O eroare strategica a administratiei Obama

Desi prezentul din tara noastra este dominat de alte discutii, cu totul superflue, in plan international se intampla lucruri interesante pentru viitorul mediului international de securitate. Ma refer aici la recenta decizie a administratiei Obama de a suplimenta trupele din Afganistan si de a cere aliatilor din cadrul NATO sa faca acelasi lucru. Aceasta, cu atat mai mult cu cat presedintele american a primit nu cu mult timp in urma premiul Nobel pentru pace. Oare e normal ca un om care trimite noi trupe la razboi sa primeasca un premiu pentru pace?

Bineinteles, aici e nevoie sa clarificam o posibila obiectie ce ar putea veni din partea sustinatorilor fermi ai luptei impotriva terorismului. Ei ar putea spune ca razboiul purtat de SUA in Afganistan este unul just, fiind menit sa combata regimul taliban si sa intareasca securitatea internationala. Si pentru multi oameni aceste explicatii ar putea fi suficiente. Insa eroarea strategica a administratiei Obama sta in unghiul de abordare a problemei.

Alegerea lui Barack Obama nu mi-a inspirat decat un entuziasm moderat, atuul sau fiind mai ales faptul ca venea dupa George W. Bush, unul dintre cei mai penibili presedinti americani (desi a fost reales, aviz amatorilor de comparatii!), insa lipsa unui program coerent in relatiile internationale lasa inca de atunci loc de interpretari. Asteptarile firesti, dupa alegerea lui Obama, la nivel international (probabil si la nivelul comisiei de decernare a premiului Nobel), erau ca noul presedinte sa abandoneze vechea politica agresiva a administratie Bush Jr., care devenea in mod evident ineficient (mai ales la nivelul Irakului, unde s-a si renuntat), si sa reia consultarile cu aliatii europeni din cadrul NATO. In schimb, pentru moment, asistam la tatonari ale principalelor dosare internationale (Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia de Est) si la gesturi de bunavointa fata de Rusia, spre surprinderea fidelilor aliati est-europeni.

Toate acestea nu ar fi fost decat nuantari si poate continuari ale vechilor politici ale administratiei Clinton, daca administratia Obama ar fi dat un semnal clar de schimbare si la nivelul abordarii pe frontul antiterorist. In schimb, recenta decizie de suplimentare a trupelor dovedeste ca, in nota obisnuita pentru ultimii presedinti americani, Barrack Obama a cedat (si el) in fata lobby-ului complexului militaro-industrial nord-american (foarte puternic, alaturi de lobby-urile producatorilor de armament, al producatorilor de tigari si al marilor poluatori din SUA, printre altele). Astfel, in loc sa asistam la o abordare noua, ni se serveste aceeasi placa deja tocita a necesitatii interventiei militare.

Ceea ce refuza sa inteleaga reprezentantii administratiei americane este chiar esenta cauzala a fenomenului terorist international. Ei nu realizeaza ca insasi prezenta trupelor americane in teritoriile care gazduiesc tabere ale teroristilor alimenteaza acest fenomen. Dar, in fond, cum altfel ar putea prospera industria militara americana? (mai ales ca am avut si o criza globala care i-a afectat...).

Orice raspuns la fenomenul terorist ar trebui sa ia in calcul, cu un mimin efort de intelegere, sursele sale profunde. Astfel, ar trebui de-acum sa fie evident ca terorismul (si mai ales varianta sa islamica) nu este decat raspunsul tarilor lumii a treia in fata arogantei si egoismului (ba chiar egocentrismului) lumii occidentale. Faptul ca tarile lumii a treia traiesc in saracie si sunt considerate simpli pioni pe harta lumii, in timp ce doar o parte a emisferei nordice se bucura de confortul unei vieti decente si indestulate asigurate de state puternice si influente, nu poate decat sa creasca masa frustrarilor celor dintai. Si aceste frustrari rabufnesc la un moment dat in solutii extreme, de genul terorismului.

In loc sa trimita trupe si sa incerce sa extermine fizic teroristii, ar fi mai bine ca puterile occidentale sa incerce sa construiasca modalitati de a combate sursele primare ale terorismului: saracia, foametea si analfabetismul. In acest sens, instrumentele de politica externa ale UE, oricat de criticate ar fi ele pentru ineficienta (mai mult a managementului decat a efectelor), reprezinta modalitati mult mai subtile si mai durabile de a elimina pericolul terorist decat orice ocupatie militara. Aceasta din urma nu ar trebui sa constituie niciodata o solutie in sine (in afara defensivei nationale), pentru ca nu face decat sa creasca sentimentele de ostilitate ale autohtonilor fata de Occident si, indirect, creste riscul terorist. In afara de asta, nu trebuie uitat nici faptul ca, in cele din urma, conform Cartei ONU, orice stat are dreptul la suveranitate nationala. Stirbirea acesteia nu constituie niciodata o solutie, ci dimpotriva, este intotdeauna sursa unei noi spirale a violentei.