Noul imperiu american

Evenimentele care au marcat lumea araba in ultimele lunii au trezit interesul opiniei publice, care a dezbatut si intors pe toate fetele elementele esentiale ale dosarelor respective. Dincolo de ipotezele vehiculate, am avut de la inceput banuiala (daca nu certitudinea) ca nimic nu e intamplator si ca masele populare nu se revolta niciodata daca nu sunt puse in miscare de factori declansatori precisi, interni sau externi.

Dupa ce am urmarit o stire ieri seara, mi-am dat seama ca presupunerile mele sunt intemeiate. Stirea privea capturarea fostului (deja) lider ivorian Laurent Gbagbo de catre trupele presedintelui ales, Alassane Ouattara, dupa un razboi civil de un deceniu intre nordul si sudul princpalei tari exportatoare de cacao din lume (Coasta de Fildes). Desi era vorba despre o tara din Africa sub-sahariana, nu am putut sa nu fac conexiunea, mai ales dupa ce am vazut declaratia secretarului de stat american Hillary Clinton: "Cei care s-au agatat de putere vor avea de suferit consecintele" spunea doamna Clinton, trimitand semnalul Statelor Unite catre ceilalti dictatori asediati in prezent in lumea araba. Acest semnal, poate neobservat de multi, indica noua directie a politicii externe americane.

Daca in era Bush jr. americanii au dorit sa isi exprime suprematia in lume prin intermediul superioritatii militare, administratia Obama incearca sa fie mai subtila, folosind mijloace mult mai sofisticate care includ idealuri nobile ca democratia, statul de drept, drepturile omului, pluralismul, in defavoarea accentului predilect pe resurse naturale si pragmatism economic. In acest demers Statele Unite nu ezita sa profite de aliantele sale, pentru a-si maximiza castigul, ca urmare a unor interese comune.

Astfel, prin intermediul Frantei, tara cu o influenta inca importanta asupra Africii (atat in partea de nord cat si in partea sub-sahariana), Statele Unite isi proiecteaza puterea trimitand un mesaj de intimidare virtualilor competitori (China). "Revolutiile iasomiei", asa cum au fost ele numite, aduc aminte izbitor de "revolutiile oranj" din Europa de Est, din anii 2000. Numai ca, de aceasta data, ele au loc intr-un spatiu strategic, lumea araba, identificata ca sursa principala a dusmanilor Statelor Unite, terorismul si fundamentalismul islamic. Prin aceasta lovitura, serviciile secrete americane iau prim planul fortelor armate, istovite de interventiile din Afganistam si Irak. Este o strategie care a mai fost folosita si de fostul presedinte american Jimmy Carter la sfarsitul anilor 70, insa ea a esuat lamentabil in Iran, unde revolutia islamica a dat peste cap toate planurile. Acum americanii incearca sa treaca in plan secund, oferind Frantei lui Sarkozy iluzia unei reactii de mare putere, in schimbul securizarii zonei.

Numai ca acest plan s-ar putea dovedi o himera strategica. O stire anterioara celei a arestarii fostului presedinte ivorian relata despre atrocitatile comise de trupele presedintelui legitim, astfel ca Uniunea Europeana incepuse deja sa aiba rezerve. Adevarul e ca sprijinul pentru o tabara sau alta nu garanteaza si etica noului tip de conducere. Astfel, in Tunisia si Egipt vechile regimuri se mentin la putere, fiind eliminat doar liderul suprem, de teama ca nu cumva prin pierderea controlului asupra situatiei la putere sa ajunga miscari islamiste. In Libia, printre trupele rebele sunt fosti colaboratori ai lui Ghaddafi dar si colaboratori ai Al-Qaeda. In Yemen, cea mai puternica forta de opozitie este finantata de Al-Qaeda.

In cele din urma, nu exista garantii atunci cand sunt sprijinite astfel de miscari. Statele Unite par a isi asuma acest risc, actionand insa sub paravanul multilateralismului (exprimat prin implicarea NATO in Libia). De fapt, este vorba de un nou tip de manifestare a puterii imperiale americane la nivel mondial, cu mijloace ceva mai subtile, evitand confruntarea directa, dar sustinand miscarile revolutionare. Numai ca lumea araba reprezinta un spatiu foarte complex (voi reveni asupra acestui subiect intr-un viitor articol), unde aceasta strategie s-ar putea dovedi falimentara. Poate nu e intamplator ca experimentul a fost inceput pe continentul african, spatiu de origine al actualului presedinte american, si o zona marcata de factionalism, tribalism si alti factori de fragmentare si conflict. Paradoxa, insa, principala victima a acestor actiuni ar putea fi Franta, mai precis presedintele Sarkozy, pe care actualele actiuni externe energice l-ar putea costa un nou mandat in favoarea ascensiunii tot mai vizibile a nationalismului secular francez (pe care el insusi il propaga). Ramane insa de vazut cum vor evolua lucrurile...