O societate bolnava

Astazi, 24 ianuarie 2010, se implineste peste un veac si jumatate de la Unirea Principatelor si constituirea statului modern roman. O sarbatoare destul de importanta, insa ignorata in ultimul timp de un numar din ce in ce mai mare de cetateni ai acestei tari. Ma intreb cati dintre tineri mai stiu astazi ce inseamna aceasta data? Probabil foarte putini... Acesta este efectul unei evolutii retrograde a societatii romanesti (dar nu numai!) in ultima jumatate de secol, ce ne face sa traim astazi intr-o... societate bolnava.

Probabil ca multi se vor grabi sa spuna ca exagerez, ca societatea de azi nu e nici mai rea nici mai buna decat alte societati, in alte vremuri... Posibil. Insa nu pot sa nu evidentiez faptul ca, spre deosebire de alte situatii, astazi ne confruntam cu o pervertire a aparentelor, care se afla in contradictie flagranta cu realitatile, fara ca nimeni sa fie insa deranjat cu adevarat... Se spune ca tindem catre o lume mai buna, imitand progresul inregistrat de Occident, replicand "visul american" sau "statul bunastarii". Insa ceea ce constat este ca, departe de a trai o viata mai buna, ne indepartam tot mai mult de ceea ce iluzoriu ar putea fi numit "normalitate".

Cum altfel as putea caracteriza o societate (nu doar romaneasca, ci si globala) in care viciul tine loc de virtute. In care bogatia materiala a devenit din mijloc scop, iar dobandirea mijloacelor financiare singurul scop in viata... Unde nimic nu e interzis pentru atingerea unui scop, oricat de meschin ar fi acesta... In care valorile nu depind decat de locul in care te afli si pot suferi schimbari radicale de la o zi la alta, chiar si in cazul unei singure persoane.

Spectacolul sinistru al zilelor noastre nu poate constitui decat un contra-exemplu. Astfel, putem vedea oameni care se mandresc cu instrumente si practici de comunicare moderna, dar care au dificultati in relationarea unora cu ceilalti in practica. Oricate aparaturi moderne de comunicare am poseda, insa, ele nu fac decat sa ne indeparteze unul de celalalt, alimentand o existenta singulara si din ce in ce mai nesemnificativa pentru ceilalti...

In acelasi timp, observam cum familia nu mai reprezinta nimic in ziua de azi: barbatii se mandresc mai mult cu infidelitatea, dar clameaza exemple fariseice de moralitate, in timp ce femeile fac din singuratatea lor un titlu de onoare, cu toate ca semnalele lor non-verbale indica disperarea (asa ajungem la felul lor strident de a se imbraca, specific animalelor in calduri sau cel mult prostituatelor, dar n-as vrea sa generalizez...). Copiii nu mai au nici un respect pentru parinti, din moment ce nu mai exista o autoritate si toti sunt egali in familie, iar dezoltarea lor este libera si nestanjenita, dar mai degraba nesigura si lipsita de orientare sau sens (unii dintre ei nu reusesc sa inteleaga nici valoarea vietii asa ca renunta mult prea usor la ea...). Concomitent, sistemul de educatie se reformeaza in sensul eliminarii informatiilor "nefolositoare" si introducerii "deprinderilor utile"; acestea nu se dovedesc insa decat gesturi mimetice menite sa ne lege cat mai mult de Matricea sistemului consumerist actual, in care gandirea este periculoasa si doar satisfacerea nevoilor materiale e importanta.

De altfel, chiar confortul cotidian reprezinta un concept artificial ce ne e sadit de reclame din ce in ce mai idioate, dar din ce in ce mai obsesive, creandu-ne impresia unor nevoi stringente, dar de care am putea de altfel sa ne debarasam foarte usor. Asa ajungem sa nu mai comunicam intre noi si sa invatam din experientele nemijlocite ale fiecaruia si preferam sa ne uitam la televizor, sa ne afundam in jocuri virtuale nesemnificative, care ne dau iluzia ca traim, in timp ce noi ne aflam doar pe un scaun sau intr-un fotoliu si vegetam, crescand inutil in greutate pentru a inmulti numarul celor care apoi ne dau sfaturi privind o "viata sanatoasa"... Apoi mergem la psiholog, sa ne explice cum stau lucrurile, desi este evident ca psihicul nostru cedeaza la starea de anormalitate in care traim, fiind macinat de atacurile de constiinta si de indoieli....

In tot acest timp, ne grabim sa acuzam societatea traditionala si satul pentru propagarea unor "obiceiuri nesantoase" si sustinem ca vesnicia apartine orasului. Poate ar trebui sa observam ca mai multe fapte antisociale se manifesta in mediul urban, unde avem si mai multe specii de categorii sociale dezavantajate si mai multi cersetori si mai multi semi-analfabeti culturali. Si, daca am arunca o privire la satele si batranii nostrii de acolo, am putea observa ca vietile lor, atat de "mici" si "grele" au totusi un sens moral si spiritual mult mai bogat decat vietile noastre "complexe"...

Ar trebui sa ne gandim mai mult la ce exemple oferim copiilor si tinerilor. Nu cred ca este normal ca delincventa juvenila, cultivarea viciului si a lipsei de principii, ce se petrece in prezent in mass-media, este prielnica dezvoltarii emotionale a celor in formare. In momentul in care infractorii, prostituatele si impostorii de orice fel devin modele, nu cred ca ne putem astepta la un viitor prea luminos...

Deseori ne mandrim ca am reusit sa eliminam, in prezent, cea mai mare parte a neajunsurilor trecutului, cum ar fi foamea, bolile si discriminarea. In acelasi timp, insa, observam ca discrepantele dintre bogati si saraci continua sa se adanceasca in favoarea primilor, care pretind a fi caritabili, insa nu fac decat sa batjocoreasca restul oamenilor, ca mare parte din omenire continua sa moara de foame in timp ce noi "ne vedem de treburile noastre". Uitam insa ca problemele sociale pot degenera in tensiuni si acte care ne pot viza.

Ne mandrim cu sisteme de sanatate performante si cu cresterea duratei vietii, insa nu vedem ca suntem din ce mai bolnaviciosi (pornind chiar de la copii...), ca sistemul nostru imunitar s-a distrus, fiind din ce in ce mai vulnerabil la orice "pandemie". Ca desi traim mult, batranetea e din ce in ce mai lunga si grea, departe de a fi identificat un "elixir al tineretii" care sa ne aduca si fericirea de a trai mult...

Problema e ca, avand simturile (fizice si psihice) atrofiate de dezvoltarea fara precedent a societatii actuale, nu realizam ca irosim fiecare clipa in care ne amagim ca traim, desi in realitate nu facem decat sa ne satisfacem unii altora nevoi inexistente, consumand lucruri inutile, alimentand impresia unei vieti in conformitate cu "vise", desi nu spatiul oniric este cel in care ne desfasuram existenta...

As vrea sa cred ca acest tablou grotesc este doar un stadiu temporar, "de tranzitie" al omenirii. Insa, daca nu ne trezim la timp, atatia cati suntem constienti de adevaratele valori si principii, riscam sa devenim sclavii masinilor pe care le inventam in fiecare zi, dar care, fara a fi inzestrate cu suflet si simtire, nu fac decat sa ne dezumanizeze... In fond, acesta este cred sensul in care trebuie citita Apocalipsa; nu e necesar ca cineva din exterior sa vina sa ne distruga, noi insine avem toate mijloacele sa ne autodistrugem, lent dar sigur. In numele sperantei si al bunului simt, sa nu ne grabim, totusi, sa facem acest lucru...

Bilant 2009

2009 se apropie de sfarsit cu pasi repezi si e tipul unui bilant. Desi nu prea ar mai fi multe de spus... A fost un an mediocru per ansamblu, inceput destul de bine si terminat destul de cenusiu...

Printre nerealizari nu pot sa uit ca acesta este anul in care nu am reusit sa ma inscriu la doctorat, desi eram pregatit (bineinteles, din cauza unor conjuncturi, dar si datorita incapatanarii mele legendare...), ca nu m-am mobilizat indeajuns pentru a incepe cursurile de limba rusa, ca sunt din nou singur la sfarsitul anului... De asemenea, nu voi uita ca am votat pentru prima oara (in turul al II-lea) pentru un candidat la presedintie care a pierdut... Din punctul asta de vedere anul s-a terminat trist, insa mi-a oferit panorama unei clase politice expirate (aproape in totalitate) si a unui electorat imatur. De aceea, anul care vine va insemna pentru mine, pe langa opozitia totala fata de actualul presedinte si clica lui mafiota, si momentul unei decizii personale capitale privind politica: in or out? Deocamdata sunt out...

Totusi, au fost si cateva momente remarcabile, de-a lungul anului, de care imi voi aminti intotdeauna: castanele prajite din Zagreb, monumentala catedrala Karlsplatz din Viena, poza cu Lilian Thuram de la Strasbourg, zambetul fetei din metrou, cabana cazacilor din Kiev, piata centrala din Stockholm seara si amabilitatea unui cofetar albanez din Pristina. Ar mai fi si discutiile cu destui oameni interesanti din tara si din strainatate (printre care si o serie de femei remarcabile) si o gramada de planuri de viitor...

Pe langa asta, 2009 a constituit un an oglinda, cand am realizat care imi sunt limitele si defectele. Acest lucru mi-a fost prilejuit de intalnirea mea cu diverse persoane de sex opus, care si-au manifestat nemultumirea fata de diverse trasaturi exacerbate ale caracterului meu. Dincolo de frustrarea de moment inerenta firii mele atunci cand se confrunta cu criticile, as dori sa le multumesc pentru ca sunt interesate de schimbarea mea in bine. De asemenea, as dori sa le multumesc tuturor femeilor din viata mea pentru ca mi-au oferit prilejul de a sta in preajma lor si as dori sa imi cer scuze pentru toate dezamagirile pe care eu le-am cauzat lor (fie datorita ezitarilor, orgoliului sau nesigurantei mele, fie altor lucruri). Pe viitor voi incerca sa pun in aplicare sugestiile lor (in masura posibilitatii) si voi inceta sa fiu un perfectionist individualist... De fapt, anul acesta "perfectionismul" meu a esuat lamentabil, ceea ce (contrar logicii firesti) nu ma face sa consider ca as fi esuat definitiv, ci ma indeamna sa fiu mai uman...

Asadar, in anul ce va urma voi incerca sa imi duc planurile la bun sfarsit: in planul carierei, unde admiterea la doctorat este esentiala (chiar si in plan profesional); in plan profesional, unde am impresia ca ma plafonez lamentabil, si unde am nevoie de un progres vizibil; in plan social, unde am un deficit clar, dar si un potential important; in plan personal, unde singuratatea devine din ce in ce mai apasatoare. Anul 2009 a reprezentat un progres evident pentru mine ca individ singular in spatiul casnic. Insa, intocmai ca in filmul "Ziua cartitei" cu Bill Murray, eu am senzatia ca repet acelasi an de ceva timp si doar fac aceleasi lucruri mai bine. Sper ca anul viitor sa reusesc sa si schimb (in bine) rezultatul a ceea ce fac. De fapt asta va urez tuturor! La multi ani!

O eroare strategica a administratiei Obama

Desi prezentul din tara noastra este dominat de alte discutii, cu totul superflue, in plan international se intampla lucruri interesante pentru viitorul mediului international de securitate. Ma refer aici la recenta decizie a administratiei Obama de a suplimenta trupele din Afganistan si de a cere aliatilor din cadrul NATO sa faca acelasi lucru. Aceasta, cu atat mai mult cu cat presedintele american a primit nu cu mult timp in urma premiul Nobel pentru pace. Oare e normal ca un om care trimite noi trupe la razboi sa primeasca un premiu pentru pace?

Bineinteles, aici e nevoie sa clarificam o posibila obiectie ce ar putea veni din partea sustinatorilor fermi ai luptei impotriva terorismului. Ei ar putea spune ca razboiul purtat de SUA in Afganistan este unul just, fiind menit sa combata regimul taliban si sa intareasca securitatea internationala. Si pentru multi oameni aceste explicatii ar putea fi suficiente. Insa eroarea strategica a administratiei Obama sta in unghiul de abordare a problemei.

Alegerea lui Barack Obama nu mi-a inspirat decat un entuziasm moderat, atuul sau fiind mai ales faptul ca venea dupa George W. Bush, unul dintre cei mai penibili presedinti americani (desi a fost reales, aviz amatorilor de comparatii!), insa lipsa unui program coerent in relatiile internationale lasa inca de atunci loc de interpretari. Asteptarile firesti, dupa alegerea lui Obama, la nivel international (probabil si la nivelul comisiei de decernare a premiului Nobel), erau ca noul presedinte sa abandoneze vechea politica agresiva a administratie Bush Jr., care devenea in mod evident ineficient (mai ales la nivelul Irakului, unde s-a si renuntat), si sa reia consultarile cu aliatii europeni din cadrul NATO. In schimb, pentru moment, asistam la tatonari ale principalelor dosare internationale (Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia de Est) si la gesturi de bunavointa fata de Rusia, spre surprinderea fidelilor aliati est-europeni.

Toate acestea nu ar fi fost decat nuantari si poate continuari ale vechilor politici ale administratiei Clinton, daca administratia Obama ar fi dat un semnal clar de schimbare si la nivelul abordarii pe frontul antiterorist. In schimb, recenta decizie de suplimentare a trupelor dovedeste ca, in nota obisnuita pentru ultimii presedinti americani, Barrack Obama a cedat (si el) in fata lobby-ului complexului militaro-industrial nord-american (foarte puternic, alaturi de lobby-urile producatorilor de armament, al producatorilor de tigari si al marilor poluatori din SUA, printre altele). Astfel, in loc sa asistam la o abordare noua, ni se serveste aceeasi placa deja tocita a necesitatii interventiei militare.

Ceea ce refuza sa inteleaga reprezentantii administratiei americane este chiar esenta cauzala a fenomenului terorist international. Ei nu realizeaza ca insasi prezenta trupelor americane in teritoriile care gazduiesc tabere ale teroristilor alimenteaza acest fenomen. Dar, in fond, cum altfel ar putea prospera industria militara americana? (mai ales ca am avut si o criza globala care i-a afectat...).

Orice raspuns la fenomenul terorist ar trebui sa ia in calcul, cu un mimin efort de intelegere, sursele sale profunde. Astfel, ar trebui de-acum sa fie evident ca terorismul (si mai ales varianta sa islamica) nu este decat raspunsul tarilor lumii a treia in fata arogantei si egoismului (ba chiar egocentrismului) lumii occidentale. Faptul ca tarile lumii a treia traiesc in saracie si sunt considerate simpli pioni pe harta lumii, in timp ce doar o parte a emisferei nordice se bucura de confortul unei vieti decente si indestulate asigurate de state puternice si influente, nu poate decat sa creasca masa frustrarilor celor dintai. Si aceste frustrari rabufnesc la un moment dat in solutii extreme, de genul terorismului.

In loc sa trimita trupe si sa incerce sa extermine fizic teroristii, ar fi mai bine ca puterile occidentale sa incerce sa construiasca modalitati de a combate sursele primare ale terorismului: saracia, foametea si analfabetismul. In acest sens, instrumentele de politica externa ale UE, oricat de criticate ar fi ele pentru ineficienta (mai mult a managementului decat a efectelor), reprezinta modalitati mult mai subtile si mai durabile de a elimina pericolul terorist decat orice ocupatie militara. Aceasta din urma nu ar trebui sa constituie niciodata o solutie in sine (in afara defensivei nationale), pentru ca nu face decat sa creasca sentimentele de ostilitate ale autohtonilor fata de Occident si, indirect, creste riscul terorist. In afara de asta, nu trebuie uitat nici faptul ca, in cele din urma, conform Cartei ONU, orice stat are dreptul la suveranitate nationala. Stirbirea acesteia nu constituie niciodata o solutie, ci dimpotriva, este intotdeauna sursa unei noi spirale a violentei.

Despre mandria de a fi roman

Astazi este 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. De aceea, se impune, cred, o definire a ceea ce implica sentimentul de patriotism in societatea de astazi, venita din partea mea, un modest fan al ideii nationale romanesti. Acum, cand sarbatorim unitatea romanilor de pretutindeni (si nu doar din provinciile istorice, asa cum s-ar crede indeobste), cred ca trebuie sa clarific ce inseamna pentru mine mandria de a fi roman.

In primul rand, este mandria de a fi descendentul unui popor care, de-a lungul istoriei, nu a beneficiat de cele mai bune conditii pentru a se dezvolta in tihna, asa cum s-a intamplat in vestul continentului european. Desi am fost lasati de Dumnezeu pe un taram binecuvantat din punct de vedere natural, nu am putut sa ne bucuram din plin de roadele sale din cauza celor care, dintr-un motiv sau altul, au ravnit la avutia noastra (materiala si spirituala). In ciuda acestui fapt, conducatorii acestui neam au stiut, mai mult sau mai putin, sa asigure o minima supravietuire a sa peste secole, recurgand la metodele care se impuneau in conditiile obiective existente (uneori luptand, alteori negociind cu dusmanul, alteori chiar pactizand cu acesta intru pastrarea vechilor datini). Chiar si numai acest lucru trebuie sa ne faca sa fim mandri, nu doar actele de eroism glorificate simbolic in prezent de manifestarile obisnuite. Pe langa curajm trebuie sa apreciem si istetimea celor care s-au aflat vremelnic la conducerea neamului nostru si care ne-au lasat noua mostenire datinile strabune.

In al doilea rand, este mandria de a fi descendentul unei neam din randul caruia s-au inaltat marii carturari si indrumatori cum ar fi Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Simion Mehedinti, Vasile Parvan, Constantin Radulescu-Motru, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi si Marin Preda, dar si multi altii. Este o onoare ca suntem compatrioti cu acesti oameni.

Cu toate acestea, nu pot sa fac abstractie de situatia actuala, cand ne scaldam intr-o submediocritate jenanta, dupa aproape jumatate de secol in care ne-am exterminat elitele de orice fel si am distrus orice farama de demnitate umana din acest popor. In aceste conditii, nu pot sa-mi exprim mandria de a fi conational cu o parte insemnata a poporului roman din prezent, care da dovada, in orice situatie, de o lipsa de maturitate critica. Chiar daca nu putem sa cerem unui popor intreg sa se comporte ca niste savanti, cred ca macar o minima conduita civilizata si decenta e necesara pentru supravietuirea noastra ca natiune libera si demna (si nu ca sclavi ai unui sistem consumerist decadent care reduce fiintele umane la stadiul de caini ai lui Pavlov si al unei tari bananiere).

In acest scop, acum mai mult decat oricand, cred ca e nevoie de o revolutie culturala pentru revigorarea fiintei nationale si demnitatii acestui neam, pentru a putea sa ne ocupam locul care ni se cuvine in randul natiunilor civilizate ale Uniunii Europene. Aceasta revolutie nu poate avea loc decat in conditiile primenirii clasei politice prin promovarea in functiile de conducere a tinerilor cu adevarat valorosi si competenti si prin aplicarea unui program hotarat de actiune politica, care sa reuneasca toate fortele politice responsabile.

Orice program coerent de asanare morala, reconstructie culturala si solidarizare sociala a poporului roman trebuie sa tina seama, in opinia mea, de cateva principii fundamentale: 1. instaurarea ordinii si disciplinei in asigurarea linistii publice prin aplicarea unor pedepse exemplare pentru toti cei care incalca legile statului roman (inasprirea pedepselor in general si aplicarea pedepsei cu moartea pentru criminalii recidivisti, suspendarea pe viata a drepturilor si libertatilor civile pentru politicienii si magistratii corupti dovediti, suspendarea dreptului de proprietate pe viata pentru hotii recidivisti, sterilizarea pedofililor, castrarea violatorilor etc.); 2. un sistem de educatie care sa formeze cetateni demni ai acestei tari (prin instaurarea disiciplinei de tip militar in toate scolile si liceele tarii, eliminarea locurilor cu taxa din institutiile publice, invatamantul de 12 ani obligatoriu pentru toti, reinfiintarea organizatiilor Soimii Patriei, Pionierii si Cercetasii Romaniei, reintroducerea sportului de masa prin intermediul concursului Daciada, obligativitatea Istoriei Romaniei si Religiei in scoli, ore de conduita civica, ecologica si igiena personala, intonarea imnului de stat inaintea inceperii cursurilor, folosirea de bratari cu socuri electrice pentru controlarea delincventilor juvenili) si care sa incurajeze si sa stimuleze invatarea pe tot parcursul vietii si coordonarea cu cerintele de forta de munca ale pietei; 3. promovarea unei politici externe active care sa sprijine in mod concret pe toti romanii din afara granitelor, in special pe cei din Republica Moldova, si relatii normale (politice, economice si cultural-stiintifice) cu toate marile puteri ale lumii (Statele Unite, Rusia, China); 4. sprijinirea unui sistem de transport public decent si ecologic (trenuri electrice, metrouri, tramvaie, troleibuze), si a autoturismelor electrice, care sa acopere nevoile cetatenilor tarii si sa reduca dependenta de combustibilii fosili; 5. reducerea birocratiei din institutiile publice prin informatizarea tuturor serviciilor conferite de stat populatiei (inclusiv introducerea conceptului de guvernare electronica); 6. incurajarea intreprinderilor cu capital romanesc prin scutirea de taxe pentru profitul reinvestit in tara si promovarea implicarii marilor companii nationale peste hotare (cu exceptia miliardarilor de carton care trebuie sa devina clienti perpetui ai penitenciarelor si taberelor de munca in folosul comunitatii); 7. stabilizarea politicilor monetare in vigoare pe teritoriul Romaniei; 8. repunerea in vigoare a unei versiuni aduse la zi a Constitutiei din 1923; 9. cooperativizarea agriculturii; 10. reducerea taxelor pentru operatorii agro-turistici.

Cred ca daca numai o parte a acestor idei s-ar aplica in practica, mandria de a fi roman ar putea constitui un sentiment care sa poata fi trait de cat mai multi romani si nu doar pe baza unor repere din trecut, ci si ale unui prezent demn. Traiasca Romania Mare!

Despre speranta

Cu cateva zile in urma m-am aflat in vizita la Stockholm, cu ocazia unei delegatii prilejuita de Zilele Europene ale Dezvoltarii, organizate de Presedintia suedeza a UE. Desi vizita a fost scurta si nepregatita, am avut cateva revelatii care mi-au confirmat o serie de banuieli mai vechi.

Pe langa faptul ca am putut sa revad orasul meu european preferat, atat de curat, bine organizat si plin de oameni relaxati si respectuosi (in ciuda vremii neprietenoase de toamna tarzie), experienta mi s-a parut foarte interesanta, in ansamblu dar si in particular. In cadrul unui panel al diverselor conferinte organizate in pavilionul de expozitii al orasului, am fost placut surprins de una dintre interventii. Venita in urma interventiilor unor oficiali africani, caracterizate de vehementa si constanta criticilor, luarea de pozitie a laureatului cu Premiul Nobel pentru economie din 2006, Muhammad Yunus, a venit ca un moment de inalta respiratie.

Nu sunt un specialist al mediului economic, asa ca dezbaterea imi scapase, insa ideile mele filosofice nu erau departe. Omul din Bangladesh a venit cu niste idei simple, dar foarte concrete. Ideea lui era ca, in lumea actuala, in care totul se rezuma la bani (ca si criteriu de valoare), mai e nevoie si de manifestarea celorlalte calitati umane decat cele implicate in productie si consum. Mai exact, oamenii ar trebui sa se gandeasca si la ceilalti, nu doar la propria inavutire si sa inteleaga, cat nu e prea tarziu, ca mecanismele financiare actuale se bazeaza pe o logica gresita, a profitului, pe cand oamenii au mult mai multe dimensiuni decat cea indusa de balanta bugetara.

In acelasi fel, in ultimii ani, eu insumi am realizat ca simplul accent pe partea materiala a existentei, neglijand spiritul omenesc, e o pierdere imensa care nu poate decat sa ne faca deservicii. Ideea, negresit compatibila cu spatiul hindus in care si-a gasit manifestarea economica (Banca Grameen), nu poate decat sa fie o solutie la actuala criza economica, generand crize politice, sociale si de alta natura in intreaga lume.

Dupa ce toate relele au iesit din Cutia Pandorei, lui Prometeu nu i-a mai ramas decat Speranta. In aceste momente de deznadejde, suntem la fel de dezorientati precum eroul grec, care incercand sa fure Focul a fopst pedepsit de zei. In goana noastra nebuna dupa confort ne-am crezut zei mult prea devreme si ei ne-au pedepsit. Insa, departe de a deznadajdui, ar trebui sa nu uitam ca in orice moment mai exista o speranta de mai bine si, inarmati cu ea, trebuie sa mergem mai departe. In drumul nostru ar trebui sa observam cat de mult am fost izolati de societatea actuala, caracterizata de accentul prea mare pe individ, si sa ne intoarcem la cei din jur, fara de care nu putem reusi.

Astazi in biserici se rosteste Pilda bogatului milostiv, cu ocazia celebrarii Sfintilor doctori fara de arginti Cozma si Damian. Inspirati de aceste modele, ar trebui sa realizam ca nu putem iesi din criza decat acceptand sa facem lucruri pentru ceilalti fara a astepta rasplata imediata si fara a ne gandi neaparat la profit si beneficii. Doar asa vom reusi sa rupem cercul vicios al indatorarii reci fata de creditori si vom realiza economii de capital social, vom reusi sa punem capat sistemului actual expirat si vom crea o noua societate a increderii si prisosintei. Altfel, ne vom intoarce la jungla din care am plecat in timpuri preistorice si vom redeveni fiare fara judecata, la mila destinului implacabil al lantului trofic...

Dusmanul din noi

In anumite momente ale existentei de zi cu zi, fiecare dintre noi se opreste si isi evalueaza nivelul la care a ajuns din diverse puncte de vedere: social, profesional, personal, spiritual. Este normal ca acest lucru sa se petreaca, din timp in timp, pentru a vedea daca ceea ce ne-am propus a fost sau nu realizat si ce ar trebui sa facem in continuare.

Uneori evaluarea pe care o facem releva faptul ca nu ne-am atins scopul propus sau ca l-am realizat doar partial. Totusi, in ciuda analizei pe care o facem (acei dintre noi care au ragazul sau capacitatea), nimic nu pare a justifica rezultatul final. Este suficient sa luam fiecare ingredient folosit pentru atingerea scopului, sa evaluam modul in care a fost folosit, si sa vedem ca, desi reteta a fost respectata, nu am reusit sa dam nastere ansamblului. De ce?

Oamenii de stiinta pretind deseori ca pot anticipa orice, ca totul poate fi cuantificat si rationalizat pentru a explica orice. Din pacate ei se rezuma, de prea multe ori, la partea materiala a lucrurilor, la ceea ce este vizibil si tangibil, uitand ca lumea este mult mai mult decat atat. Exista, din pacate sau din fericire, si o latura irationala a existentei noastre, care poate oferi raspunsuri acolo unde stiinta incepe sa orbecaiasca.

Irationalul reprezinta acea parte din noi care nu tine cont de nici o logica stiintifica, partea care vibreaza involuntar atunci cand suntem martorii unui fenomen sau a altuia. Exista vibratii comune tuturor si vibratii specifice fiecarui individ, care nu tin cont de felul in care ne comportam de obicei (comportamentul fiind, el insusi, doar un mod artificial prin care am fost invatati sa ne raportam la ceilalti, in urma procesului educational). Raspunsul pentru fiecare impuls se gaseste partial in genele noastre, care ne transmit atitudini de-a lungul generatiei, rasei sau speciei. O alta parte importanta rezida in mediul in care fiecare dintre noi creste si se dezvolta, care isi lasa inevitabil amprenta asupra psihicului nostru. In acest fel pornirile noastre sunt multiplicate prin nuantare intr-o multitudine de atitudini, unele constiente, altele inconstiente si care apar ca reflexe in anumite situatii.

Psihanalistii sustin ca efectele pe care societatea le are asupra noastra pot fi descompuse si anulate ulterior. Cred ca este mai mult o impresie si o falsa profetie autosugestionanta. Intr-adevar, in lumea de azi, intalnim adesea falsi profeti care ne propun scheme dupa care sa gandim, ca si cum psihicul uman ar putea fi supus in intregime unor reguli rationalizante si controlat. In realitate, instinctul ramane in stare latenta pana in momentul in care, sub presiunea evenimentelor, rabufneste.

Oricare ar fi opiniile noastre si orice am dori sa credem despre noi, nu trebuie sa uitam niciodata ca, in calitatea noastra de fiinte umane, suntem supusi unor limite inerente care se afla sadite adanc in noi insine. Si oricat am incerca sa schimbam ceva, pentru a produce o schimbare in vietile noastre, pentru a ne feri de deziluzii sau pentru a atinge obiective inalte, stabilite de noi sau de cei din jur (care ne influenteaza, inevitabil, oricat am crede ca suntem imuni), tot ceea ce putem realiza se afla intiparit in abilitatile noastre native sau dobandite conjunctural. Singura problema este ca noi nu vom sti niciodata care sunt ele pana in momentul in care vom privi restrospectiv intreaga noastra existenta, ceea ce (din pacate pentru stiinta) nu se va petrece decat postum.

Cel mai intelept lucru, pentru mentinerea sanatatii noastre mentale in aceasta lume nebuna in care totul se afla intr-o miscare haotica (browniana sau nu), este sa realizam in orice moment ca locul unde ne aflam in prezent este maximul care putea fi realizat in conditiile date si ca daca nu il vom aprecia la adevarata sa valoare, de caramida in edificiul existentei noastre pe termen lung, atunci nu vom avea nici o satisfactie niciodata si nu vom putea sa valorificam la maximum aceasta viata de care ar trebui sa ne bucuram in fiecare zi in care putem respira, ne putem misca si in care putem crea ceva nou, aducandu-ne astfel contributia la evolutia universului (care, intre noi fie vorba, nu conspira deloc pentru realizarea scopurilor noastre, ci doar observa si compenseaza partile esentiale, la nivel general uman).

De ce sunt pasionat de trenuri

Inca de mic am fost pasionat de trenuri, probabil din cauza ca la mine in oras (Targu Neamt) nu aveam gara. Insa cand mergeam la mare cu trenul era o adevarata sarbatoare pentru mine. Iar cand mergeam la rude pe Valea Trotusului si auzeam trenul de oriunde as fi fost, chiar si din fundul gradinii, fugeam pana la poarta sa-l vad.

In 1986 au construit o cale ferata si pana la noi. A fost una din “realizarile” tarzii ale “epocii de aur”. Acum linia de-abia mai e folosita de trenurile de calatori. Treptat am inceput sa studiez Mersul Trenurilor asa ca am aflat o gramada de lucruri despre CFR, dar si despre caile ferate din Europa.

In 1990 am fost in Finlanda cu trenul (via Sankt Petersburg) si am mers vreo trei zile in continuu. Mi-a placut foarte mult ca si mod de viata. Pe urma am descoperit trenurile occidentale (prin enciclopedii sau carti despre trenuri).

In 1995 am avut ocazia sa calatoresc cu TGV-ul de la St. Etienne la Paris (prin Lyon) si a fost impresionant! De atunci am preluat initialele T. G. V. care coincid cu initialele mele (nume de familie, prenume 1, prenume 2). In 1999, am mers cu trenul de la Padova la Venetia, si mi s-a parut mai ca la noi.

In 2004 am mers cu Sageata Albasta la mare dar m-a cam dezamagit (confort scazut, motor diesel - prefer trenurile electrice, sunt mai ecologice). In 2005 am mers cu Intercity-ul la Brasov si a fost cool. Insa vagoanele noi fara compartimente, care se construiesc in prezent la Arad, sunt cam incomode si lipsite de logica. In 2007 am fost la Belgrad cu trenul si am avut o cabina in vagonul de dormit doar pentru mine. Era un vagon mai vechi (din fosta RFG), dar foarte frumos mobilat si comod. Chiar daca nu a fost decat un drum de 12 ore, mi s-a parut foarte frumos. Anul trecut am fost la Sofia in conditii similare (doar ca vagonul era al bulgarilor si, desi era de acelasi tip, nu era la fel de bine dotat), doar ca am mers 13 ore...

In viitor planuiesc inconjurul lumii cu trenul (si cu vaporul, ce-i drept, asta-i o alta pasiune de-a mea de cand am fost cu feribotul pe Marea Baltica in 2001) pe ruta Bucuresti – Moscova – Beijing – Hong Kong – San Francisco – Chicago – New York – Southampton –Londra – Paris – Viena – Bucuresti. Am si proiecte de construire a unor linii ferate transcontinentale: Transamericana (Fairbanks – Rio Gallegos), transafricana (Cairo – Cape Town) si Transasiatica (Teheran – Delhi – Rangoon – Bangkok – Beijing). Cunosc si ecartamentele (latimea dintre cele doua sine) din diverse parti ale lumii.

Nu stiu daca voi reusi sa-mi realizez acest vis, dar e un hobby si imi face placere sa visez cu ochii deschisi (cred ca din cauza ca imi place sa vizitez tari straine si ma uit la documentare de genul asta – de exemplu “Din goana trenului” de pe TVR2, acum vreo cativa ani). Oricum, asta ma face sa mai uit de rutina zilnica si de alte probleme existentiale. Atata timp cat mai putem visa mai exista o sansa de normalitate.