Avatarul meu

Recent m-am intors din vacanta de Pasti pe care am petrecut-o alaturi de parinti la Targu Neamt. A fost o perioada extrem de scurta, insa plina de semnificatii spirituale, in lumina sarbatorii Invierii Domnului. In acest rastimp am avut ocazia sa urmaresc trei filme foarte interesante, ale caror tematici au rezonat cu ideile mele din ultimul an (si din ultimii ani, in general).

Mai intai, in seara de dinainte de Inviere, am urmarit la TVR 1 filmul indian de Oscar "Slumdog Millionaire". Desi filmul a avut scene destul de violente care m-au cutremurat, ideea principala a filmului, care mi-a ramas dupa vizionarea lui, a fost aceea ca sentimentele umane valoreaza mai mult decat oricat de multi bani. Povestea sarmanului orfan care reuseste sa castige unul dintre concursurile de cultura generala televizate (la moda in intreaga lume, desi destul de stupide ca principiu) m-a miscat nu atat prin izbanda finala, cat prin constanta iubirii lui pentru prietena din copilarie, pe care a cautat-o si a gasit-o in cele din urma, aceasta valorand mai mult decat toti banii din lume. Este o mostra despre ceea ce este cu adevarat important in viata.

In seara primei zile de Pasti, tot pe TVR 1 (pe care ii felicit pentru filmele valoroase alese in aceasta perioada), am urmarit filmul rusesc "Amiralul", despre viata Amiralului Kolchak, unul dintre conducatorii rezistentei anti-comuniste din Rusia din anii 1917-1920. Beneficiind de o distributie excelenta, filmul relateaza o parte din istoria Rusiei, dar si povestea de dragoste dintre Amiral si sotia unui camarad de arme. Dincolo de romantare, dar si de scenele mai dure infatisand iarna siberiana, filmul reuseste sa reconstituie o poveste din care ies in evidenta onoarea unui militar de cariera (de origine romana, dupa cum am aflat ulterior, urmas al unui negustor transnistrean pe nume Colceag) si statornicia sentimentelor unei femei ruse, care au trecut peste razboi si moartea omului iubit, consacrand astfel o umanitate vie care trece peste tragicul momentului.

In sfarsit, in seara celei de-a doua zile de Pasti, de data asta pe calculator, am vazut (in cele din urma) filmul "Avatar", despre care auzisem atatea pareri contradictorii. A fost incununarea unor productii de exceptie, un film epocal care ar trebui sa dea de gandit mai multora, cel putin acelora care pretind ca le pasa de lumea in care traiesc. Pe langa folosirea unor modalitati vizuale revolutionare sau a analogiei cu viata comunitatii amerindiene inaintea "civilizarii Vestului salbatic", filmul readuce in prim plan necesitatea prezervarii mediului natural, a unui mod de viata uman in concordanta cu natura si meschinatatea intereselor consumerismului globalizant, alimentate de complexul militaro-industrial mondial. Folosind metoda metaforei unei lumi idilice, nepatrunsa de demonii industrializarii si tehnologizarii, regizorul reuseste sa transmita semnalul de alarma unei lumi in care goana patrologica dupa resurse pentru consum inabusa orice farama de demnitate umana, transformandu-ne in brute, in roboti fara suflet, asta mai ales sub masca "civilizarii", "modernizarii" sau "progresului".

Faptul ca filmului "Avatar" i-a fost refuzat un Oscar bine meritat, atribuit in schimb unei productii despre razboiul din Irak, reprezinta, pentru mine, confirmarea faptului ca cercurile de interese financiare mondiale nu constientizeaza inca responsabilitatea lor pentru suferintele pe care le cauzeaza prin declansarea razboaielor si crizelor artificiale si prin perpetuarea saraciei in intreaga lume. De aceea, consider ca, din punct de vedere moral, ei nu mai au nici o scuza, nici macar aceea a razboiului antiterorist, pentru a manipula intreaga lume in sensul favorabil doar intereselor lor personale. Recentele atentate cu bomba din Rusia, demonstreaza, de fapt, inca o data, ca folosirea mijloacelor militare pentru solutionarea unor probleme culturale si sociale nu au niciodata efectul urmarit si ca refuzul de a isi asuma crimele trecutului se intoarce, precum in romanul "Crima si pedeapsa" de Dostoievski, intotdeauna impotriva celor responsabili.

Filmul "Avatar" (dar si alte documentare din ultimii ani) ne face sa realizam ca ceea ce ni s-a servit in ultimii 20 de ani sub eticheta de "terorism" reprezinta, de fapt, doar efectul ultim al arogantei marilor puteri si a marilor cercuri de influenta in fata oamenilor obisnuiti si a problemelor lor, in fata dreptului celor mai mici de a exista, ilustrand astfel principiul "unii sunt mai egali decat altii". Terorismul contemporan devine astfel doar reactia justificata a unor oameni care au fost supusi mult prea multor umilinte, frustrari si insulte si care, odata ce limitele tolerantei umane au fost depasite, au recurs la ultima lor modalitate de aparare impotriva agresorului: violenta. Asta nu inseamna neaparat ca ei au ales modalitatea corecta de exprimare, insa ofera o explicatie mai aproape de adevar decat demonizarea unei religii, a unei culturi, a unei natiuni sau a unei familii (respectiv a unui individ, in cele din urma) sub masca unei "misiuni civilizatoare si pacificatoare".

Este momentul ca toti cei care mai considera ca menirea omului pe pamant este sa convietuiasca in buna intelegere cu natura, cu semenii sai, sa se bucure de o viata sanatoasa in acord cu traditiile stramosesti ale neamului din care provine, sa se bucure de resursele pamantului fara insa a le epuiza (gandindu-se astfel si la urmasii sai) si sa constituie indivizi unici irepetabili si originali, e momentul ca toti acestia sa inteleaga ca pericolul ca ei sa fie marginalizati de societatea de consum uniformizanta si debilizanta nu poate fi depasit decat daca ei vor colabora in interesul comun al tuturor de a coexista pe acest pamant (si speram ca nu va fi nevoie ca acest lucru sa se poata intampla doar pe Luna, Marte, Pandora sau alte planete) si nu de a se (auto)distruge reciproc, inarmandu-se concomitent cu momentul semnarii unor documente formale si luptandu-se intre ei pana la ultimul om in numele unei suprematii iluzorii. Acesta este Avatarul Meu... Sper ca intr-o zi sa putem fi mult mai multi, de fapt SA FIM TOTI!

Are Romania nevoie de scutul anti-racheta?

O tema interesanta de discutie in ultimele saptamani mi s-a parut a fi problema amplasarii scutului anti-racheta al NATO in Romania. Dincolo de abordarile conforme cu orientarea obsinuita a politicii externe romanesti din ultimii anii, cred ca e nevoie de o analiza la rece a situatiei actuale si a momentului ales pentru lansarea acestui subiect in dezbaterea publica.

Acum 20 de ani, toti romanii asteptau "sa vina americanii", dupa ce timp de 45 de ani fuseseram inrobiti de Uniunea Sovietica in lagarul comunist. Doar ca americanii nu au venit cu adevarat decat 10 ani mai tarziu, atunci cand interesul lor imediat era sa stabileasca avanposturi cat mai apropiate de Orientul Mijlociu. In schimb, ei trimisesera de mult in avangarda productiile cinematografiei hollywoodiene care propagau modul de viata american , sistemul institutional si obiceiurile celor de peste ocean. Astfel ca, atunci cand puscasii marini americani ancorau la Constanta la sfarsitul anilor '90, ei erau asteptati cu mult entuziasm de fetele care vizionasera atatea filme de razboi cu happy-end. Si nu doar de ele...

Bineinteles, in contextul tulbure al regiunii tarii noastre, existent la sfarsitul secolului trecut, umbrela de securitate americana reprezenta o garantie sigura, mai ales ca Uniunea Europeana nu constituia decat o entitate cel mult economica. De aceea, Romania a ales sa sprijine interventia militara a NATO in Kosovo din 1999, desi avea relatii traditional cordiale cu Serbia, s-a alaturat colaitiei anti-teroriste din Afganistan in 2001 si coalitiei anglo-americane in cadrul interventiei din Irak (2003), in ultimele doua cazuri chiar trimitand contingente de trupe combatante.

Pana in 2004 si 2007, interesul national al Romaniei ne spunea ca integrarea in NATO si Uniunea Europeana reprezinta singura alternativa viabila pentru asigurarea securitatii (militara, politica, economica si sociala). Dupa ce am intrat in aceste organizatii, insa, am inceput sa ne comportam mai mult ca niste anexe ale principalilor actori nationali pe plan mondial. Mai precis, dincolo de a evalua la rece deciziile aliatului nostru american, ne aruncam cu capul inainte in tot felul de proiecte care nu au nimic in comun cu securitatea noastra nationala.

Daca inainte de 2004 (sau 2007), se spunea ca toate sacrificiile sunt facute pentru atingerea obiectivelor integrarii in structurile euro-atlantice, acum ni se spune ca indeplinim doar obligatiile de membri. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul ca nu toti membrii structurilor din care facem si noi parte inteleg sa faca aceleasi "sacrificii". Atunci de ce trebuie sa fim noi cei care se pleaca in mod constant in fata "marelui licurici". Nu cumva atitudinea noastra este la fel de slugarnica acum precum era, cu jumatate de secol inainte, atitudinea celor care se plecau "marelui frate de la rasarit"?

Problema amplasarii scutului anti-racheta in Europa a suscitat vii dispute inca de la primul proiect, ce viza Polonia si Cehia. Simtindu-se amenintata, Rusia a ripostat in fata a ceea ce ea considera o reactivare a rivalitatii bipolare din timpul Razboiului Rece. Americanii au inceput sa nuanteze, avand nevoie de Rusia in cadrul frontului anti-terorist. Apoi a aparut problema Iranului, mult mai subtila (si mai complexa decat fosta amenintare a Irakului), iar chestiunea scutului a revenit in actualitate. Romania si Bulgaria au devenit noi terenuri unde aceasta arma putea fi testata.

Cei care au avut ideea scutului au neglijat insa un aspect fundamental al securitatii globale. In momentul in care un tip de armament, fie el si defensiv, devine aminintator fata de echilibrul inarmarii stabilit in zeci de ani de negocieri, nu mai poate fi vorba de securitate pentru toti, ci doar pentru unii. Ori, securitatea globala nu poate exista atunci cand unii nu sunt in securitate si au toate motivele sa inceapa reinarmarea pentru a se pune la adapost fata de amenintarea armei superioare. Aceasta dilema a securitatii nu poate fi rezolvata prin continuarea inarmarii (chiar si in scop defensiv), ci prin negocieri directe sau mediate intre parti. In fond aceasta este esenta sistemului pacii stabilit dupa 1945, daca el mai inseamna ceva astazi.

Ideea e ca substituirea interesului national cu interesele hegemonului nu poate servi cresterii securitatii tarii, ci dimpotriva. In momentul in care scutul va fi amplasat in Romania (la fel ca si in cazul bazelor americane), aceasta va deveni o tinta pentru toti cei care se simt amenintati de sistemul american anti-racheta. Iluzia ca scutul va proteja tara de orice agresiune este sinonima cu credinta unui copil in existenta lui Mos Craciun... Intotdeauna progresul tehnologic a descoperit antidotul pentru orice salt temporar al unei entitati sau al alteia.

Dincolo de naivitati, nu se poate ca factorii de decizie sa nu observe ca cel mai stabil sistem de securitate este bazat fie pe echilibrul inarmarii, fie pe dezarmare. Iar sistemul anti-racheta nu aduce decat o inarmare asimetrica. In situatia Romaniei, aflata atat de departe de aliatul american si atat de aproape de alti factori de amenintare, nu ne putem permite sa marim insecuritatea in zona cu iluzia intr-o pace unipolara. Istoria ne demonstreaza clar ca orice incercare de dominatie absoluta in sistem este echilibrata de ceilalti competitori coalizati. In fond, daca sustinem in mod sincer procesul de democratizare in lume, nu putem sa omitem sistemul international. Apararea unora impotriva altora nu poate fi o solutie viabila: nu ceilalti oameni sunt adevaratii inamici, ci disparitatile dintre ele care creaza frustrari si invidie.

Din pacate, cei aflati pentru moment la guvernare nici nu se mai gandesc la interesul national, preocupati de satisfacerea intereselor personale si de grup. Ei doar mimeaza serviciul public pentru a salva aparentele. Cel mai dureros lucru este ca, desi seful statului provine din randul hainei militare, al carui scop este mentinerea pacii si nu propagarea razboiului, el nu ezita sa trimita oameni la moarte sigura in teatre de razboi iluzorii ca Afganistan si Irak, care nu au nici o legatura cu securitatea NOASTRA nationala, sau sa faca din Romania o tinta (in loc sa fie o punte de dialog catre Orient, asa cum a facut-o cu succes in trecut) prin instalarea sistemului anti-racheta pe teritoriul tarii. Fiecare doarme asa cum isi asterne...

Despre integritate

Saptamana trecuta am avut ocazia sa discut despre integritate cu un reprezentant al tinerei generatii de politicieni. Spre surprinderea mea, continutul termenului parea necunoscut interlocutorului, desi acesta il folosea frecvent... Astfel, mi-am dat seama ca tanara generatie este din ce in ce mai putin familiarizata cu un termen care, poate si datorita folosirii in exces si fara noima, s-a demonetizat si s-a golit de continut, astfel ca reprezinta din ce in ce mai putin pentru oamenii din ziua de azi.

Dincolo de definitia termenului, care implica onestitate, cinste si corectitudine, cred ca ar fi necesar sa evidentiez ce nu este integritatea. Astfel, o confuzie des intalnita este cea legata de loialitatea fata de grup. Departe de acest lucru, integritatea inseamna tocmai sa-ti pastrezi propriile opinii chiar daca toti ceilalti din jur gandesc altfel, si asta nu pentru a fi contra dinadins, ci pentru ca asta rezulta in mod rational din respectarea principiilor personale asumate.

Uneori, devotamentul fata de familie poate fi considerat integritate. Insa, in momentul in care relatiile de familie sunt confundate cu relatiile profesionale, de exemplu prin promovarea rudelor in functii de raspundere sau prin folosirea unor resurse publice pentru satisfacerea unor nevoi familiale, atunci integritatea nu are nimic in comun cu astfel de practici. Dimpotriva, ele sunt manifestarea unei lipse totale de integritate si de moralitate, un act de coruptie in stare pura.

Deseori in politica se vorbeste despre politicieni integri. Acestia ar fi acei politicieni care nu isi tradeaza partidul, care nu au ambitii personale sau care pun interesul comunitatii deasupra interesului propriu de moment. Partial definitia este adevarata, insa atunci cand devotamentul pentru un partid se transforma in servilism si lingusitorie fata de conducatori sau atunci cand principiile se schimba de la o zi la alta sub lozinca atingerii unui scop prestabilit (inclusiv prin schimbarea taberelor), ori cand sub masca servirii interesului comunitatii se ascunde satisfacerea unui interes personal, atunci nu poate fi vorba de integritate.

Adevarul e ca e foarte greu sa gasesti un politician integru in prezent, in Romania sau chiar in lume. De obicei, oamenii integri nu mai sunt la moda in lumea de azi, ei sunt oameni atemporali, ce pot parea ciudati la un moment dat, ei nu sunt tipi "de gasca", nu sunt "cool", nu sunt oamenii nimanui, nu obisnuiesc sa faca la fel ca ceilalti doar pentru a fi in pas cu vremurile... Cei care respecta regulile in societatea actuala, si in special la noi, nu prezinta nici un interes, sunt plictisitori cu principiile lor fixe, cu mania lor de a juca dupa reguli, cu modul predictibil in care se comporta. Nu de putine ori, ei se regasesc singuri in fata greutatilor vietii, insa asta nu-i dezarmeaza, ci ii ambitioneaza sa fie puternici, sa treaca peste orice, sa reziste tentatiilor, sa nu abdice de la valorile lor, in ciuda consecintelor.

Din pacate politicienii din ziua de azi nu pot fi integri, pentru ca ei trebuie sa-i reprezinte pe cei care ii voteaza, pe oamenii de rand. Iar oamenilor obisnuiti le e foarte greu sa fie integri, mai ales atunci cand se confrunta cu atatea probleme care necesita gasirea unui compromis. In cele din urma, integritatea nu mai poate fi azi decat un ideal spre care ar trebui sa tinda cat mai multi. Insa, inainte de asta, trebuie sa stim inspre ce tindem, iar din pacate asta nu ne poate spune nici o institutie formala, fie ea si publica, formata din oameni obisnuiti... Asta nu ne poate spune decat constiinta noastra, atata cat a mai ramas (daca a mai ramas)... Altfel, vorbim discutii...

O societate bolnava

Astazi, 24 ianuarie 2010, se implineste peste un veac si jumatate de la Unirea Principatelor si constituirea statului modern roman. O sarbatoare destul de importanta, insa ignorata in ultimul timp de un numar din ce in ce mai mare de cetateni ai acestei tari. Ma intreb cati dintre tineri mai stiu astazi ce inseamna aceasta data? Probabil foarte putini... Acesta este efectul unei evolutii retrograde a societatii romanesti (dar nu numai!) in ultima jumatate de secol, ce ne face sa traim astazi intr-o... societate bolnava.

Probabil ca multi se vor grabi sa spuna ca exagerez, ca societatea de azi nu e nici mai rea nici mai buna decat alte societati, in alte vremuri... Posibil. Insa nu pot sa nu evidentiez faptul ca, spre deosebire de alte situatii, astazi ne confruntam cu o pervertire a aparentelor, care se afla in contradictie flagranta cu realitatile, fara ca nimeni sa fie insa deranjat cu adevarat... Se spune ca tindem catre o lume mai buna, imitand progresul inregistrat de Occident, replicand "visul american" sau "statul bunastarii". Insa ceea ce constat este ca, departe de a trai o viata mai buna, ne indepartam tot mai mult de ceea ce iluzoriu ar putea fi numit "normalitate".

Cum altfel as putea caracteriza o societate (nu doar romaneasca, ci si globala) in care viciul tine loc de virtute. In care bogatia materiala a devenit din mijloc scop, iar dobandirea mijloacelor financiare singurul scop in viata... Unde nimic nu e interzis pentru atingerea unui scop, oricat de meschin ar fi acesta... In care valorile nu depind decat de locul in care te afli si pot suferi schimbari radicale de la o zi la alta, chiar si in cazul unei singure persoane.

Spectacolul sinistru al zilelor noastre nu poate constitui decat un contra-exemplu. Astfel, putem vedea oameni care se mandresc cu instrumente si practici de comunicare moderna, dar care au dificultati in relationarea unora cu ceilalti in practica. Oricate aparaturi moderne de comunicare am poseda, insa, ele nu fac decat sa ne indeparteze unul de celalalt, alimentand o existenta singulara si din ce in ce mai nesemnificativa pentru ceilalti...

In acelasi timp, observam cum familia nu mai reprezinta nimic in ziua de azi: barbatii se mandresc mai mult cu infidelitatea, dar clameaza exemple fariseice de moralitate, in timp ce femeile fac din singuratatea lor un titlu de onoare, cu toate ca semnalele lor non-verbale indica disperarea (asa ajungem la felul lor strident de a se imbraca, specific animalelor in calduri sau cel mult prostituatelor, dar n-as vrea sa generalizez...). Copiii nu mai au nici un respect pentru parinti, din moment ce nu mai exista o autoritate si toti sunt egali in familie, iar dezoltarea lor este libera si nestanjenita, dar mai degraba nesigura si lipsita de orientare sau sens (unii dintre ei nu reusesc sa inteleaga nici valoarea vietii asa ca renunta mult prea usor la ea...). Concomitent, sistemul de educatie se reformeaza in sensul eliminarii informatiilor "nefolositoare" si introducerii "deprinderilor utile"; acestea nu se dovedesc insa decat gesturi mimetice menite sa ne lege cat mai mult de Matricea sistemului consumerist actual, in care gandirea este periculoasa si doar satisfacerea nevoilor materiale e importanta.

De altfel, chiar confortul cotidian reprezinta un concept artificial ce ne e sadit de reclame din ce in ce mai idioate, dar din ce in ce mai obsesive, creandu-ne impresia unor nevoi stringente, dar de care am putea de altfel sa ne debarasam foarte usor. Asa ajungem sa nu mai comunicam intre noi si sa invatam din experientele nemijlocite ale fiecaruia si preferam sa ne uitam la televizor, sa ne afundam in jocuri virtuale nesemnificative, care ne dau iluzia ca traim, in timp ce noi ne aflam doar pe un scaun sau intr-un fotoliu si vegetam, crescand inutil in greutate pentru a inmulti numarul celor care apoi ne dau sfaturi privind o "viata sanatoasa"... Apoi mergem la psiholog, sa ne explice cum stau lucrurile, desi este evident ca psihicul nostru cedeaza la starea de anormalitate in care traim, fiind macinat de atacurile de constiinta si de indoieli....

In tot acest timp, ne grabim sa acuzam societatea traditionala si satul pentru propagarea unor "obiceiuri nesantoase" si sustinem ca vesnicia apartine orasului. Poate ar trebui sa observam ca mai multe fapte antisociale se manifesta in mediul urban, unde avem si mai multe specii de categorii sociale dezavantajate si mai multi cersetori si mai multi semi-analfabeti culturali. Si, daca am arunca o privire la satele si batranii nostrii de acolo, am putea observa ca vietile lor, atat de "mici" si "grele" au totusi un sens moral si spiritual mult mai bogat decat vietile noastre "complexe"...

Ar trebui sa ne gandim mai mult la ce exemple oferim copiilor si tinerilor. Nu cred ca este normal ca delincventa juvenila, cultivarea viciului si a lipsei de principii, ce se petrece in prezent in mass-media, este prielnica dezvoltarii emotionale a celor in formare. In momentul in care infractorii, prostituatele si impostorii de orice fel devin modele, nu cred ca ne putem astepta la un viitor prea luminos...

Deseori ne mandrim ca am reusit sa eliminam, in prezent, cea mai mare parte a neajunsurilor trecutului, cum ar fi foamea, bolile si discriminarea. In acelasi timp, insa, observam ca discrepantele dintre bogati si saraci continua sa se adanceasca in favoarea primilor, care pretind a fi caritabili, insa nu fac decat sa batjocoreasca restul oamenilor, ca mare parte din omenire continua sa moara de foame in timp ce noi "ne vedem de treburile noastre". Uitam insa ca problemele sociale pot degenera in tensiuni si acte care ne pot viza.

Ne mandrim cu sisteme de sanatate performante si cu cresterea duratei vietii, insa nu vedem ca suntem din ce mai bolnaviciosi (pornind chiar de la copii...), ca sistemul nostru imunitar s-a distrus, fiind din ce in ce mai vulnerabil la orice "pandemie". Ca desi traim mult, batranetea e din ce in ce mai lunga si grea, departe de a fi identificat un "elixir al tineretii" care sa ne aduca si fericirea de a trai mult...

Problema e ca, avand simturile (fizice si psihice) atrofiate de dezvoltarea fara precedent a societatii actuale, nu realizam ca irosim fiecare clipa in care ne amagim ca traim, desi in realitate nu facem decat sa ne satisfacem unii altora nevoi inexistente, consumand lucruri inutile, alimentand impresia unei vieti in conformitate cu "vise", desi nu spatiul oniric este cel in care ne desfasuram existenta...

As vrea sa cred ca acest tablou grotesc este doar un stadiu temporar, "de tranzitie" al omenirii. Insa, daca nu ne trezim la timp, atatia cati suntem constienti de adevaratele valori si principii, riscam sa devenim sclavii masinilor pe care le inventam in fiecare zi, dar care, fara a fi inzestrate cu suflet si simtire, nu fac decat sa ne dezumanizeze... In fond, acesta este cred sensul in care trebuie citita Apocalipsa; nu e necesar ca cineva din exterior sa vina sa ne distruga, noi insine avem toate mijloacele sa ne autodistrugem, lent dar sigur. In numele sperantei si al bunului simt, sa nu ne grabim, totusi, sa facem acest lucru...

Bilant 2009

2009 se apropie de sfarsit cu pasi repezi si e tipul unui bilant. Desi nu prea ar mai fi multe de spus... A fost un an mediocru per ansamblu, inceput destul de bine si terminat destul de cenusiu...

Printre nerealizari nu pot sa uit ca acesta este anul in care nu am reusit sa ma inscriu la doctorat, desi eram pregatit (bineinteles, din cauza unor conjuncturi, dar si datorita incapatanarii mele legendare...), ca nu m-am mobilizat indeajuns pentru a incepe cursurile de limba rusa, ca sunt din nou singur la sfarsitul anului... De asemenea, nu voi uita ca am votat pentru prima oara (in turul al II-lea) pentru un candidat la presedintie care a pierdut... Din punctul asta de vedere anul s-a terminat trist, insa mi-a oferit panorama unei clase politice expirate (aproape in totalitate) si a unui electorat imatur. De aceea, anul care vine va insemna pentru mine, pe langa opozitia totala fata de actualul presedinte si clica lui mafiota, si momentul unei decizii personale capitale privind politica: in or out? Deocamdata sunt out...

Totusi, au fost si cateva momente remarcabile, de-a lungul anului, de care imi voi aminti intotdeauna: castanele prajite din Zagreb, monumentala catedrala Karlsplatz din Viena, poza cu Lilian Thuram de la Strasbourg, zambetul fetei din metrou, cabana cazacilor din Kiev, piata centrala din Stockholm seara si amabilitatea unui cofetar albanez din Pristina. Ar mai fi si discutiile cu destui oameni interesanti din tara si din strainatate (printre care si o serie de femei remarcabile) si o gramada de planuri de viitor...

Pe langa asta, 2009 a constituit un an oglinda, cand am realizat care imi sunt limitele si defectele. Acest lucru mi-a fost prilejuit de intalnirea mea cu diverse persoane de sex opus, care si-au manifestat nemultumirea fata de diverse trasaturi exacerbate ale caracterului meu. Dincolo de frustrarea de moment inerenta firii mele atunci cand se confrunta cu criticile, as dori sa le multumesc pentru ca sunt interesate de schimbarea mea in bine. De asemenea, as dori sa le multumesc tuturor femeilor din viata mea pentru ca mi-au oferit prilejul de a sta in preajma lor si as dori sa imi cer scuze pentru toate dezamagirile pe care eu le-am cauzat lor (fie datorita ezitarilor, orgoliului sau nesigurantei mele, fie altor lucruri). Pe viitor voi incerca sa pun in aplicare sugestiile lor (in masura posibilitatii) si voi inceta sa fiu un perfectionist individualist... De fapt, anul acesta "perfectionismul" meu a esuat lamentabil, ceea ce (contrar logicii firesti) nu ma face sa consider ca as fi esuat definitiv, ci ma indeamna sa fiu mai uman...

Asadar, in anul ce va urma voi incerca sa imi duc planurile la bun sfarsit: in planul carierei, unde admiterea la doctorat este esentiala (chiar si in plan profesional); in plan profesional, unde am impresia ca ma plafonez lamentabil, si unde am nevoie de un progres vizibil; in plan social, unde am un deficit clar, dar si un potential important; in plan personal, unde singuratatea devine din ce in ce mai apasatoare. Anul 2009 a reprezentat un progres evident pentru mine ca individ singular in spatiul casnic. Insa, intocmai ca in filmul "Ziua cartitei" cu Bill Murray, eu am senzatia ca repet acelasi an de ceva timp si doar fac aceleasi lucruri mai bine. Sper ca anul viitor sa reusesc sa si schimb (in bine) rezultatul a ceea ce fac. De fapt asta va urez tuturor! La multi ani!

O eroare strategica a administratiei Obama

Desi prezentul din tara noastra este dominat de alte discutii, cu totul superflue, in plan international se intampla lucruri interesante pentru viitorul mediului international de securitate. Ma refer aici la recenta decizie a administratiei Obama de a suplimenta trupele din Afganistan si de a cere aliatilor din cadrul NATO sa faca acelasi lucru. Aceasta, cu atat mai mult cu cat presedintele american a primit nu cu mult timp in urma premiul Nobel pentru pace. Oare e normal ca un om care trimite noi trupe la razboi sa primeasca un premiu pentru pace?

Bineinteles, aici e nevoie sa clarificam o posibila obiectie ce ar putea veni din partea sustinatorilor fermi ai luptei impotriva terorismului. Ei ar putea spune ca razboiul purtat de SUA in Afganistan este unul just, fiind menit sa combata regimul taliban si sa intareasca securitatea internationala. Si pentru multi oameni aceste explicatii ar putea fi suficiente. Insa eroarea strategica a administratiei Obama sta in unghiul de abordare a problemei.

Alegerea lui Barack Obama nu mi-a inspirat decat un entuziasm moderat, atuul sau fiind mai ales faptul ca venea dupa George W. Bush, unul dintre cei mai penibili presedinti americani (desi a fost reales, aviz amatorilor de comparatii!), insa lipsa unui program coerent in relatiile internationale lasa inca de atunci loc de interpretari. Asteptarile firesti, dupa alegerea lui Obama, la nivel international (probabil si la nivelul comisiei de decernare a premiului Nobel), erau ca noul presedinte sa abandoneze vechea politica agresiva a administratie Bush Jr., care devenea in mod evident ineficient (mai ales la nivelul Irakului, unde s-a si renuntat), si sa reia consultarile cu aliatii europeni din cadrul NATO. In schimb, pentru moment, asistam la tatonari ale principalelor dosare internationale (Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia de Est) si la gesturi de bunavointa fata de Rusia, spre surprinderea fidelilor aliati est-europeni.

Toate acestea nu ar fi fost decat nuantari si poate continuari ale vechilor politici ale administratiei Clinton, daca administratia Obama ar fi dat un semnal clar de schimbare si la nivelul abordarii pe frontul antiterorist. In schimb, recenta decizie de suplimentare a trupelor dovedeste ca, in nota obisnuita pentru ultimii presedinti americani, Barrack Obama a cedat (si el) in fata lobby-ului complexului militaro-industrial nord-american (foarte puternic, alaturi de lobby-urile producatorilor de armament, al producatorilor de tigari si al marilor poluatori din SUA, printre altele). Astfel, in loc sa asistam la o abordare noua, ni se serveste aceeasi placa deja tocita a necesitatii interventiei militare.

Ceea ce refuza sa inteleaga reprezentantii administratiei americane este chiar esenta cauzala a fenomenului terorist international. Ei nu realizeaza ca insasi prezenta trupelor americane in teritoriile care gazduiesc tabere ale teroristilor alimenteaza acest fenomen. Dar, in fond, cum altfel ar putea prospera industria militara americana? (mai ales ca am avut si o criza globala care i-a afectat...).

Orice raspuns la fenomenul terorist ar trebui sa ia in calcul, cu un mimin efort de intelegere, sursele sale profunde. Astfel, ar trebui de-acum sa fie evident ca terorismul (si mai ales varianta sa islamica) nu este decat raspunsul tarilor lumii a treia in fata arogantei si egoismului (ba chiar egocentrismului) lumii occidentale. Faptul ca tarile lumii a treia traiesc in saracie si sunt considerate simpli pioni pe harta lumii, in timp ce doar o parte a emisferei nordice se bucura de confortul unei vieti decente si indestulate asigurate de state puternice si influente, nu poate decat sa creasca masa frustrarilor celor dintai. Si aceste frustrari rabufnesc la un moment dat in solutii extreme, de genul terorismului.

In loc sa trimita trupe si sa incerce sa extermine fizic teroristii, ar fi mai bine ca puterile occidentale sa incerce sa construiasca modalitati de a combate sursele primare ale terorismului: saracia, foametea si analfabetismul. In acest sens, instrumentele de politica externa ale UE, oricat de criticate ar fi ele pentru ineficienta (mai mult a managementului decat a efectelor), reprezinta modalitati mult mai subtile si mai durabile de a elimina pericolul terorist decat orice ocupatie militara. Aceasta din urma nu ar trebui sa constituie niciodata o solutie in sine (in afara defensivei nationale), pentru ca nu face decat sa creasca sentimentele de ostilitate ale autohtonilor fata de Occident si, indirect, creste riscul terorist. In afara de asta, nu trebuie uitat nici faptul ca, in cele din urma, conform Cartei ONU, orice stat are dreptul la suveranitate nationala. Stirbirea acesteia nu constituie niciodata o solutie, ci dimpotriva, este intotdeauna sursa unei noi spirale a violentei.

Despre mandria de a fi roman

Astazi este 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. De aceea, se impune, cred, o definire a ceea ce implica sentimentul de patriotism in societatea de astazi, venita din partea mea, un modest fan al ideii nationale romanesti. Acum, cand sarbatorim unitatea romanilor de pretutindeni (si nu doar din provinciile istorice, asa cum s-ar crede indeobste), cred ca trebuie sa clarific ce inseamna pentru mine mandria de a fi roman.

In primul rand, este mandria de a fi descendentul unui popor care, de-a lungul istoriei, nu a beneficiat de cele mai bune conditii pentru a se dezvolta in tihna, asa cum s-a intamplat in vestul continentului european. Desi am fost lasati de Dumnezeu pe un taram binecuvantat din punct de vedere natural, nu am putut sa ne bucuram din plin de roadele sale din cauza celor care, dintr-un motiv sau altul, au ravnit la avutia noastra (materiala si spirituala). In ciuda acestui fapt, conducatorii acestui neam au stiut, mai mult sau mai putin, sa asigure o minima supravietuire a sa peste secole, recurgand la metodele care se impuneau in conditiile obiective existente (uneori luptand, alteori negociind cu dusmanul, alteori chiar pactizand cu acesta intru pastrarea vechilor datini). Chiar si numai acest lucru trebuie sa ne faca sa fim mandri, nu doar actele de eroism glorificate simbolic in prezent de manifestarile obisnuite. Pe langa curajm trebuie sa apreciem si istetimea celor care s-au aflat vremelnic la conducerea neamului nostru si care ne-au lasat noua mostenire datinile strabune.

In al doilea rand, este mandria de a fi descendentul unei neam din randul caruia s-au inaltat marii carturari si indrumatori cum ar fi Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Simion Mehedinti, Vasile Parvan, Constantin Radulescu-Motru, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi si Marin Preda, dar si multi altii. Este o onoare ca suntem compatrioti cu acesti oameni.

Cu toate acestea, nu pot sa fac abstractie de situatia actuala, cand ne scaldam intr-o submediocritate jenanta, dupa aproape jumatate de secol in care ne-am exterminat elitele de orice fel si am distrus orice farama de demnitate umana din acest popor. In aceste conditii, nu pot sa-mi exprim mandria de a fi conational cu o parte insemnata a poporului roman din prezent, care da dovada, in orice situatie, de o lipsa de maturitate critica. Chiar daca nu putem sa cerem unui popor intreg sa se comporte ca niste savanti, cred ca macar o minima conduita civilizata si decenta e necesara pentru supravietuirea noastra ca natiune libera si demna (si nu ca sclavi ai unui sistem consumerist decadent care reduce fiintele umane la stadiul de caini ai lui Pavlov si al unei tari bananiere).

In acest scop, acum mai mult decat oricand, cred ca e nevoie de o revolutie culturala pentru revigorarea fiintei nationale si demnitatii acestui neam, pentru a putea sa ne ocupam locul care ni se cuvine in randul natiunilor civilizate ale Uniunii Europene. Aceasta revolutie nu poate avea loc decat in conditiile primenirii clasei politice prin promovarea in functiile de conducere a tinerilor cu adevarat valorosi si competenti si prin aplicarea unui program hotarat de actiune politica, care sa reuneasca toate fortele politice responsabile.

Orice program coerent de asanare morala, reconstructie culturala si solidarizare sociala a poporului roman trebuie sa tina seama, in opinia mea, de cateva principii fundamentale: 1. instaurarea ordinii si disciplinei in asigurarea linistii publice prin aplicarea unor pedepse exemplare pentru toti cei care incalca legile statului roman (inasprirea pedepselor in general si aplicarea pedepsei cu moartea pentru criminalii recidivisti, suspendarea pe viata a drepturilor si libertatilor civile pentru politicienii si magistratii corupti dovediti, suspendarea dreptului de proprietate pe viata pentru hotii recidivisti, sterilizarea pedofililor, castrarea violatorilor etc.); 2. un sistem de educatie care sa formeze cetateni demni ai acestei tari (prin instaurarea disiciplinei de tip militar in toate scolile si liceele tarii, eliminarea locurilor cu taxa din institutiile publice, invatamantul de 12 ani obligatoriu pentru toti, reinfiintarea organizatiilor Soimii Patriei, Pionierii si Cercetasii Romaniei, reintroducerea sportului de masa prin intermediul concursului Daciada, obligativitatea Istoriei Romaniei si Religiei in scoli, ore de conduita civica, ecologica si igiena personala, intonarea imnului de stat inaintea inceperii cursurilor, folosirea de bratari cu socuri electrice pentru controlarea delincventilor juvenili) si care sa incurajeze si sa stimuleze invatarea pe tot parcursul vietii si coordonarea cu cerintele de forta de munca ale pietei; 3. promovarea unei politici externe active care sa sprijine in mod concret pe toti romanii din afara granitelor, in special pe cei din Republica Moldova, si relatii normale (politice, economice si cultural-stiintifice) cu toate marile puteri ale lumii (Statele Unite, Rusia, China); 4. sprijinirea unui sistem de transport public decent si ecologic (trenuri electrice, metrouri, tramvaie, troleibuze), si a autoturismelor electrice, care sa acopere nevoile cetatenilor tarii si sa reduca dependenta de combustibilii fosili; 5. reducerea birocratiei din institutiile publice prin informatizarea tuturor serviciilor conferite de stat populatiei (inclusiv introducerea conceptului de guvernare electronica); 6. incurajarea intreprinderilor cu capital romanesc prin scutirea de taxe pentru profitul reinvestit in tara si promovarea implicarii marilor companii nationale peste hotare (cu exceptia miliardarilor de carton care trebuie sa devina clienti perpetui ai penitenciarelor si taberelor de munca in folosul comunitatii); 7. stabilizarea politicilor monetare in vigoare pe teritoriul Romaniei; 8. repunerea in vigoare a unei versiuni aduse la zi a Constitutiei din 1923; 9. cooperativizarea agriculturii; 10. reducerea taxelor pentru operatorii agro-turistici.

Cred ca daca numai o parte a acestor idei s-ar aplica in practica, mandria de a fi roman ar putea constitui un sentiment care sa poata fi trait de cat mai multi romani si nu doar pe baza unor repere din trecut, ci si ale unui prezent demn. Traiasca Romania Mare!