Scurte consideratii privind puterea executiva

Sfarsitul de an constituie un moment prielnic pentru reflectie, la adapostul linistii zilelor de sarbatoare care contrasteaza cu nebunia cotidiana din timpul anului. Folosesc acest prilej pentru a emite o serie de concluzii la care am ajuns la acest sfarsit de an, sub impactul ultimelor evenimente electorale, in privinta puterii executive din Romania si din alte state ale lumii.

Prin natura sa, puterea executiva este cea care are cel mai mare impact asupra vietii de zi cu zi a cetatenilor. Intruchiparea sa este, de obicei, o personalitate care se afla la conducerea statului si/sau guvernului, inspirata de pozitia traditionala a suveranului, monarh, papa sau presedinte. Analizand o serie de tipuri reprezentative de executiv, se desprind o serie de concluzii interesante. Las la o parte aici modelele statale de tip parlamentar (Germania, Marea Britanie, Italia), in care pozitia presedintelui sau monarhului este, de obicei, decorativa, primul ministru fiind cel care reprezinta executivul in urma alegerilor legislative.

Astfel, in cazul Frantei, presedintele este cel care detine cea mai mare parte a puterii executive, mostenire a puterii absolute a monarhilor francezi, inca de pe vremea lui Ludovic XIV, consolidata de personalitati politice si militare marcante precum Napoleon Bonaparte sau Charles de Gaulle. Presedintele poate numi sau revoca primul ministru, care trebuie sa puna in opera politica sa guvernamentala. De aici rezulta un raport clar de subordonare ierarhica, ce nu poate fi pusa in discutie decat de o majoritate politica opusa in cadrul parlamentului, caz in care se impune coabitarea sau presedintele dizolva parlamentul. De regula, in acest ultim caz, primul ministru devine principalul competitor pentru viitoarele alegeri prezidentiale, insa totul are loc intr-un cadru constitutional precis definit.

In cazul Statelor Unite, presedintele este chiar seful guvernului, dar autoritatea sa este limitata de Congres, expresie a intereselor statelor componente si a cetatenilor. Astfel, exista o separatie clara a puterilor in stat, dar in contextul controlului Congresului asupra masurilor propuse de presedinte, ca modalitate de a evita exercitarea unei puteri absolute.

In cazul Rusiei, autoritatea presedintelui reflecta autoritatea traditionala a tarilor, care nu era limitata de nici o alta putere. Rolul primului ministru este de a pune in aplicare politicile elaborate de presedinte, iar parlamentul are doar un rol secundar in elaborarea legilor. In acest context, presedintele, care este ales de cetateni in mod direct, este depozitarul principal al executivului, nefiind limitat decat formal de constitutie (dovada si driblarea limitei celor doua mandate consecutive de catre Vladimir Putin in 2012).

Ajungand, in cele din urma, la Romania, se poate observa ca, din punct de vedere constitutional, puterea executiva revine, in mod formal primului ministru, dar in practica revine si presedintelui. Acesta este considerat moderator al sistemului politic, insa prerogativele de care dispune il fac un competitor permanent al primului ministru (chiar si atunci cand provin din acelasi partid sau alianta politica). Acest mod de lucru este mostenit de la modelul monarhiei constitutionale existente in Romania inaintea regimului comunist, dar si de la anii dictaturii ceausiste. Astfel, seful statului, care in mod formal se situeaza in afara sistemului politic, se implica in mod activ in politica executiva, lasand la o parte contrasemnarea tuturor actelor guvernamentale si legislative, prin numirea primului ministru dupa alegeri, prin posibilitatea de a dizolva parlamentul in anumite conditii, prin initierea de referendumuri, prin numirea unor inalti magistrati si functionari publici etc. Bineinteles, fiecare personalitate a avut propriul sau mod de a exercita puterea executiva in Romania, ceea ce mi-a adus in atentie paralelismul interesant cronologic (si poate ciclic), intre cei patru monarhi romani si primii patru presedinti ai Romaniei democratice.

In consecinta, indiferent de cei care se afla in functiile respective, relatia dintre seful statului si seful guvernului din Romania nu poate fi armonioasa in actuala configuratie constitutionala, ea generand o rivalitate permanenta, mai ales prin tentatia permanenta a sefului statului de a controla situatia si a sefului guvernului de a conrabalansa aceasta tendinta cu ajutorul parlamentului. Rezultatul este un blocaj institutional sau intarzierea unor politici necesare, ceea ce este clar in defavoarea tarii. Solutia poate fi o clarificare a raporturilor constitutionale in urma unei revizuiri mai mult sau mai putin substantiale, dar care sa puna in prim plan interesul tarii si nu al unor persoane mai mult sau mai putin vremelnice.