Despre Statul Islamic, terorism si ciocnirea civilizatiilor

In zilele ce au urmat recentelor atentate teroriste de la Paris, mass-media a fost cuprinsa de o frenezie extraordinara a dezbaterilor privind acest fenomen, in fapt o continuare a dezbaterii de dupa 11 septembrie 2001, de data aceasta pe coordonate franceze. Dincolo de diversele abordari, cred ca este cazul sa fim mai atenti la ceea ce a cauzat aceste evenimente dar si ascensiunea ingrijoratoare a Statului Islamic din Irak si Siria, atat pe termen scurt cat si pe termen lung. Identificarea cauzelor reale ar putea sa ne conduca catre noi solutii ce se pot dovedi mai productive decat cele adoptate pana acum.

Se spune adesea ca terorismul bazat pe fundamentalismul islamic ar fi un fenomen propriu tarilor musulmane si populatiile respective sunt predispuse la asa ceva. E drept ca interpretarile radicale ale Coranului au avut si acest efect. Insa, pentru a lamuri cauzele conflictului mai vechi dintre crestini si musulmani trebuie sa ne intoarcem in istorie la modul in care cele doua religii s-au ciocnit si au coexistat. Astfel, atunci cand musulmanii au cucerit anumite teritorii de la crestini, ei au creat cadrul unei coexistente pasnice, in schimbul unor masuri simbolice de supunere (altfel n-ar mai fi "Islam"!), insa nu au impus modul lor de viata decat celor care au vrut sa il adopte.

In schimb, crestinii, atunci cand au cucerit teritorii de la musulmani, au impus valorile lor populatiei locale, ca fiind "superioare". Acest lucru a devenit evident in perioada coloniala, cand musulmanii au fost umiliti in repetate randuri (ultima oara, in momentul crearii Statului Israel, dar, militar, si in Afganistan si Irak), fiind considerati inferiori si... dispensabili. Cred ca nimeni nu ar admite ca, in propria sa casa, un musafir temporar sa isi impuna propriile conditii, oricat ar parea ele de bine justificate. In urma acestor agresiuni, asistam la raspunsul partii radicale a Islamului, care este doar o replica palida in oglinda a cuceririi de tip colonial vest-european din sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea.

In cazul Statului Islamic, aparitia sa este rezultatul direct al interventiei coalitiei conduse de Statele Unite in Irak si al incurajarii razboiului civil din Siria. Astfel, interventia din Irak a inlaturat regimul minoritar sunit si l-a inlocuit cu o federatie anarhica, dominata de siitii pro-iranieni. Totul in numele instaurarii democratiei si eliminarii armelor de distrugere in masa, dar, de fapt, in scopul exploatarii mai facile a unor resurse petroliere. Dupa ce a devenit evident ca fortele de ocupatie nu vor putea fi niciodata acceptate de irakieni, indiferent de religie, ele au fost retrase, lasand in urma un regim neconsolidat, macinat de rivalitatile regionale, in care sunitii au fost deliberat marginalizati. In mod firesc, ei s-au reorientat catre Statul Islamic, care le promite recapatarea gloriei de alta data.

In Siria, unde acest Stat a luat nastere, regimul minoritar alawit a fost contestat si s-a declansat un razboi civil bazat tot pe diferentele religioase sectare. Destabilizarea a creat terenul fertil pentru teroristii Al-Qaeda, care au renascut si s-au emancipat pe teritoriul Siriei, formand grupul aparte al Statului Islamic. In fond, ei nu au facut decat sa sfideze o serie de granite coloniale care au impartit arbitrar arabii suniti din Orientul Mijlociu intre Marile Puteri si care nu au acordat kurzilor o independenta de altfel pe deplin meritata (lupta lor din prezent este laudabila, chiar si impotriva Statului Islamic). In concluzie, problemele actuale isi au radacinile chiar in interventiile occidentale in regiune si in incercarea de a forta anumite populatii sa traiasca dupa reguli care le sunt straine si de neinteles si care nu vor fi niciodata acceptate pe deplin si de bunavoie.

Astfel, s-ar putea ca solutia pentru incetarea violentei sa nu fie o sporire a cheltuielilor pentru aparare ale statelor europene, care vor genera, inevitabil, o noua "dilema a securitatii" in spirala intre crestini si musulmani (dar si in relatia cu alti actori), ci intelegerea ca evitarea conflictului este conditionata de dreptul fiecarei societati de a-si alege modul in care doreste sa traiasca, in mod liber, fara ocupatii si interventii (sau influente) exterioare. In loc sa se gandeasca la interventii costisitoare, Occidentul (si alti actori globali) ar trebui mai degraba sa isi retraga toate trupele care se afla pe teritoriile altor state pentru interese economice indoielnice si mai degraba pentru suprematie la nivel global, lasand civilizatiile diferite (care exista, indiferent de globalizare sau de pretentia ca ar exista o cultura universala secularizata) sa isi gestioneze singure viitorul, in propriul lor sistem regional, cu propriile forme de guvernamant (mai mult sau mai putin democratice, in functie de evolutia fiecareia), cu propriile reguli de conduita, cu propriile sisteme economice si de securitate. Amestecul civilizatiilor nu duce decat la confuzie si conflict (situatia imigrantilor este exemplul cel mai pregnant), iar folosirea violentei nu da nastere decat la un nou ciclu de violente. Pacea este rezultatul coexistentei pasnice in acord cu natura organica a fiecarei societati.