoritare nedemocratice, cu puterea concentrata in mana unui grup restrans sau a unei persoane, reprimarea opozitiei, dezinformarea sistematica a populatiei si polarizarea sociala extrema. De asemenea, China poate reclama o oarecare politica de indiguire din partea Statelor Unite, prin aliante de securitate cu India, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Coreea de Sud si Japonia. Exista si o competitie importanta de influenta intre China-Rusia si Occident in Africa, Asia, America Latina si Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, exista si o economie globala care genereaza prosperitate si in afara careia exista doar saracie. 

Cat despre Romania, imaginea reala (dincolo de reclamele propagandistice de campanie electorala) nu este prea roz. Desi este stat membru al UE de 17 ani, statul roman manifesta multe dintre caracteristicile unei societati aflate la inceputul dezvoltarii moderne. Modelul de guvernare se bazeaza pe un executiv schizoid care dicteaza regulile jocului (cu ajutorul serviciilor de informatii), un legislativ dominat de partide politice dezideologizate ce sunt mai mult confederatii de gasti bazate pe interese meschine, formate predomionant din oameni de afaceri, impostori, sotii, amante, nepoti si alti protejati ai retelelor clientelare, respectiv o justitie care e stat in stat si care raspunde mai mult la comenzi politice (interne/externe) decat la prevederile legale. Economia e dominata de clienti la contracte cu statul, corporatii straine si interlopi deghizati. Educatia a fost pusa la pamant de reformele succesive ale ministrilor de resort, de distanta apreciabila dintre mediul academic si realitate si de modelele reprobabile propagate de mass-media. Armata e condusa de generali in izmene, slab echipata si mai mult o vaca de muls pentru privilegii speciale, decat o forta de aparare (poate cu exceptia unitatilor care au participat la interventii externe). Administratia e sufocata de birocratie excesiva si lipsa cronica a resurselor umane necesare. Forta de munca a fost decimata in urma migratiei masive spre vest. In caz de conflict suntem la mana aliatilor (printre care, cel mai important sunt Statele Unite - la mii de kilometri distanta). Rusia poate influenta Romania in sensul destabilizarii, inclusiv prin anumite forte politice interne (coalizarea fortelor la guvernare impotriva fortelor extremiste pro-ruse in ascensiune nu e intamplatoare). In lipsa folosirii la potentialul maxim a atuurilor existente, statul roman nu poate deveni in mod real parte a lumii dezvoltate (sau OCDE). Altfel vom ramane doar o anexa irelevanta a UE, o ruda mai saraca a Occidentului...

Povestea unui catel

Era o zi calda de august, cand echipa se muta in noul sediu, dupa ce fusese evacuata din cel vechi dupa o cearta a sefului cu presedintele partidului. In curtea proaspat maturata se juca un pui de catel ciobanesc metisat. Era atat de mic, incat putea iesi printre gratiile gardului in strada, astfel ca trebuia sa fie tinut tot timpul sub supraveghere. Curand, secretara institutiei incepu sa aiba grija de el, secondata de celelalte colege. Soferul nu prea il simpatiza, pentru ca descoperise niste zgarieturi pe masina si era sigur ca erau urmele lui. In cele din urma, se hotari ca micul patruped sa ramana mascota institutiei si i se construi un mic cotet in curte, odata cu reamenajarea cladirii.

Crestea cu fiecare luna din ce in ce mai mult si, in curand, cotetul mic trebui inlocuit cu unul mai mare. Era foarte teritorial, incepuse sa latre la orice strain intra in curte si conducerea a trebuit sa il lege cu un lant de cateva ori. Crescuse atat de mare, insa, incat rupse lantul de cateva ori. Secretara decise ca e mai bine sa il ia in biroul ei cand erau in vizita persoane straine. Treptat, insa, se obisnui cu tinerii membri ai partidului veniti la cursuri de formare politica sau conferinte. Toate lumea il iubea si ii aducea cate ceva de mancare. Secretara il peria zilnic si il lasa sa doarma pe covor (mai ales in zilele geroase de iarna sau toride de vara) si ii aducea conserve cu pateu de caprioara.

Dar zilele bune erau pe sfarsite si seful devenea din ce in ce mai incomod cu criticile lui, atat pentru partid cat si pentru oponentii politici. Intr-o zi i se inscena o luare de mita si cariera lui lua sfarsit. Membrii echipei au fost supusi unor interogatorii interminabile, desi nu stiau nimic si doar isi facusera treaba pentru care erau platiti. Partidul nu voia sa auda de un nou scandal de coruptie, asa ca inceta colaborarea cu institutia. Catelul ramase in grija secretarei dupa venirea unei noi conduceri, insa in cladire se instalara alte organizatii si nu mai avea acces peste tot. Seara ramanea in grija paznicilor de la cladirea alaturata, apartinand unei minoritati etnico-religioase. Membrii echipei plecara, unul dupa altul, in cautarea de surse de venit. Secretara mai venea benevol pana la amiaza, sa aiba grija de el, si unul dintre baieti, care se angajase in alta parte, mai trecea o data la doua zile. 

Secretara il iubea nespus, era ca si copilul ei. Intr-o vara il duse chiar la mare cu masina unuia dintre fostii cursanti. Dar nu se simtea in largul lui pe malul marii, desi intr-o zi ii aduse secretarei o cochilie de melc gasita pe tarm. Era prea mult legat de curtea institutiei, unde isi petrecuse cea mai mare parte a vietii. Intr-o zi, insa, secretara se imbolnavi si a trebuit sa mearga la spital. Era deja pensionara de cativa ani si fumatul zilnic incepea sa isi spuna cuvantul. Dupa prima operatie la intestine nu mai avea deloc pofta de mancare si se simtea si mai rau. Doctorul recomanda o noua operatie. Baiatul se duse la ea la spital, unde o gasi intr-o situatie deplorabila. Secretara il implora sa aiba grija de catel, "copilul ei", cum ii spunea. Baiatul ii promise, dar spera sincer ca ea sa isi revina... Secretara ii darui baiatului chiar si cochilia gasita de catel in mare.

Intr-o dimineata, baiatul primi un SMS ca secrerara murise in urma noii operatii... Catelul ramasese singur la varsta de 7 ani. Din lipsa de bani, conducerea decise sa inchida institutia. Catelul a fost mutat cu tot cu cotet la paznicul de la institutia vecina. Baiatul mai venea de doua ori pe saptamana sa ii aduca cate o conserva de pateu sau un pliculet cu tocana pentru caini. Dar, in curand, ramase fara serviciu si trebui sa isi caute o noua sursa de venit. Conducerea partidului decise sa atribuie cladirea unei alte organizatii, desi drepturile de proprietate nu erau deloc clare. Intr-o dimineata, baiatul gasi incuietoarea sparta si membrii altei organizatii inauntru. Catelul ramase definitiv la institutia vecina. In curand, baiatul isi gasi de lucru la o alta institutie din apropiere, care avea mai putin nevoie de gandire critica si mai mult de executanti sarguinciosi, si mai venea la sfarsit de saptamana sa ii aduca pliculete cu tocana catelului. Toata lumea avea grija de el si devenise indispensabil paznicilor. Dar de cate ori venea baiatul se bucura nespus, in amintirea vremurilor bune de odinioara.

Anii au trecut si catelul ajunsese la venerabila varsta de 13 ani. Baiatul veni, ca de obicei, cu pliculetul si il mangaie prin gard. Deodata, catelul isi pierdu echilibrul si cazu din picioare... Baiatul se sperie si vorbi cu el, insa lui incepuse sa i se faca rau si sa vomite. Era clar ca nu mai putea manca... Dupa o saptamana fara mancare, catelul nici nu se mai putea tine pe picioare. Veterinarul chemat de institutie conchise ca era batran si nu se mai putea face nimic. Saptamana urmatoare, baiatul veni, insa nu mai gasi catelul. In locul lui era un alt caine, negru... Paznicul ii spuse  ca batranul catel murise a doua zi dupa ce venise veterinarul. Bine ca nu se chinuise prea mult! O parte din baiat, insa, se rupse pentru totdeauna, odata cu moarte catelului. Pentru baiat, catelul era ultima lui legatura cu viata frumoasa de dinainte ca niste oameni rai sa tulbure mersul firesc al unei institutii necesare, dar pe care mai marii partidului si statului au considerat-o o amenintare. De aceea, pentru el catelul acela fusese mai bun decat societatea oamenilor interesati doar de castiguri vremelnice in defavoarea altora. Insa acum trebui sa invete ca fiecare lucru din viata are un sfarsit: era un catel prea mic printre ceilalti caini... (orice asemanare cu fapte sau persoane reale este strict intamplatoare)

Despre posibilitatea unui scenariu coreean in razboiul din Ucraina

Anul care a trecut de la invazia rusa explicita asupra Ucrainei a adus in discutie mai multe scenarii privind posibilele evolutii ale situatiei la nivel international si regional. Trecerea strategiei militare a Rusiei de la un razboi fulger la un razboi de pozitie a generat o schimbare a abordarii occidentale a conflictului din Ucraina, de la simple sanctiuni economice la furnizarea de echipamente militare fortelor ucrainene pentru a putea rezista ofensivei ruse si chiar a trece la contraofensiva in anumite cazuri.

Mai multi analisti au sugerat ca ne aflam la inceputul unui nou razboi rece (chiar dinaintea invaziei din februarie 2022, in contextele discursului lui Putin de la Munchen din 2007, a razboiului ruso-georgian din 2008 sau al anexarii Crimeii din 2014). In aceste conditii, avand experienta primului razboi rece, dintre blocul sovietic si cel occidental, care a durat aproape jumatate de secol, am putea fi pusi in fata unei situatii care sa dureze mai mult decat cei cativa ani estimati ca ar putea tine razboiul din Ucraina. Pozitia ambigua a Chinei (inclusiv abtinerea in cadrul votului de condamnare a invaziei ruse din cadrul Adunarii Generale a ONU de saptamana trecuta), dar si a Indiei, fata de conflictul ruso-ucrainean este de natura sa creeze impresia ca vom fi martorii unei dispute mai lungi in urmatorii ani (sau chiar decenii) intre Statele Unite si aliatii lor (NATO, UE, ANZUS) si China si aliatii sai (SCO, RICS). Astfel, noul razboi rece (intre democratii si regimuri autoritare) nu ar avea loc intre Occident si aliatii Rusiei, ci intre Occident si aliatii Chinei.

Daca scenariul de mai sus este pertinent, atunci conflictul din Ucraina ar fi doar prima dintre crizele majore ale acestui nou razboi rece. Facand o analogie cu primul razboi rece, razboiul din Ucraina ar fi similar cu Razboiul din Coreea. Multe elemente sunt asemnatoare, in acest caz, cum ar fi sprijinul occidental pentru una dintre partile in conflict (regimul de la Kiev, in acest caz), manifestat si printr-un sprijin larg in cadrul ONU, respectiv sprijinul tacit al celuilalt actor major (in acest caz China, in cazul precedent Uniunea Sovietica). Daca e sa adoptam retorica Moscovei, putem identifica chiar un sprijin concret al unui actor non-sistemic (China populara pentru regimul nord-coreean in 1951, Rusia pentru regimurile separatiste din Donetk si Lugansk in prezent). Alte elemente, insa, difera substantial, intrucat Occidentul nu s-a implicat direct in Ucraina (cu trupe, precum in Coreea), iar Rusia era un actor sistemic inaintea conflictului si nu a ezitat sa anexeze in mod formal teritoriile cucerite (dupa ce le-a recunoscut, temporar totusi, independenta), subminand astfel suveranitatea Ucrainei. De asemenea, interesele economice ale Chinei din prezent nu sunt de natura sa sprijine o confruntare directa, cel putin pentru moment, cu Occidentul, principala sa piata de desfacere.

Dincolo de asemanarile si diferentele dintre cele doua conflicte, insa, comparatia ar putea genera o posibila solutionare a conflictului respectiv (in sensul opririi ostilitatilor pe teren) folosind modalitati similare. Intrucat nici Occidentul (Statele Unite si UE in egala masura) si nici Rusia nu par sa se indrepte catre o abordare comuna a situatiei, iar China pare sa sustina tacit pozitia Moscovei, este greu de crezut ca negocierile de pace ar putea avea succes intr-un orizont temporal scurt si mediu. In aceste conditii, ceea ce s-ar putea intampla, daca cele doua tabere aflate in conflict nu obtin progrese substantiale in urmatorii doi ani, ar putea sa fie echivalentul unui scenariu al conflictului din Coreea, in care nu a fost semnata o pace, dar a fost incheiat un armistitiu, care a luat act de situatia de pe teren si a trasat o limita teritoriala intre cele doua parti in conflict, ce a devenit o parte integranta a cortinei de fier dintre cele doua sisteme aflate in conflict. In situatia din prezent, conflictul din Ucraina ar putea urma acest scenariu, care ar putea permite integrarea partii independente din Ucraina in UE (dupa scenariul cipriot) si NATO, in timp ce estul si sudul tarii ar ramane de facto anexate la Rusia, situatie nerecunoscuta oficial de alte state (cu exceptia aliatilor apropiati ai Moscovei).

Bineinteles, un astfel de scenariu este prea putin fericit pentru ideea de societate internationala bazata pe securitate colectiva, drepturile omului, drept international, comert liber. Insa, in conditiile in care Rusia nu este afectata in mod semnificativ de sanctiunile economice occidentale si este sprijinita (chiar si tacit) de China si India, o alta alternativa fezabila fata de actualul conflict armat cu greu poate fi conceputa.

Invadarea Ucrainei si schimbarea echilibrului global de securitate

Revin dupa o perioada mai lunga in care pandemia de Covid19 mi-a marcat iremediabil existenta prin izolarea si limitele pe care mi le-a impus. Si, cand credeam ca mai rau nu se poate, ne confruntam, iata, in aceste zile cu o invazie a Rusiei impotriva Ucrainei, care ne intoarce parca in istorie cu mai multe zeci de ani, desi fusese anuntata de cateva luni de rapoartele serviciilor de informatii americane. Toate sperantele ca ne indreptam catre o noua etapa in evolutia umanitatii, caracterizata de solidaritate impotriva amenintarilor globale ale secolului nostru (incalzirea globala, pandemiile, stresul cotidian, terorismul islamic si crizele identitare) s-au naruit in cateva zile. Scene desprinse din cele doua razboaie mondiale ale secolului trecut, sau din razboiul civil spaniol al perioadei interbelice au devenit realitati cotidiene. Valuri de emigranti din Ucraina parasesc tara indreptandu-se catre un Occident care e ultima lor speranta. Acelasi Occident care, imitand parca un comportament impaciuitorist al liderilor interbelici fata de Hitler, a ezitat sa ia masuri timpurii impotriva lui Putin, permitandu-i acestuia sa se creada un lider global fara egal.

Dincolo de discursurile emotionale, de promisiunile iluzorii ale liderilor occidentali pentru eroicul popor ucrainean prins intre doua placi tectonice ale lumii contemporane, este evident jocul de putere intre marile puteri la nivel mondial. Fostul hegemon american a inceput sa dea semne evidente de slabiciune, mai ales dupa retragere (prea tarzie) din Afganistan, ceea ce a determinat puterile emergente (reunite generic sub sigla BRICS / Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sa spere ca pot modifica echilbrul global. De asemenea, fostele mari puteri europene si-au dovedit limitele de abordare (fostele sfere imperiale de influenta) nereusind sa contureze o pozitie comuna in cadrul UE (marcata simbolic de Brexit) si negociind separat cu Rusia furnizarea de resurse energetice necesare continuarii dezvoltarii lor economice (mai ales Germania, care a renuntat la energia nucleara - intr-un impuls pozitiv de ecologizare - dar alegand un tip de energie care a vulnerabilizat-o profund si de care politicienii celor doua mari partide traditionale sunt depotriva vinovati). In aceste conditii, era absolut natural ca Putin sa incerce sa isi recastige fosta sfere de influenta sovietica. Nimeni nu isi inchipuia, insa, in ce maniera...

Rusia nu este in prezent nici mai mult nici mai putin decat se stia. Desi se pretinde o putere emergenta, statul rus a suferit o cadere accentuata dupa disolutia URSS, mai ales in termeni economici si demografici. Domnia lui Putin i-a oferit Rusiei iluzia ca poate redeveni un actor global relevant bazandu-se pe exportul de resurse energetice si de armament. Pentru o perioada acest aranjament a functionat si se parea ca Rusia a revenit pentru totdeauna in randul natiunilor civilizate sprijinind o economie globala integrata. Aceasta perceptie se baza pe iluzia ca valoarea elitelor culturale, stiintifice si sportive ruse este o expresie a intregii societati. In schimb, mentinerea la putere a regimului Putin se baza pe supravietuirea sistemului sovietic sub forme usor modificate, bazate pe clientelism, nepotism, darwinism social, militarizare si supunere fata de puternicii zilei pentru a supravietui. In fond, Rusia nu avea nici un fel de traditie democratica, ceea ce si-a pus amprenta asupra evolutiei majoritatii tacute care il sustine pe fostul kaghebist la putere.

Fara sa exceleze, Putin a reusit, alaturi de sistemul de guvernare mostenit pe care l-a modificat dupa propriile preferinte, denumit verticala puterii sau 'sistema', sa mentina echilibrul intern si sa creeze iluzia posibilitatii revenirii Rusiei in fruntea marilor puteri ale lumii. Acest lucru a beneficiat si de criza acuta de leadership a Occidentului si de idioti utili ca Schroeder si Trump. Timp de peste doua decenii, Rusia a revenit in prim planul evenimentelor internationale, fie ca mediator, fie ca aliat decisiv. Insa ceea ce a creat in 20 de ani este pe cale sa se naruiasca in cateva zile, de cand a atacat, in mod precipitat Ucraina, folosind motive imaginare, provenind din mitologia politica rusa a secolului al XIX-lea.

Iluzia puterii l-a facut pe Putin sa creada ca poate face orice, in conditiile in care Occidentul pare a fi pe o panta descendenta a evolutiei sale, dupa lupta cu terorismul si cu pandemia. Insa aceasta iluzie nu a luat in calcul faptul ca puterea sa se bazeaza pe falsele premise ale valorii Rusiei in raport cu realitatea unei guvernari falimentare in folosul unei camarile restranse. Astfel, loialitatea a fost confundata cu competenta si cantitatea cu calitatea. Esecul, cel putin asa cum reiese in ultimele zile, de a supune o natiune tanara ca Ucraina, releva slabiciunile capitale ale statului rus. Lipsa desovietizarii adecvate a dus la esecul tranzitiei ruse catre economia de piata si democratie, mascat de conceptul fictiv al 'demodratiei suverane', in fapt autocratie deghizata, o imitatie nereusita a modelului chinez de comunism cu valente capitaliste. Fara o baza economica sustenabila, Rusia dovedeste in aceste zile ca, departe de a fi o mare putere emergenta, este un stat neo-sovietic decadent, care se agata de un incert parteneriat cu China si India pentru a reusi sa supravietuiasca intr-o lume complicata. Bineinteles, pozitia Chinei este importanta si poate genera solutia la problema unui lider imprevizibil de tip Hitler, sau se poate folosi de acesta pentru a isi accelera ascensiunea globala. Alegerea Chinei va determina, insa, viitorul omenirii pentru multi ani de acum incolo, fie sub forma unui nou razboi rece (armele nucleare nu permit un nou razboi mondial in sens clasic) fie a unei competitii dure pe taram economic.

Indiferent daca va reusi in cele din urma sa cucereasca militar Ucraina (insa fara a o supune, in conditiile in care rusofobia ucrainenilor este in crestere), eroarea strategica a lui Putin nu poate fi ascunsa. Ea se explica prin agatarea acestuia de un trecut sovietic idealizat, care de fapt a capotat in interventia fatala din Afganistan in anii '80 ai secolului trecut. Expansiunea Rusiei nu ii poate garanta securitatea, in conditiile in care ostilizarea Occidentului il face pe acesta din urma mai coerent. Ea poate cel mult sa genereze conditiile interne care au determinat acum un secol revolutia bolsevica si prabusirea imperiului rus. Putin este mai aproape de Nicolae al II-lea decat de Petru cel Mare, in conditiile in care pastrarea statu-quo-ului i-ar fi garantat un mandat pana la decesul natural si un loc sigur in cartea de aur a istoriei Rusiei. Nu trebuie sa uitam ca marea majoritate a liderilor Rusiei fie au murit in functie fie au fost asasinati de propriii supusi. Acum, in schimb, Rusia e din ce in ce mai izolata la nivel international si nimeni nu pare sa castige ceva din aceasta interventie. Greselile strategice se platesc inevitabil, mai devreme sau mai tarziu.

Plimbare de seara langa lacul din parc

O briza usoara incepuse sa sufle peste lac, trezind ratustele ametite de caldura prea mare a acestui sfarsit de iunie canicular. Oamenii se imbulzeau in parc pentru a mai lua o gura de aer fara mastile impuse de pandemie in spatiile inchise. Doi caini, unul mare, dar inca pui, si unul mic se harjoneau langa mal. Biciclistii si rollerii treceau din cand in cand incercand sa respecte dunga verde trasata pe asfalt si care le era destinata. Cativa batrani isi trageau mastile sub nas ca sa mai poata respira putin in caldura inabusitoare. Doua lebede se zareau in departare plutind catre insula cu vegetatie abundenta, probabil la cuibul lor si la umbra.

Deodata un sunet incepu sa se auda, mai intai abia perceptibil, apoi mai puternic. Un tanar canta la orga melodii usoare internationale celebre din anii '80, '90 sau 2000. Parea o schimbare binevenita, in comparatie cu muzica aproape funebra care te intampina pe aleea de la intrarea parcului, pusa la dispozitie de primarie, probabil pentru a le aminti pensionarilor de ultimele momente ale vietii lor. Trecatorii incepeau sa se opreasca pentru a asculta muzica de orga a tanarului si uneori recunosteau pasajele. Cativa chiar lasau cativa bani in cutia asezata in fata baiatului, care parea transpus in lumea sa muzicala.

La un moment dat un batran cu o carja se apropie, abia mergand, de tanar, se apleca usor si lasa 1 leu in cutie. Parca ar spune: "Eu sunt batran si timpul meu se apropie de sfarsit, tu esti tanar si trebuie sa supravietuiesti, altfel vietile noastre se vor fi scurs in zadar. Cineva trebuie sa te ajute si pe tine, daca parintii nu pot mai mult, chiar si un batran ca mine, cu pensia lui infima... Si ce frumos suna muzica, parca imi aminteste de tinerete, o vreme atat de departata, cand eram in putere si mi se parea ca sunt vesnic. Bucura-te de viata, traieste, cu toate greutatile, arata ceea ce poti lumii!" Si apoi se departeaza incet... Si totusi, in ciuda aparentelor total nefaste, parca mai exista o speranta, oricat de mica... In cele din urma viata este cea care invinge.

Pandemia ca oglinda

Momentele fara precedent prin care trecem la nivel mondial, mai exact pandemia de coronavirus (CoViD 19), reprezinta, dincolo de dezbaterile asupra originii sale (care, fara indoiala, au legatura cu stadiul actual de dezvoltare a umanitatii, fie ca reactie a naturii, fie ca arma biologica), un moment in care putem vedea mai bine cine suntem cu adevarat. In mod concret, pandemia (ca si orice alte criza profunda) functioneaza azi ca o oglinda a ceea ce fiecare dintre noi reprezinta cu adevarat. Se pare ca modul in care reactionam in timpul unei crize scoate la iveala resorturile noastre cele mai intime, prezentandu-ne astfel in toata "splendoarea" noastra celorlalti.

Astfel, in aceste zile suntem martorii unor comportamente diverse din partea tuturor categoriilor de oameni, mergand de la solidaritate si pana la discursuri ale urii duse la extrem, de la conformism pana la rebeliune deschisa, de la condamnare a presupusilor vinovati pana la gasirea unor solutii inovative. In opinia mea, situatia actuala, cu toate limitarile impuse de masurile preventive ale unor guverne ajunse la disperare din lipsa de solutii viabile, constituie si o oportunitate de a medita asupra modului in care ne dorim sa continuam dupa incheierea restrictiilor, sau cel putin dupa revenirea la o "normalitate" pe care unii o vad imposibila.

Unul dintre avantajele pe care criza actuala le-a adus este ca nivelul poluarii s-a redus semnificativ, alaturi de reducerea (partiala a) poluarii fonice si de aglomeratii. Totusi, dupa cum am observat, unii nu au putut uita de modelul capitalist muribund si inca mai concep planuri de revenire la economia bazata pe consum si productie de masa. Ceea ce nu inteleg ei este ca modelul economic de dupa criza nu mai poate fi acelasi, decat in conditiile in care vom condamna generatii intregi la austeritate si plata datoriilor. Noul model economic ar trebui sa fie, in opinia mea modesta, unul bazat mai degraba pe schimburile de informatii pe cale virtuala si pe scaderea dependentei de bunurile materiale (cu exceptia celor cu adevarat vitale, cum ar fi hrana), pe generarea de plusvaloare in termeni virtuali, mai degraba decat in termeni de bani si schimburi financiare. S-ar putea sa ma insel, insa scaderea contactului fizic intre oameni in aceasta perioada nu ma poate duce cu gandul decat la un astfel de tipar al societatii.

Totusi, dependenta de factorii materiali nu va putea fi pusa sub semnul intrebarii in ceea ce priveste obligativitatea de a trai pe Pamant (cel putin pana la colonizarea altor planete, mult peste orizontul nostru de viata). Din acest punct de vedere, ar fi trebuit sa constientizam mai mult faptul ca exploatarea acestei planete la modul in care am facut-o pana acum trebuie sa inceteze, daca ne dorin sa mai pastram ceva din acea "normalitate" dinaintea crizei. Altfel, crizele vor incepe sa se multiplice si nu cred ca vom putea sa continuam sa locuim pe o planeta in continua desertificare si oceanizare (decat daca vom prelua modelul apocaliptic al unor filme precum "Mad Max" sau "Sea World").

In acest timp insa, unii dintre noi continua sa prospere de pe urma unor activitati reprobabile, cum ar fi taierea padurilor, profitand de complicitatea unor guverne care nu mai reprezinta de mult interesele simplilor cetateni. In aceasta privinta, nu am nici un dubiu: activitatile respective, alaturi de altele asemenea lor (cum ar fi producerea de autivehicule poluante sau de arme biologice) ar trebui incriminate drept crime climatice, pe picior de egalitate cu crimele impotriva umanitatii, iar autorii lor si factorii de decizie care ii protejeaza ar trebui condamnati in consecinta (de preferinta la inchisoare pe viata sau munca pe viata in folosul comunitatii). Doar in acest mod vom putea sa spunem ca am folosit pandemia ca oportunitate si nu ca pretext.