Moartea fotbalului sportiv

Caderea cortinei peste sezonul fotbalistic la nivel de cluburi imi prilejuieste cateva reflectii asupra stadiului la care a ajuns asa-numitul "zeu-fotbal" in anul de gratie 2016. Din pacate, cred ca moartea marelui fotbalist si antrenor olandez Johan Cruyff, atunci cand am exclamat "fotbalul a murit!", marcheaza sfarsitul unei epoci si intrarea intr-o alta, cu alte valori si resorturi.

Privind catre cele cinci mari ligi europene de fotbal, se pot observa cateva fenomene oarecum constante. Printre echipele retrogradate gasim echipe de traditie cu renume, cum ar fi Aston Villa, Newcastle United, VfB Stuttgart, Stade Reims sau Hellas Verona. In schimb, printre castigatoare regasim echipa surpriza Leicester City sau echipa seicilor Paris-St. Germain, alaturi de obisnuitele Bayern, Barcelona si Juventus. Factorul comun al acestor rezultate este lipsa banilor pentru unii si disponibilitatea lor pentru altii.

Astfel, fotbalul din ziua de azi nu mai reprezinta doar un fenomen social animat de pasiunile sportive, ci din ce in ce mai mult o afacere in care lipsa profitului genereaza falimentul. Acest lucru inseamna si ca, in goana pentru profit, se imagineaza competitii din ce in ce mai multe si mai complexe (Champions League, Europa League, Euro cu 24 de echipe etc.) care epuizeaza componenta umana (jucatorii), dintre care unii ajung sa moara pe teren (vezi si cazul Ekeng).

Privind in paralel si pastrand proportiile, in fotbalul romanesc am asistat la retrogradarea echipelor fanion Petrolul Ploiesti si Poli Timisoara (chiar si intr-o forma reinventata) si la triumful Astrei Giurgiu, o echipa inventata de un latifundiar contemporan aflat momentan la inchisoare pentru vina de a face orice pentru a obtine profitul. Asta in defavoare altui latifundiar, fost puscarias si fariseu de profesie, care confunda marfa cu ambalajul. Las la o parte modul de desfasurare al competitiei, menit sa satisfaca foamea de bani a televiziunilor autohtone si sa mentina la suprafata un fotbal aflat in faliment cronic, desi e total inadecvat pentru o tara ca Romania (ca marime si clima)...

Din punctul meu de vedere, aceasta evolutie nu face decat sa goleasca de continut si acest fenomen unic, aparut ca modalitate de distractie pentru mase (in incercarea de a canaliza impulsurile de violenta inerente, dinspre razboi spre sfera civila, dupa 1945) si sa-l transforme intr-o simpla activitate de consum in modul de productie capitalist in care traim, fara sa ne mai gandim la oameni, la identitatea lor si la dorintele lor. Totul se reduce la profit si orice iese din aceasta logica este condamnat ca fiind revolut, inadecvat si depasit (prin urmare demn de a fi abandonat si anulat). In schimb, promovam activitati ca pariurile sportive, care nu fac decat sa creeze sclavi umani intr-o mare retea de indobitocire generala (pe langa alte retele de dependenta al caror nume nu le mai pomenesc aici), alaturi de denaturarea rezultatelor sportive pe teren.

Cred ca ar trebui sa fim mai atenti la ceea ce facem, pentru ca golirea de continut a vechilor activitati ne poate intoarce inapoi in era dezlantuirii instinctelor primare ale umanitatii, printre care violenta este cea mai periculoasa. Atunci cand alegem sa uitam de istoria si identitatea noastra (in acest caz, de echipele de traditie pe care alegem sa le desfiintam cu totul), pur si simplu ne pierdem busola si nu mai stim in ce directie sa mergem. Aceasta dezorientare sociala este samanta noului conflict dintre noi, de care multi nu suntem constienti si dupa care poate multi nu vom supravietui. Singura noastra speranta este sa nu uitam de radacinile noastre, de ceea ce reprezentam (chiar si simbolic) si sa nu confundam scopul (bunastarea noastra materiala si spirituala) cu mijloacele (bani, profit, castiguri vremelnice).

Vacanta de Rusalii la Roma

Perioadele scurte de vacanta sunt de obicei mai greu de programat, intrucat timpul avut la dispozitie este mai redus, iar transportul la destinatie trebuie sa fie cat mai rapid. Un concept care a venit in sprijinul mini-vacantelor prilejuite de diverse sarbatori publice este cel de "city-break", care permite vizitarea unui oras in doar 3-4 zile la un pret avantajos. Bineinteles, vizita este doar pretextul pentru cunoasterea superficiala a obiectivelor, urmand ca o vacanta mai generoasa sa contribuie la explorarea acestora in detaliu.

Cu ocazia mini-vacantei de Rusalii am avut ocazia sa calatoresc, impreuna cu sotia, la Roma, folosind o astfel de oferta. Calatoria a meritat, pentru ca am putut cunoaste legendara "cetate eterna", atat de mult laudata de-a lungul timpului. Calatoria a fost efectuatat cu avioanele companiei Alitalia, o oferta destul de mediocra dar satisfacatoare, chiar daca serviciile de pe aeroportul din Roma nu s-au ridicat la inaltimea unor asteptari de altfel destul de modeste (contrar asteptarilor nu am avut loc alaturi de sotie la intoarcere, oferindu-mi-se doar privilegiul de a sta in primul loc dupa clasa business, poate pentru a putea savura mirosul de mancare in timp ce serveam... biscuitii de la economic).

Dincolo de aceste detalii minore, orasul mi-a aratat multe locuri frumoase, care merita vizitate, printre care, la loc de cinste se numara Forumul Roman, pe care orice descendent al vechii Rome ar trebui sa-l cunoasca si care trezeste un fior inegalabil pentru noi romanii (alaturi de Columna lui Traian). Las la o parte Colloseumul, unde cozile interminabile fac sa dispara orice bucurie a descoperirii. Si aici gazdele mai au de lucrat... In schimb, sistemul de metrou, chiar si cu doar doua linii si igiena precara a statiilor, reuseste sa acopere destul de bine orasul (extinderea sa va contribui neindoielnic la un acces si mai bun). Astfel, faptul ca am fost cazati la marginea metropolei nu s-a simtit. S-a simtit, insa, superficialitatea tipic latina a hotelierilor, care nu au ascuns in nici un moment ca scopul lor este profitul si mai putin satisfactia clientilor...

Cu ajutorul vremii bune am descoperit si alte locuri interesante, cum ar fi Circul Maxim, malurile Tibrului, Piata Spaniei, Piata Navona, Piata Cavour, Palatul Barberini, Castelul Sant'Angelo, Villa Borghese, catedralele Santa Maria Maggiorre, San Giovanni din Lateran si multe alte locuri incantatoare. La loc de cinste ramane vizitarea Vaticanului (muzeele si Basilica San Pietro), un loc plin de o bogatie artistica greu de imaginat, dar si de multi turisti care intretin bogatia materiala a Statului Papal, mentinandu-l ca stat aparte inca viabil.

In mod natural, din punct de vedere gastronomic bucataria italiana este capabila sa satisfaca orice gusturi. Din punct de vedere social, insa, capitala Italiei de astazi ofera spectacolul deloc placut al unei lumi pestrite in care comerciantii ambulanti de origine imigranta pot fi intalniti la tot pasul, intr-o foma de semi-cersetorie nedemna, tolerata de statul gazda (ca sa nu mai amintim de formele de cersetorie ale conationalilor nostri indicand falimentul absolut al liderilor nostri politici). Vazut inainte de inceperea crizei imigrantilor, acest fenomen nu poate decat sa ilustreze mentinerea ipocrita a diviziunilor dintre saraci si bogati la nivel mondial de catre tarile dezvoltate si interesul celor din urma de a valorifica saracia primilor. Lucrurile se pot, insa, intoarce impotriva celor ce se afla vremelnic in frunte...

In concluzie, Roma este un oras care trebuie vizitat, insa fenomenul "mezzogiorno" din Italia este vizibil (doar prin comparatia pe care o pot face cu Florenta si Venetia). Curatenia orasului este un punct slab la care mai e mult de lucru (inca nu am fost la Napoli, deci nu am termeni de comparatie cu sudul profund...), daca e sa ne gandim ca exista si o taxa de oras de 6 euro/zi (de care am aflat in ultima zi la hotel, agentia de turism oferind informatii vagi despre acest lucru...), ce indica un oarecare grad de "civilizatie". Insa, asa cum spune un proverb romanesc, "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul", asa ca si la nivel turistic nu stii niciodata ce colturi interesante poti descoperi oriunde in lume.

1 Mai la Olanesti

Ziua de 1 Mai a intrat in randul sarbatorilor traditionale romanesti, intr-o perioada in care natura se trezeste la viata si timpul frumos permite iesiri mai frecvente din mediul citadin. Anul acesta, am decis, impreuna cu sotia, sa mergem intr-un loc pe care il exploram pentru prima oara, Baile Olanesti. Cunoscut, in mod obisnuit, ca baza de tratament pentru persoanele varstnice, locul s-a dovedit a fi, in cele din urma, un colt splendid asezat intre paduri de foioase si conifere, pe malul raului omonim.

De data aceasta, contrar obisnuintei de a merge cu transportul public, am mers cu masina mica in calitate de sofer incepator la al doilea drum mai lung din viata. Obsinuit cu drumurile de ses, ma asteptam ca serpentinele dintre Pitesti si Rm. Valcea sa fie mai dificile. In schimb, am subevaluat comportamentul confratilor soferi din trafic, desi mi-am pus preventiv semnul galben de incepator. Pe autostrada lucrurile au stat destul de bine, facand abstractie de numarul mare de masini, banda din dreapta fiindu-mi prieten statornic in cea mai mare parte a timpului, pana cand am intalnit tiruri sau masini uitate de timp. De la Pitesti, traficul s-a aglomerat simtitor, coloana intinzandu-se pe cativa kilometri.

Din pacate unii confrati, soferi de tir au fost contrariati de prezenta mea in trafic si au inceput sa claxoneze sustinut pentru a ma depasi. Am acceptat acest lucru, desi manevrele lor si ale altor soferi mi s-au parut cel putin iresponsabile. Acest lucru mi-a evidentiat doua lucruri: (a) necesitatea imperativa a construirii cat mai rapide a unei autostrazi intre Pitesti si Sibiu, unde traficul este intotdeauna intens (indiferent de ce sustin alti neaveniti); (b) nevoia unei re-evaluari a soferilor de pe drumurile patriei (in special a celor profesionisti), dintre care majoritatea nu au ce cauta acolo, cel putin din punct de vedere al integritatii psihice...

Ajunsi pe serpentine, coloana care se rasfirase s-a adunat din nou in apropiere de Dedulesti, unde isteria micilor facea ca drumul sa devina greu practicabil. Mi se pare deja exagerat acest mod de a sarbatori prin umplerea burdihanelor, fara a mai lua in seama pe ceilalti si modul lor de a sarbatori. Poate ar trebui ca aceste moduri de "celebrare" sa inceapa sa fie cenzurate printr-o re-educare generala a maselor pentru a aprecia mai mult calitatea. Dar pentru asta ar fi nevoie de un sistem de educatie performant...

Trecand prin Rm. Valcea am avut reale dificultati in identificarea drumului, atat spre Olanesti, cat si spre Bucuresti, la intoarcere. Experienta mi-a amintit de drumul precedent pin Buzau, cand am avut reale dificultati in descoperirea garii centrale... Cred ca ar fi nevoie sa gandim mai bine orasele noastre, sa le facem mai primitoare pentru turisti, altfel riscam sa pierdem acest potential imens pe care il avem. In cele din urma, concediul la Baile Olanesti a fost in regula, poate cu exceptia personalului din restaurante si hoteluri, care poate ar trebui sa inteleaga in cele din urma ca depind de clienti si nu viceversa, si sa fie mai amabili, mai prietenosi, mai deschisi. Totusi, morala experientei este ca ma voi gandi mult mai bine inainte sa plec in concediu prin tara la zile de sarbatoare, cel putin cu masina mica...

Despre Statul Islamic, terorism si ciocnirea civilizatiilor

In zilele ce au urmat recentelor atentate teroriste de la Paris, mass-media a fost cuprinsa de o frenezie extraordinara a dezbaterilor privind acest fenomen, in fapt o continuare a dezbaterii de dupa 11 septembrie 2001, de data aceasta pe coordonate franceze. Dincolo de diversele abordari, cred ca este cazul sa fim mai atenti la ceea ce a cauzat aceste evenimente dar si ascensiunea ingrijoratoare a Statului Islamic din Irak si Siria, atat pe termen scurt cat si pe termen lung. Identificarea cauzelor reale ar putea sa ne conduca catre noi solutii ce se pot dovedi mai productive decat cele adoptate pana acum.

Se spune adesea ca terorismul bazat pe fundamentalismul islamic ar fi un fenomen propriu tarilor musulmane si populatiile respective sunt predispuse la asa ceva. E drept ca interpretarile radicale ale Coranului au avut si acest efect. Insa, pentru a lamuri cauzele conflictului mai vechi dintre crestini si musulmani trebuie sa ne intoarcem in istorie la modul in care cele doua religii s-au ciocnit si au coexistat. Astfel, atunci cand musulmanii au cucerit anumite teritorii de la crestini, ei au creat cadrul unei coexistente pasnice, in schimbul unor masuri simbolice de supunere (altfel n-ar mai fi "Islam"!), insa nu au impus modul lor de viata decat celor care au vrut sa il adopte.

In schimb, crestinii, atunci cand au cucerit teritorii de la musulmani, au impus valorile lor populatiei locale, ca fiind "superioare". Acest lucru a devenit evident in perioada coloniala, cand musulmanii au fost umiliti in repetate randuri (ultima oara, in momentul crearii Statului Israel, dar, militar, si in Afganistan si Irak), fiind considerati inferiori si... dispensabili. Cred ca nimeni nu ar admite ca, in propria sa casa, un musafir temporar sa isi impuna propriile conditii, oricat ar parea ele de bine justificate. In urma acestor agresiuni, asistam la raspunsul partii radicale a Islamului, care este doar o replica palida in oglinda a cuceririi de tip colonial vest-european din sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea.

In cazul Statului Islamic, aparitia sa este rezultatul direct al interventiei coalitiei conduse de Statele Unite in Irak si al incurajarii razboiului civil din Siria. Astfel, interventia din Irak a inlaturat regimul minoritar sunit si l-a inlocuit cu o federatie anarhica, dominata de siitii pro-iranieni. Totul in numele instaurarii democratiei si eliminarii armelor de distrugere in masa, dar, de fapt, in scopul exploatarii mai facile a unor resurse petroliere. Dupa ce a devenit evident ca fortele de ocupatie nu vor putea fi niciodata acceptate de irakieni, indiferent de religie, ele au fost retrase, lasand in urma un regim neconsolidat, macinat de rivalitatile regionale, in care sunitii au fost deliberat marginalizati. In mod firesc, ei s-au reorientat catre Statul Islamic, care le promite recapatarea gloriei de alta data.

In Siria, unde acest Stat a luat nastere, regimul minoritar alawit a fost contestat si s-a declansat un razboi civil bazat tot pe diferentele religioase sectare. Destabilizarea a creat terenul fertil pentru teroristii Al-Qaeda, care au renascut si s-au emancipat pe teritoriul Siriei, formand grupul aparte al Statului Islamic. In fond, ei nu au facut decat sa sfideze o serie de granite coloniale care au impartit arbitrar arabii suniti din Orientul Mijlociu intre Marile Puteri si care nu au acordat kurzilor o independenta de altfel pe deplin meritata (lupta lor din prezent este laudabila, chiar si impotriva Statului Islamic). In concluzie, problemele actuale isi au radacinile chiar in interventiile occidentale in regiune si in incercarea de a forta anumite populatii sa traiasca dupa reguli care le sunt straine si de neinteles si care nu vor fi niciodata acceptate pe deplin si de bunavoie.

Astfel, s-ar putea ca solutia pentru incetarea violentei sa nu fie o sporire a cheltuielilor pentru aparare ale statelor europene, care vor genera, inevitabil, o noua "dilema a securitatii" in spirala intre crestini si musulmani (dar si in relatia cu alti actori), ci intelegerea ca evitarea conflictului este conditionata de dreptul fiecarei societati de a-si alege modul in care doreste sa traiasca, in mod liber, fara ocupatii si interventii (sau influente) exterioare. In loc sa se gandeasca la interventii costisitoare, Occidentul (si alti actori globali) ar trebui mai degraba sa isi retraga toate trupele care se afla pe teritoriile altor state pentru interese economice indoielnice si mai degraba pentru suprematie la nivel global, lasand civilizatiile diferite (care exista, indiferent de globalizare sau de pretentia ca ar exista o cultura universala secularizata) sa isi gestioneze singure viitorul, in propriul lor sistem regional, cu propriile forme de guvernamant (mai mult sau mai putin democratice, in functie de evolutia fiecareia), cu propriile reguli de conduita, cu propriile sisteme economice si de securitate. Amestecul civilizatiilor nu duce decat la confuzie si conflict (situatia imigrantilor este exemplul cel mai pregnant), iar folosirea violentei nu da nastere decat la un nou ciclu de violente. Pacea este rezultatul coexistentei pasnice in acord cu natura organica a fiecarei societati.

Scurte consideratii privind puterea executiva

Sfarsitul de an constituie un moment prielnic pentru reflectie, la adapostul linistii zilelor de sarbatoare care contrasteaza cu nebunia cotidiana din timpul anului. Folosesc acest prilej pentru a emite o serie de concluzii la care am ajuns la acest sfarsit de an, sub impactul ultimelor evenimente electorale, in privinta puterii executive din Romania si din alte state ale lumii.

Prin natura sa, puterea executiva este cea care are cel mai mare impact asupra vietii de zi cu zi a cetatenilor. Intruchiparea sa este, de obicei, o personalitate care se afla la conducerea statului si/sau guvernului, inspirata de pozitia traditionala a suveranului, monarh, papa sau presedinte. Analizand o serie de tipuri reprezentative de executiv, se desprind o serie de concluzii interesante. Las la o parte aici modelele statale de tip parlamentar (Germania, Marea Britanie, Italia), in care pozitia presedintelui sau monarhului este, de obicei, decorativa, primul ministru fiind cel care reprezinta executivul in urma alegerilor legislative.

Astfel, in cazul Frantei, presedintele este cel care detine cea mai mare parte a puterii executive, mostenire a puterii absolute a monarhilor francezi, inca de pe vremea lui Ludovic XIV, consolidata de personalitati politice si militare marcante precum Napoleon Bonaparte sau Charles de Gaulle. Presedintele poate numi sau revoca primul ministru, care trebuie sa puna in opera politica sa guvernamentala. De aici rezulta un raport clar de subordonare ierarhica, ce nu poate fi pusa in discutie decat de o majoritate politica opusa in cadrul parlamentului, caz in care se impune coabitarea sau presedintele dizolva parlamentul. De regula, in acest ultim caz, primul ministru devine principalul competitor pentru viitoarele alegeri prezidentiale, insa totul are loc intr-un cadru constitutional precis definit.

In cazul Statelor Unite, presedintele este chiar seful guvernului, dar autoritatea sa este limitata de Congres, expresie a intereselor statelor componente si a cetatenilor. Astfel, exista o separatie clara a puterilor in stat, dar in contextul controlului Congresului asupra masurilor propuse de presedinte, ca modalitate de a evita exercitarea unei puteri absolute.

In cazul Rusiei, autoritatea presedintelui reflecta autoritatea traditionala a tarilor, care nu era limitata de nici o alta putere. Rolul primului ministru este de a pune in aplicare politicile elaborate de presedinte, iar parlamentul are doar un rol secundar in elaborarea legilor. In acest context, presedintele, care este ales de cetateni in mod direct, este depozitarul principal al executivului, nefiind limitat decat formal de constitutie (dovada si driblarea limitei celor doua mandate consecutive de catre Vladimir Putin in 2012).

Ajungand, in cele din urma, la Romania, se poate observa ca, din punct de vedere constitutional, puterea executiva revine, in mod formal primului ministru, dar in practica revine si presedintelui. Acesta este considerat moderator al sistemului politic, insa prerogativele de care dispune il fac un competitor permanent al primului ministru (chiar si atunci cand provin din acelasi partid sau alianta politica). Acest mod de lucru este mostenit de la modelul monarhiei constitutionale existente in Romania inaintea regimului comunist, dar si de la anii dictaturii ceausiste. Astfel, seful statului, care in mod formal se situeaza in afara sistemului politic, se implica in mod activ in politica executiva, lasand la o parte contrasemnarea tuturor actelor guvernamentale si legislative, prin numirea primului ministru dupa alegeri, prin posibilitatea de a dizolva parlamentul in anumite conditii, prin initierea de referendumuri, prin numirea unor inalti magistrati si functionari publici etc. Bineinteles, fiecare personalitate a avut propriul sau mod de a exercita puterea executiva in Romania, ceea ce mi-a adus in atentie paralelismul interesant cronologic (si poate ciclic), intre cei patru monarhi romani si primii patru presedinti ai Romaniei democratice.

In consecinta, indiferent de cei care se afla in functiile respective, relatia dintre seful statului si seful guvernului din Romania nu poate fi armonioasa in actuala configuratie constitutionala, ea generand o rivalitate permanenta, mai ales prin tentatia permanenta a sefului statului de a controla situatia si a sefului guvernului de a conrabalansa aceasta tendinta cu ajutorul parlamentului. Rezultatul este un blocaj institutional sau intarzierea unor politici necesare, ceea ce este clar in defavoarea tarii. Solutia poate fi o clarificare a raporturilor constitutionale in urma unei revizuiri mai mult sau mai putin substantiale, dar care sa puna in prim plan interesul tarii si nu al unor persoane mai mult sau mai putin vremelnice.

Sub cerul Toscanei

O calatorie in Italia poate parea pentru multi dintre romani o chestiune banala, in contextul in care multi dintre conationalii nostri au ales sa isi castige existenta in tara "sora" cu forma de cizma. Deja exista o serie intreaga de prejudecati, unele inculcate si de filmele cu mafioti, despre nivelul precar al acestei tari si despre asemanarile cu tara noastra. Totusi, realitatea poate surprinde uneori perceptiile apriorice si le adauga nuantele necesare pentru a contrazice stereotipurile.

Luna trecuta m-am aflat intr-un scurt concediu, impreuna cu sotia, in regiunea Toscana, la invitatia unui vechi prieten din copilarie care lucreaza acolo de peste un deceniu. Cu aceasta ocazie, am putut evalua la fata locului, atat frumusetile mult laudate de toate ghidurile turistice cat si aspecte ale vietii cotidiene italiene. Mai intai, am avut ocazia sa apreciez legatura feroviara dintre Bologna si Florenta, una de mare viteza, in timpul careia am calatorit cu 300 de km/h (un nou record pentru mine!). Pe langa acest detaliu, faptul ca linia ferata trecea pe distanta de 80 de km prin 75 de km de tunel mi s-a parut remarcabil (o calatorie "cu metroul" intre doua orase aflate la 80 de km distanta e o realizare!) si demn de imitat de constructorii nostri autohtoni (ca solutie la impasul reprezentat de... munti).

Ulterior, am putut admira frumoasa zona Chianti (celebra pentru vinurile sale), cu dealurile sale nesfarsite pline de vita de vie si paduri. Mi-au placut foarte mult casele vechi, cu ziduri pastrate de secole, dar renovate si aranjate in cea mai buna traditie "germana", desi ne aflam in inima Italiei. Am aflat mai apoi ca statul italian permite cu greu construirea de noi imobile si favorizeaza mai degraba restaurarea caselor vechi. Interesanta conceptie despre pastrarea patrimoniului si a istoriei locale si nationale! Poate ar trebui sa luam si noi exemplul de la ei, pentru ca peisajul nostru urban (daca nu si rural) arata ingrozitor de pestrit, iar cladirile moderne inestetice au napadit centrul Bucurestiului, fara nici o grija fata de trecut, planuri de urbanism etc.

Am admirat apoi zonele naturale protejate, chiar in contextul in care erau locuite. Grija fata de animale si habitatul lor mi s-a parut impresionanta, fata de ceea ce ma asteptam sa gasesc, cunoscand faima de vanatori ai celor din Occident. Iata ca si in acest domeniu se pare ca suntem mai putin sensibili decat ei (chiar si fata de italieni, "fratii" nostri latini!). In acelasi timp, fiecare colt al regiunii era promovat in mod corespunzator, chiar daca istoria sa nu era chiar impresionanta, insa fiecare bucata de istorie era valorificata turistic la maximum. Fiecare piatra reprezenta ceva din trecutul regiunii sau tarii. Lucrul acesta mi-a devenit si mai evident dupa vizitarea Florentei, Sienei si vechii republici Lucca, unde bogatia arhitecturala, artistica si estetica m-a lasat efectiv cu rasuflarea taiata. Am vazut cladiri ridicate in cateva sute de ani de oameni care nu se gandeau prin prisma limitei temporale a vietii lor, ci prin perspectiva continuitatii asigurate de comunitati unite.

Acest aspect al unitatii comunitatilor locale mi-a devenit evident dupa contactul cu oamenii. Bineinteles, am urmarit cu greu, cu bruma mea de italiana, debitul lor verbal si comunicarea lor ca mod de a trai, insa mi-am dat seama ca ele vin din obisnuinta de a interactiona in mod constant si pozitiv cu comunitatea in care traiesc. Chiar daca uneori acest lucru poate parea artificial, el iti transmite o stare pozitiva, in care oamenii din jur sunt gata sa iti sara in ajutor la nevoie (remarcabil cazul unui trecator orb care a fost ghidat de un ospatar pe langa mesele unei cafenele, ca sa nu se incurce in ele) si nu trec nepasatori pe langa tine ca pe la noi (mostenirea comunista a lasat, din pacate, urme adanci...).

In aceasta atmosfera cordiala, pigmentata ici-colo de conationali de-ai nostri veniti pentru desfasurarea altor activitati "mai putin productive", am reusit sa vad monumentele clasice ale Florentei, ca Domul, Piata Senioriei, Palazzo Vecchio, Palatul Pitti, Gradina Boboli, Capelele Medici si mai multe biserici vechi din centrul istoric, Galeriile Uffizi, Ponte Vecchio. Am vizitat de asemenea Siena, o mica cetate medievala, cu al sau Campo, loc al faimoasei curse de cai Palio, intre cartierele orasului, cu Palatul Senioriei, cu superba sa catedrala gotica si cu stradutele inguste in urcare sau coborare. Mi-a placut si micutul oras Lucca, cu pietele sale neregulate si zidurile orasului vechi pastrate in intregime. Nu am fost, insa la fel de impresionat de Pisa, unde, in afara Campului Miracolelor cu al sau faimos Turn Inclinat si Domul, pesiajul industrial a inceput sa predomine. Langa Pisa, insa, am putut admira locul de varsare al fluviului Arno in Marea Tireniana, un loc unde ape de culori diferite se intalnesc, avand pe fundal Muntii Apenini.

In mod firesc, am apreciat si bogatia gastronomica a regiunii, bazata pe paste si pizza, dar nu numai. Spre deosebire de alte tari din vest vizitate, am observat ca preturile variau in functie de zona si de standard, ceea ce indica grija deosebita fata de satisfacerea interesului turistului. Oricum, Italia nu poate fi considerata o tara unde sa nu ai ce manca sau ce bea... In rest, m-am infiorat de viteza cu care soferii italieni de autobuz abordau serpentinele din deluroasa zona Chianti, in timp ce flecareau cu pasagerii din fata pe care pareau sa-i cunoasca de o viata, am observat multimea de scutere, utile in marile orase cu trafic intens, am respirat din plin aerul curat de padure din rezervatia unde am fost cazat si am savurat inghetata disponibila la tot pasul... pana m-a lasat gatul...

Desi nu am vizitat toata Italia, ci doar parti ale nordului si centrului sau, pot spune ca impresia proasta pe care o aveam pana acum despre aceasta tara (in comparatie cu Franta sau tarile nordice) a fost gresita. Standardul sau de viata este remarcabil, demn de a constitui un model pentru tara noastra (de aici si incapatanarea compatriotilor nostri de a reusi acolo). Daca pana acum consideram Franta ca modelul demn de urmat pentru viitorul Romaniei, acum pot spune ca si Italia ar putea fi un model pentru noi. Insa mai avem mult de lucrat pentru a ajunge la acest nivel, in primul rand la mentalitatea oamenilor, care trebuie sa inteleaga ca orice colt de tara le apartine, chiar daca nu sunt proprietari cu acte, si trebuie sa aiba grija de el ca de propriile bunuri, pentru ca el reflecta gradul lor de civilizatie, de educatie (sau lipsa lor). Ei trebuie sa inteleaga ca nu pot astepta la nesfarsit ca altcineva sa vina si sa le dea ceva pe degeaba, daca ei nu fac nimic pentru a merita acest lucru (uneori valoarea se naste si din munca voluntara...). Si asta am invatat de la "fratii nostri latini" din tara in forma de cizma, renumita ca fiind un cosmar pentru ceilalti vest-europeni...

Cupa Mondiala 2014 la final - concluzii

Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia s-a incheiat, insa dezbaterea si interpretarea rezultatelor abia acum incep. Dincolo de cifrele competitiei supreme a fotbalului international, se pot desprinde anumite concluzii despre stadiul la care a ajuns acest fenomen social de masa.

Victoria Germaniei a fost incontestabila, ea reflectand conceptia colectiva a jocului, proprie fotbalului teuton, dar si o seriozitate si o constanta tipica a natiunii germane. Pe langa jocul propriu zis si componenta sa fizica, nu putem trece cu vederea si faptul ca rezultatul reflecta nivelul investitiilor facute de federatia germana de fotbal (printre care si construirea unui centru de pregatire propriu in Brazilia, care a fost lasat pentru folosire gazdelor turneului), investitii care nu ar fi fost posibile in lipsa unei situatii economice bune a tarii. Aceasta din urma contrasteaza cu problemele existente in tarile sud-europene sau sud-americane. Dar lucrurile sunt ceva mai complexe...

La nivelul echipelor europene nu putem ignora prestatiile lamentabile ale Angliei, Italiei, Spaniei, Portugaliei si chiar Rusiei. Acest lucru poate fi pus pe seama unor intreceri interne (care genereaza grosul jucatorilor prezenti in loturile lor) lungi si obositoare care au fost comprimate in vederea pregatirilor pentru Mondiale. Jucatorii europeni nu si-au aratat adevarata valoare si au parut depasiti de miza intrecerii (sau poate chiar indiferenti). In acelasi timp, nu se pot neglija si o serie de elemente locale, cum ar fi clima (temperaturi ridicate si umiditate mare), calitatea gazonului sau diferenta de fus orar, care au afectat in mod negativ prestatia echipelor respective. Principala problema este, insa, programul marilor campionate europene care, de dragul profiturilor, exploateaza in mod exagerat jucatorii, transformandu-i in roboti ce trebuie consumati si inlocuiti pe banda rulanta, fara nici un pic de atentie fata de limitele lor umane (si aici s-ar putea discuta si despre impactul dopajului si al steroizilor sau al flagelului pariurilor sportive). Singurele evolutii pozitive ce pot fi remarcate au fost cele ale Olandei (cu un antrenor "genial" experimentat si o echipa tanara si promitatoare, dar, ca de obicei, ghinionista sau uneori neinspirata), Belgiei, Frantei, Elvetiei si chiar a Greciei (care ar trebui sa ne sensibilizeze in perspectiva intalnirilor directe).

Daca e sa ne referim la echipele sud-americane, care au fost mai in elementul lor la acest turneu, nu am apreciat deloc prestatia Braziliei, care a dezamagit in cele din urma, desi semnele declinului erau previzibile inca din grupe si din optimi. Fara o strategie coerenta, cu un antrenor la varsta pensionarii si mizand prea mult pe public, Brazilia se poate declara multumita cu un loc in careul de asi (ultimul). De altfel, turneul a demonstrat ca, in ciuda laudelor aduse acestei puteri emergente, mai sunt inca multe lucruri de rezolvat, cum ar fi persistenta unor inegalitati si inechitati sociale flagrante, sau o crima organizata consolidata, care nu pot fi mascate de cateva stadioane (fie ele si pline) si alte elemente de infrastructura.

Prestatia Argentinei a fost o surpriza, desi vedetele prezente au justificat performantele, insa cu o evolutie mai degraba "italiana", bazata pe o defensiva solida si contraatacuri. Atunci cand a trebuit sa construiasca, Argentina a avut probleme (vezi meciurile cu Iran si  Elvetia). Un titlu mondial ar fi fost putin cam mult... Columbia a realizat cea mai buna performanta din istoria sa, care putea fi si mai buna daca n-ar fi survenit teama de a elimina Brazilia in sferturi. Impresii bune au lasat si Chile si chiar Uruguay (minus gestul iresponsabil caracteristic al lui Suarez, care a afectat prestatia generala a echipei).

Cea mai mare supriza a constituit-o prestatia selectionatei statului Costa Rica, cu greu previzibila inaintea competitiei. Dupa ce a reusit sa castige o grupa cu trei campioane mondiale (castigatoare insumate a sapte titluri!), costaricanii au ajuns pana in sferturi, reusind performanta de a nu pierde nici un meci. Merita sincere felicitari, mai ales ca jucatorii din lot nu evolueaza in campionate de top (poate fi si asta o explicatie!). De altfel, majoritatea selectionatelor din emisfera vestica au avut prestatii remarcabile (Mexic si Statele Unite, printre ele), dovedind ca proximitatea geografica are un rol important la un campionat mondial. Evolutii meritorii a avut si Alegeria, care a amintit de marea echipa din anii '80.

In rest, ceea ce ramane este faptul ca Europa a invins din nou in lupta cu America de Sud (factorul socio-economic nu poate fi neglijat, in ciuda crizei), ca Germania a reusit, dupa trei intrari consecutive in careul de asi, sa isi apropie victoria (ceea ce demonstreaza tenacitatea care ar trebui sa caracterizeze orice astfel de demers), ca Brazilia a "reusit" contraperformanta de a stabili scorul maxim al unei semifinale chiar pe teren propriu, ca Franta pare sa isi construiasca o noua echipa de perspectiva si ca fotbalul mondial evolueaza catre jocuri extrem de echilibrate, in care rezultatul este stabilit de precizia la fazele fixe, de calitatea rezervelor de pe banca si, in cele din urma, de rezistenta psihica si fizica a jucatorilor.

De acum revenim la fotbalul intern (sau nu, in functie de compania de cablu...), la eternele scandaluri minuscule pentru probleme cotidiene derizorii, in speranta ca viitorul va aduce si lucruri bune, desi lipsa de experienta, amatorismul si fatarnicia conducatorilor nu par sa ne dea prea multe sperante. In cele din urma, norocul poate juca un rol decisiv...