Sfarsitul istoriei?

 La finalul Razboiului Rece din secolul trecut, autorul american Francis Fukuyama ridica problema unui posibil sfarsit al istoriei, in contextul in care Uniunea Sovietica se prabusea, iar modelul democratiei liberale si capitalismului promovat de Statele Unite ale Americii parea sa triumfe in intreaga lume. Evenimentele care au urmat, dar in special acest inceput de an, marcat de interventia militara a Statelor Unite in Venezuela si capturarea presedintelui (fie el si ilegitim al) acestei tari demonstreaza ca suntem inca departe de un asemenea deznodamant. De fapt, istoria nu se termina niciodata, doar avem impresia ca, uneori, nu se mai intampla nimic semnificativ. Prezentul ne demonstreaza ca putem fi suprinsi oricand de evenimente pe care le credeam imposibile in urma cu ceva timp.

Atacul Statelor Unite in Venezuela pune capat ordinii postbelice, instaurate in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial de puterile invingatoare, devenite membri permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Uniunea Sovietica si China). Ordinea respectiva, bazata pe Carta ONU si dreptul international, presupunea respectarea suveranitatii statelor membre ale organizatiei globale, punea pe primul loc prevenirea declansarii conflictelor armate intre state, prioritiza pacea globala si accentua bunele relatii intre statele lumii. Ulterior, izbucnirea Razboiului Rece a dus la confruntarea intre cele doua blocuri opuse, pana in 1989, caracterizata de evitarea unui conflict direct intre cele doua superputeri (SUA si URSS), inclusiv sub impactul dezvoltarii armelor nucleare de distrugere in masa. Echilibrul relativ a fost pigmentat adeseori de conflicte prin intermediari (Coreea, Vietnam, Afganistan etc.), iar fiecare dintre superputeri si-a delimitat propria sfera de influenta, in care cealalta superputere nu se implica direct, lasand mana libera hegemonului strategic (ca in Ungaria sau Cehoslovacia). 

Sfarsitul Razboiului Rece parea sa dea castig de cauza Statelor Unite, mai ales dupa dizolvarea URSS si extinderea NATO si UE in Europa Centrala si de Est. O serie de noi crize au aratat, insa, ca hegemonia Americii era contestata, mai intai de terorismul islamic (2001), apoi de Rusia (2008), si in cele din urma de China (mai ales din punct de vedere economic, dupa 2009). Modelul democratiei liberale si a pietei libere capitaliste nu mai constituia modelul unic in lume, fiind contestat de diverse proiecte, ca democratia iliberala, capitalismul de stat, emiratul petrolier, teocratia islamica etc. In cele din urma, confruntata cu aparitia si consolidarea BRICS, chiar si Statele Unite au renuntat la propriile valori, sub imboldul administratiei autoritare Trump, incepand cu 2025.

In noua situatie internationala, in conditiile in care majoritatea statelor garante ale ordinii postbelice nu mai sustin principiile stabilite in 1945 (in principal Statele Unite, China si Rusia), se poate concluziona ca ne aflam intr-o noua ordine, caracterizata de suprematia marilor puteri militare, care isi aroga dreptul a interveni in forta in orice punct de pe glob pe care il considera in propria sfera de influenta si interes. Pretentiile Statelor Unite asupra Groenlandei (si de predominanta pe continentul american, conform doctrinei Monroe de la inceputul secolului al XIX-lea) sunt imaginea in oglinda a pretentiilor Rusiei asupra spatiului ex-sovietic si ale Chinei asupra Taiwanului si Marii Chinei de Sud. Putem spune ca suntem martorii renasterii imperialismului mondial, de data aceasta al marilor puteri extra-europene, ca la inceputul secolului trecut. Toate incercarile de a limita anarhia si conflictele globale, prin crearea de interdependente globale intre statele lumii, care sa le motiveze in directia intereselor comune si de cooperare (securitate colectiva, comert liber, prosperitate economica, dezvoltare durabila, protectia drepturilor omului), au fost sterse cu buretele peste noapte, iar acum ne intoarcem, practic, cu 100 de ani in urma, la starea de competitie conflictuala oarba intre marii actori internationali, un joc de suma zero in care unii castiga si altii pierd. 

Se pare ca doar Uniunea Europeana mai incearca sa pastreze vechea ordine, secondata timid de Marea Britanie si o parte din fostele sale colonii (Australia, Canada, Noua Zeelanda etc.), dar si de Coreea de Sud si Japonia. Insa statele respective nu dispun de puterea militara a celor trei mari fosti garanti ai securitatii globale, doar de resurse economice, care se pot risipi usor in lipsa vechiului cadru de prosperitate economica si in contextul razboaielor comerciale generate de egoismul economic al administratiei Trump. Totusi, incercarea de a apara "fortareata Europa" de ingerintele externe se poate dovedi imposibila in conditiile atacurilor concomitente pe trei fronturi (Statele Unite - ideologic, prin sprijinirea extremei drepte eurosceptice; Rusia - militar, prin atacul impotriva Ucrainei si sprijinirea anumitor grupari extremiste in statele membre; China - economic, prin invadarea pietei comune cu propriile produse). Primele semne de cedare ale UE par a fi evidente, in contextul adoptarii discursului anti-imigrationist si a eliminarii politicilor de combatere a schimbarilor climatice, alaturi de dereglementarea spatiului virtual. In lipsa unor lideri politici de anvergura, statele europene ar putea deveni simpli vasali ai noilor centre de putere de la nivel mondial.

In aceste conditii, viata noastra, asa cum o stiam pana acum, nu va mai fi niciodata la fel, fiind inlocuita de o perdea de dezinformare, bazata pe post-adevar si grobianism deghizat in bune maniere. Din ce in ce mai multi oameni, in special tineri, incep sa fie manipulati prin intermediul retelelor sociale, de care au devenit dependenti, si care aplica algoritmi care ii influenteaza decisiv (prin mesaje de manipulare emotionala), in special in momentul scrutinelor electorale, venind in sprijinul fortelor extremismului neo-fascist (inclusiv asa-zisul "suveranism", de fapt un nou tip de slugarnicie fata de hegemonii extra-europeni) spriijinit pe fata de Washington si Moscova. Se pare ca intalnirea din Alaska intre Trump si Putin a generat un nou pact de tipul Hitler-Stalin, de impartire arbitrara a lumii intre sisteme lipsite de etica si moralitate. Neimplinirile interne ale celor doi lideri sunt compensate prin aventuri externe senzationale, care nu rezolva problemele reale, dar genereaza un spectacol mediatic (noul "circ") menit sa ascunda lipsa sau gustul amar al "painii" cotidiene.

In acest timp, vechiul model occidental incepe sa decada, lasand loc unui nou model autoritar, bazat pe noile tehnici de supraveghere asistate de inteligenta artificiala (AI), ca in China comunista. Incet-incet, democratia nu mai pare o necesitate, iar liderii politici incearca sa se eternizeze la putere, trecand peste limitele impuse de sistemele constitutionale liberale. Ca in romanul lui Orwell, "1984", cuvintele nu mai au semnificatia normala, continutul lor fiind inlocuit de antonimele lor ("pacea" este de fapt razboi, "adevarul" este minciuna si "libertatea" devine control). Chiar si infruntarea intre cele trei mari puteri militare pare desprinsa din realitatea distopica orwelliana ("Oceania" pentru SUA, "Eurasia" pentru Rusia si "Eastasia" pentru China). Siguranta existentei pasnice postbelice este inlocuita de insecuritatea potentialelor noi confruntari.

In atari conditii, este din ce in ce mai dificil de anticipat unde poate duce aceasta noua anarhie mondiala ("multipolarism" este mult spus...). Dupa modelul Imperiului Roman, se pare ca decaderea Occidentului poate conduce la suprematia autoritarismului promovat de China si alte puteri asiatice in ascensiune. Sau poate vom asista la o noua confruntare a marilor imperii ale lumii, dar care ar putea degenera intr-un razboi nuclear devastator pentru intreaga umanitate... Ar fi un alt tip de "sfarsit al istoriei", de data aceasta negativ, precum Apocalipsa din Biblie. Sau poate umanitatea se va regasi si va redobandi impulsul de a rastura opresiunea sub deviza "Sic semper tyrannis". Orice deznodamant e posibil, in prezent, nimic nu mai e garantat... 

Despre cauzele mai adanci ale extremismului politic

 In ultima vreme, una dintre temele din ce in ce mai frecvente aflate in dezbatere este cea a ascensiunii extremismului politic, sub forma miscarilor de extrema dreapta din vestul Europei si Statele Unite sau a celor de extrema stanga din America Latina, Asia de Est si Sud-Est. Printre cauzele cel mai des vehiculate ale acestuia se numara problemele economice, lipsa educatiei sau rezolvarea incompleta a unor conflicte militare mai vechi. Totusi, popularitatea persistenta a unora dintre liderii extremisti chiar si dupa disparitia lor si condamnarea oficiala din partea regimurilor democratice, ridica o serie de semne de intrebare. Una dintre intrebari, pe care mi-am pus-o adeseori, este urmatoarea: nu cumva existenta acestor lideri si regimuri raspunde unor nevoi reale ale societatii?

De-a lungul istoriei umanitatii, regimurile aflate la putere au fost rezultatul suprematiei unui grup restrans al societatii, care si-a impus vointa in fata celorlate, fie pe calea armelor fie prin capacitatea de convingere. De obicei acest grup poarta numele de „elita” a societatii si a fost intruchipata de aristocratia antica (patricienii romani, de exemplu), nobilimea medievala (boierii din Tarile Romane), burghezia moderna, nomenclatura comunista, partidele politice contemporane sau grupurile de interese de un anumit tip sau altul din toate timpurile (conspiratiile, societatile secrete, sectele religioase). Problema lor dintotdeauna, insa, este ca modalitatea lor de guvernare a societatii nu avea in vederea realizarea intereselor tuturor categoriilor sociale, ci mai degraba ale grupurilor din care provin si a celor cu care se afla in alianta pentru o anumita perioada. Daca in perioadele din trecut acest lucru nu era o problema, atata vreme cat elitele controlau puterea militara si politica, incepand cu perioada moderna au inceput sa apara problemele, odata ce masele populare au inceput sa constientizeze ca se aflau intr-o pozitie de inferioritate si s-au revoltat impotriva vechilor regimuri (Revolutia Franceza este exemplul cel mai relevant, alaturi, insa de revolutiile engleza, americana, bolsevica si islamica).

Problema esentiala a fiecarui regim revolutionar, insa, a fost faptul ca nici unul nu a generat un regim cu adevarat democratic, ci s-au transformat in regimuri de patronaj al unor noi elite (sau pseudo-elite) asupra maselor populare. Astfel, Revolutia Franceza a generat noii imbogatiti ai Imperiului Francez, revolutia engleza a generat dictatura puritanismului protestant asupra Marii Britanii (rasturnata in cele din urma de „revolutia glorioasa” ce a restaurat monarhia britanica), revolutia americana a generat regimul capitalist al proprietarilor de manufacturi si de sclavi, revolutia bolsevica a generat nomenclatura comunista totalitara (asistata de politia politica in controlul asupra societatii), revolutia islamica a generat dictatura ayatolahilor din Iran (sustinuta de politia religioasa in controlul asupra societatii laice). Impotriva noilor elite au aparut, intotdeauna reactii puternice care au condus la rasturnarea violenta (sau macar transformarea partiala) a noilor regimuri: Comuna din Paris (1871) a dus la abandonarea Imperiului Francez (in contextul razboiului franco-prusac, evident); Razboiul civil din Statele Unite (1861-1865) a eliminat proprietarii de sclavi din randul elitelor americane; Perestroika si Glasnostul lui Gorbaciov a dus la destramarea Uniunii Sovietice (1991). Uneori, transformarile au fost generate chiar in urma unor alegeri democratice si au adus la putere forte nedemocratice, ca in cazul ascensiunii nazismului in Germania (1932-1933), bolivarismului in Venezuela (1999) sau regimului Erdogan in Turcia (2003).

In prezent, tot mai multe forte extremiste se afla in topul increderii populatiei, amenintand sa preia puterea politica in tot mai multe state europene, dupa succesul din Statele Unite (2024). Toate se bucura de o sustinere reala in randul populatiei, promitand (in mod propagandistic) rezolvarea unor probleme reale (sau perecepute ca atare) ale unei majoritati pana acum tacute. In contextul evolutiei istorice a regimurilor politice de pana acum, cred ca principala cauza a acestei tendinte este incapacitatea fortelor politice traditionale de a lua in considerare interesele majoritatii populatiei si transformarea lor in grupuri de satisfacere a unor interese clientelare apartinand unor asa-numite elite, care nu mai sunt reprezentative pentru societate.  In aceste conditii, fortele extremiste par a fi singurele care se preocupa (chiar si numai la nivel discursiv) de interesele reale ale populatiei, care tin de prosperitate, siguranta si includere. In momentul in care tot mai multi oameni realizeaza ca evolutia lor sociala este franata daca nu apartin unor anumite grupuri privilegiate (partide, companii, societati secrete, secte religioase etc.), ei se vor indrepta intotdeauna catre forte extremiste care propun solutii radicale pentru schimbarea situatiei (asa au aparut si s-au dezvoltat fenomene cum ar fi comunismul, fascismul, fundamentalismul islamic, printre altele). Incercarile de a forma coalitii intre diversele grupuri de interese pentru a frana ascensiunea extremismului sunt aproape intotdeauna sortite esecului, mai ales daca folosesc termeni tehnici de neinteles pentru marea majoritate (cum ar fi deficitul bugetar, convertibilitatea, competitivitatea, eficientizarea sau sustenabilitatea), inventati de birocratii auto-generante care au ca scop doar mentinerea puterii politice, indiferent de metode (inclusiv cu chichite avocatesti).

Bineinteles, extremismul politic nu a generat niciodata solutiile pe care le-a pretins, transformandu-se intotdeauna in „ciocoi noi” (dezbaterea trotkista despre revolutia perpetua e inca actuala), dar efectele asupra societatii au fost reale, generand noi sperante care au fost, in cele din urma, tradate. Dar, pentru a evita astfel de formule radicale, liderii pretinsi democrati ar trebui sa aplece urechea (fara intermediari interesati) la nevoile intregii societatii si nu doar ale grupurilor de interese care ii sustin vremelnic. Altfel, istoria se va repeta la nesfarsit...

Despre noua (dez)ordine mondiala si Romania

 In ultimele luni a devenit evident ca, in urma asa-numitului „an electoral” 2024, lumea nu va mai fi la fel ca pana acum, lucru prefigurat de multiplele crize care se succed intr-un ritm halucinant la nivel mondial. Toate aceste evolutii recente ne fac sa realizam ca ne confruntam cu o noua „ordine” (sau „dez-ordine”) mondiala.

Administratia Biden din Statele Unite a incercat sa mai repare cate ceva din dezastrul lasat de administratia Trump, atat in plan intern cat si la nivel international. Din pacate, falia interna dintre izolationisti si cosmopoliti este prea mare pentru a fi atenuata (poate cea mai mare de la Razboiul Civil de la mijlocul secolului al XIX-lea), iar intoarcerea regimului Trump pare inevitabila. Acest lucru va duce strategic Statele Unite inapoi pana la nivelul anului 1920, cu consecinte extrem de grave pentru echilibrul global. 

La nivel international, retragerea trupelor americane din Afganistan, marcand esecul razboiului impotriva terorismului islamic, a reprezentat semnalul pentru ceilalti actori regionali ca pot sa se implice mai mult in influentarea situatiei mondiale (in special membrii grupului BRICS). Rusia a intervenit militar in Ucraina, Iranul si-a intensificat sustinerea pentru grupurile teroriste islamice din Irak, Siria si Yemen, China a inceput sa ameninte cu invazia asupra Taiwanului. Intoarcerea Washingtonului la multilateralism nu a fost suficienta pentru a reface influenta americana la nivel mondial. La acest rezultat a contribuit lipsa sustinerii bipartizane pentru politica de sprijinire a Ucrainei, dar si sustinerea Israelului in interventia sa militara precipitata din Gaza si criza umanitara creata de guvernul iresponsabil  condus de Beniamin Netanyahu, dupa aceleasi principii militariste perimate ca si interventia regimului Putin asupra Ucrainei. O eventuala retragere a fortelor armate americane din Europa ar crea, insa, un dezastru pentru civilizatia occidentala si o infrangere evidenta (de proportii apocaliptice) a democratiei in fata regimurilor autoritare din intreaga lume.

La randul sau, Uniunea Europeana se afla intr-un moment de cotitura strategica. Confruntate cu amenintarea rusa din vecinatatea sa estica (Ucraina si Republica Moldova), statele membre au reactionat pentru prima oara solidar (cu exceptia inevitabila a regimului autoritar Orban din Ungaria), ceea ce a consolidat proiectul european. Insa, in lipsa unei armate europene unitare (constituita eventual pe scheletul Eurocorps), UE nu va putea rezista prea mult fara sprijinul militar american in fata Rusiei (si economic in fata Chinei). Cu atat mai mult cu cat Moscova se bazeaza pe divizarea spatiului politic european cu ajutorul „coloanei a V-a” a populistilor din fiecare stat membru. Exemplul Slovaciei, dar si al statului candidat Macedonia de Nord, constituie avertismente serioase in acest sens. Problema UE este ca anumite state (de exemplu Germania) au crezut ca pot continua la nesfarsit cresterea economica folosind gazul rusesc si ignorand capacitatea de santaj a Moscovei. De asemenea, altele (ca Franta) au considerat ca pot discuta de la egal la egal cu Rusia, pe baza unei pretinse suprematii militare (inclusiv nucleara) in cadrul UE. Statele respective ignora principiul egalitatii intre membrii UE si faptul ca mostenirea coloniala a unora dintre ele constituie astazi mai mult o slabiciune decat un atu la nivel mondial.

Astfel, dincolo de a proiecta propriile valori ale democratiei, statului de drept si drepturilor omului (bazate pe principiul „iubirii” crestine) si de a fi principala sursa de finantare pentru dezvoltare din lume (atu capital), in chip de „soft power” la nivel mondial, UE a oferit mai mult imaginea unei lumi divizate de interese particulare si standarde duble. La aceasta din urma a contribuit si realizarea de intelegeri cu regimuri autoritare din zonele vecine (Algeria, Ciad, Egipt, Maroc, Tunisia, Turcia), in speranta ca acestea ar putea stavili valul migrator care ameninta coeziunea sociala a UE (dupa modelul migratiilor care au marcat decaderea Imperiului Roman in Antichitate). Ceea ce se ignora (pe ambele maluri ale Atlanticului) sunt cauzele acestor migratii, care sunt legate de persistenta decalajului de dezvoltare dintre Nord si Sud si de imbatranirea populatiei din statele occidentale in urma adoptarii unor modele de viata decadente. Occidentul inca reprezinta o zona de prosperitate pentru umanitate si atrage mase mari de oameni care spera la o viata mai buna. Raspunsul, pentru moment, pare a fi construirea de „ziduri” pentru a nu lasa imigrantii sa patrunda, cand, de fapt zona de prosperitate ar trebui extinsa spre sud, spre societatile de origine ale imigrantilor. Acest lucru presupune, insa, abandonarea intereselor economice inguste, bazate pe obtinerea profitului material imediat (dupa modelul mercantilismului trumpist), si adoptarea unui model sustenabil pe termen lung (inclusiv prin adoptarea masurilor de limitare a schimbarilor climatice, care vor afecta intreaga umanitate in acest secol), bazat pe responsabilitatea pentru generatiile urmatoare, respectarea regulilor de coexistenta pasnica (inclusiv cu ajutorul Tribunalului Penal International) si supravietuirea speciei umane ca obiectiv major.

In acest context, marile puteri revizioniste din sistemul mondial incearca sa profite de „declinul Occidentului” si sa isi mareasca influenta in cadrul unei noi ordini internationale, pretinsa a fi mai democratica. Problema este ca statele respective (China si Rusia, in primul rand, dar in anumite privinte si India si Brazilia) sunt state cu sisteme autoritare nedemocratice, care pun interesul statului inaintea celor ale cetatenilor lor, crezand ca prosperitatea economica poate fi dobandita si mentinuta chiar si in absenta democratiei reale si in conditiile ridicarii coruptiei la nivel de politica de stat. Din pacate, modelul lor exercita o importanta forta de atractie asupra tinerei generatii, care pare sa fi uitat ororile regimului comunist din timpurile lui Stalin si Mao. In aceste conditii, avansul fortelor autoritare in Africa, Asia si Orientul Mijlociu (dar si in America Latina) ar putea sugera sfarsitul modelului bazat pe Carta ONU si valorile democratiei liberale. Consolidarea unei noi „axe a Raului”, formata din Rusia, Iran si Coreea de Nord (dar si din aliatii lor din Belarus, Cuba, Nicaragua, Siria si Venezuela), sprijinita de China, ar rasturna astfel ordinea mondiala postbelica. Totusi, pretentiile de superputere ale Chinei se sprijina pe rolul sau in economia globala bazata pe comertul liber, in special in relatiile cu statele din Occident. Disparitia acestui model ar putea afecta negativ evolutia interna a statului chinez, care nu ar mai putea echilibra represiunea politica interna cu libertatea economica, chiar si in conditiile unei piete interne uriase. Chiar daca regimul Xi pare sa adopte strategia regimului Putin de rescriere a istoriei si manipulare a maselor, daca vorbele aruncate nu au nicio acoperire in realitatea de la fata locului, vor conduce la tensiuni sociale semnificative.

Ajungand la Rusia, incercarea regimului Putin de a masca pierderea puterii relative la nivel mondial prin interventii militare hazardate si prin consolidarea unui model de guvernare neo-sovietic falimentar este nesustenabila pe termen lung. Chiar daca Rusia ar putea obtine victoria (partial sau integral) in Ucraina, pe fondul divizarii Occidentului, pe termen lung ea nu poate oferi un model de dezvoltare sustenabil nici populatiei proprii, nici celei din teritoriile ocupate, nici celor din statele aliate, chiar daca le poate oferi, pentru moment, rezerve de gaze naturale si petrol sau armament. In conditiile in care propriile elite ale cleptocratiei de la Moscova au interesul primordial de a-si pastra accesul la modul de viata occidental, ele nu pot genera un model alternativ, chiar daca incearca sa reincalzeasca, cu sprijin chinez, ciorba sleita a neo-sovietismului. De fapt, Rusia incepe sa devina o anexa a Chinei, o simpla banca de resurse pentru functionarea „atelierului lumii”.

Retragerea Statelor Unite si ascensiunea Chinei ne pot duce cu gandul la un nou „razboi rece” intre Occident si lagarul socialist. Chiar daca fortele revizioniste prezinta diferente importante si nu au o ideologie coerenta, ele manifesta caracteristici comune de regimuri autoritare nedemocratice, cu puterea concentrata in mana unui grup restrans sau a unei persoane, reprimarea opozitiei, dezinformarea sistematica a populatiei si polarizarea sociala extrema. De asemenea, China poate reclama o oarecare politica de indiguire din partea Statelor Unite, prin aliante de securitate cu India, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Coreea de Sud si Japonia. Exista si o competitie importanta de influenta intre China-Rusia si Occident in Africa, Asia, America Latina si Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, exista si o economie globala care genereaza prosperitate si in afara careia exista doar saracie. 

Cat despre Romania, imaginea reala (dincolo de reclamele propagandistice de campanie electorala) nu este prea roz. Desi este stat membru al UE de 17 ani, statul roman manifesta multe dintre caracteristicile unei societati aflate la inceputul dezvoltarii moderne. Modelul de guvernare se bazeaza pe un executiv schizoid care dicteaza regulile jocului (cu ajutorul serviciilor de informatii), un legislativ dominat de partide politice dezideologizate ce sunt mai mult confederatii de gasti bazate pe interese meschine, formate predominant din oameni de afaceri, impostori, sotii, amante, nepoti si alti protejati ai retelelor clientelare, respectiv o justitie care e stat in stat si care raspunde mai mult la comenzi politice (interne/externe) decat la prevederile legale. Economia e dominata de clienti la contracte cu statul, corporatii straine si interlopi deghizati. Educatia a fost pusa la pamant de reformele succesive ale ministrilor de resort, de distanta apreciabila dintre mediul academic si realitate si de modelele reprobabile propagate de mass-media. Armata e condusa de generali in izmene, slab echipata si mai mult o vaca de muls pentru privilegii speciale, decat o forta de aparare (poate cu exceptia unitatilor care au participat la interventii externe). Administratia e sufocata de birocratie excesiva si lipsa cronica a resurselor umane necesare. Forta de munca a fost decimata in urma migratiei masive spre vest. In caz de conflict suntem la mana aliatilor (printre care, cel mai important sunt Statele Unite - la mii de kilometri distanta). Rusia poate influenta Romania in sensul destabilizarii, inclusiv prin anumite forte politice interne (coalizarea fortelor la guvernare impotriva fortelor extremiste pro-ruse in ascensiune nu e intamplatoare). In lipsa folosirii la potentialul maxim a atuurilor existente, statul roman nu poate deveni in mod real parte a lumii dezvoltate (sau OCDE). Astfel, vom ramane doar o anexa irelevanta a UE, o ruda mai saraca a Occidentului...

Povestea unui catel

Era o zi calda de august, cand echipa se muta in noul sediu, dupa ce fusese evacuata din cel vechi dupa o cearta a sefului cu presedintele partidului. In curtea proaspat maturata se juca un pui de catel ciobanesc metisat. Era atat de mic, incat putea iesi printre gratiile gardului in strada, astfel ca trebuia sa fie tinut tot timpul sub supraveghere. Curand, secretara institutiei incepu sa aiba grija de el, secondata de celelalte colege. Soferul nu prea il simpatiza, pentru ca descoperise niste zgarieturi pe masina si era sigur ca erau urmele lui. In cele din urma, se hotari ca micul patruped sa ramana mascota institutiei si i se construi un mic cotet in curte, odata cu reamenajarea cladirii.

Crestea cu fiecare luna din ce in ce mai mult si, in curand, cotetul mic trebui inlocuit cu unul mai mare. Era foarte teritorial, incepuse sa latre la orice strain intra in curte si conducerea a trebuit sa il lege cu un lant de cateva ori. Crescuse atat de mare, insa, incat rupse lantul de cateva ori. Secretara decise ca e mai bine sa il ia in biroul ei cand erau in vizita persoane straine. Treptat, insa, se obisnui cu tinerii membri ai partidului veniti la cursuri de formare politica sau conferinte. Toate lumea il iubea si ii aducea cate ceva de mancare. Secretara il peria zilnic si il lasa sa doarma pe covor (mai ales in zilele geroase de iarna sau toride de vara) si ii aducea conserve cu pateu de caprioara.

Dar zilele bune erau pe sfarsite si seful devenea din ce in ce mai incomod cu criticile lui, atat pentru partid cat si pentru oponentii politici. Intr-o zi i se inscena o luare de mita si cariera lui lua sfarsit. Membrii echipei au fost supusi unor interogatorii interminabile, desi nu stiau nimic si doar isi facusera treaba pentru care erau platiti. Partidul nu voia sa auda de un nou scandal de coruptie, asa ca inceta colaborarea cu institutia. Catelul ramase in grija secretarei dupa venirea unei noi conduceri, insa in cladire se instalara alte organizatii si nu mai avea acces peste tot. Seara ramanea in grija paznicilor de la cladirea alaturata, apartinand unei minoritati etnico-religioase. Membrii echipei plecara, unul dupa altul, in cautarea de surse de venit. Secretara mai venea benevol pana la amiaza, sa aiba grija de el, si unul dintre baieti, care se angajase in alta parte, mai trecea o data la doua zile. 

Secretara il iubea nespus, era ca si copilul ei. Intr-o vara il duse chiar la mare cu masina unuia dintre fostii cursanti. Dar nu se simtea in largul lui pe malul marii, desi intr-o zi ii aduse secretarei o cochilie de melc gasita pe tarm. Era prea mult legat de curtea institutiei, unde isi petrecuse cea mai mare parte a vietii. Intr-o zi, insa, secretara se imbolnavi si a trebuit sa mearga la spital. Era deja pensionara de cativa ani si fumatul zilnic incepea sa isi spuna cuvantul. Dupa prima operatie la intestine nu mai avea deloc pofta de mancare si se simtea si mai rau. Doctorul recomanda o noua operatie. Baiatul se duse la ea la spital, unde o gasi intr-o situatie deplorabila. Secretara il implora sa aiba grija de catel, "copilul ei", cum ii spunea. Baiatul ii promise, dar spera sincer ca ea sa isi revina... Secretara ii darui baiatului chiar si cochilia gasita de catel in mare.

Intr-o dimineata, baiatul primi un SMS ca secrerara murise in urma noii operatii... Catelul ramasese singur la varsta de 7 ani. Din lipsa de bani, conducerea decise sa inchida institutia. Catelul a fost mutat cu tot cu cotet la paznicul de la institutia vecina. Baiatul mai venea de doua ori pe saptamana sa ii aduca cate o conserva de pateu sau un pliculet cu tocana pentru caini. Dar, in curand, ramase fara serviciu si trebui sa isi caute o noua sursa de venit. Conducerea partidului decise sa atribuie cladirea unei alte organizatii, desi drepturile de proprietate nu erau deloc clare. Intr-o dimineata, baiatul gasi incuietoarea sparta si membrii altei organizatii inauntru. Catelul ramase definitiv la institutia vecina. In curand, baiatul isi gasi de lucru la o alta institutie din apropiere, care avea mai putin nevoie de gandire critica si mai mult de executanti sarguinciosi, si mai venea la sfarsit de saptamana sa ii aduca pliculete cu tocana catelului. Toata lumea avea grija de el si devenise indispensabil paznicilor. Dar de cate ori venea baiatul se bucura nespus, in amintirea vremurilor bune de odinioara.

Anii au trecut si catelul ajunsese la venerabila varsta de 13 ani. Baiatul veni, ca de obicei, cu pliculetul si il mangaie prin gard. Deodata, catelul isi pierdu echilibrul si cazu din picioare... Baiatul se sperie si vorbi cu el, insa lui incepuse sa i se faca rau si sa vomite. Era clar ca nu mai putea manca... Dupa o saptamana fara mancare, catelul nici nu se mai putea tine pe picioare. Veterinarul chemat de institutie conchise ca era batran si nu se mai putea face nimic. Saptamana urmatoare, baiatul veni, insa nu mai gasi catelul. In locul lui era un alt caine, negru... Paznicul ii spuse  ca batranul catel murise a doua zi dupa ce venise veterinarul. Bine ca nu se chinuise prea mult! O parte din baiat, insa, se rupse pentru totdeauna, odata cu moarte catelului. Pentru baiat, catelul era ultima lui legatura cu viata frumoasa de dinainte ca niste oameni rai sa tulbure mersul firesc al unei institutii necesare, dar pe care mai marii partidului si statului au considerat-o o amenintare. De aceea, pentru el catelul acela fusese mai bun decat societatea oamenilor interesati doar de castiguri vremelnice in defavoarea altora. Insa acum trebui sa invete ca fiecare lucru din viata are un sfarsit: era un catel prea mic printre ceilalti caini... (orice asemanare cu fapte sau persoane reale este strict intamplatoare)

Despre posibilitatea unui scenariu coreean in razboiul din Ucraina

Anul care a trecut de la invazia rusa explicita asupra Ucrainei a adus in discutie mai multe scenarii privind posibilele evolutii ale situatiei la nivel international si regional. Trecerea strategiei militare a Rusiei de la un razboi fulger la un razboi de pozitie a generat o schimbare a abordarii occidentale a conflictului din Ucraina, de la simple sanctiuni economice la furnizarea de echipamente militare fortelor ucrainene pentru a putea rezista ofensivei ruse si chiar a trece la contraofensiva in anumite cazuri.

Mai multi analisti au sugerat ca ne aflam la inceputul unui nou razboi rece (chiar dinaintea invaziei din februarie 2022, in contextele discursului lui Putin de la Munchen din 2007, a razboiului ruso-georgian din 2008 sau al anexarii Crimeii din 2014). In aceste conditii, avand experienta primului razboi rece, dintre blocul sovietic si cel occidental, care a durat aproape jumatate de secol, am putea fi pusi in fata unei situatii care sa dureze mai mult decat cei cativa ani estimati ca ar putea tine razboiul din Ucraina. Pozitia ambigua a Chinei (inclusiv abtinerea in cadrul votului de condamnare a invaziei ruse din cadrul Adunarii Generale a ONU de saptamana trecuta), dar si a Indiei, fata de conflictul ruso-ucrainean este de natura sa creeze impresia ca vom fi martorii unei dispute mai lungi in urmatorii ani (sau chiar decenii) intre Statele Unite si aliatii lor (NATO, UE, ANZUS) si China si aliatii sai (SCO, RICS). Astfel, noul razboi rece (intre democratii si regimuri autoritare) nu ar avea loc intre Occident si aliatii Rusiei, ci intre Occident si aliatii Chinei.

Daca scenariul de mai sus este pertinent, atunci conflictul din Ucraina ar fi doar prima dintre crizele majore ale acestui nou razboi rece. Facand o analogie cu primul razboi rece, razboiul din Ucraina ar fi similar cu Razboiul din Coreea. Multe elemente sunt asemnatoare, in acest caz, cum ar fi sprijinul occidental pentru una dintre partile in conflict (regimul de la Kiev, in acest caz), manifestat si printr-un sprijin larg in cadrul ONU, respectiv sprijinul tacit al celuilalt actor major (in acest caz China, in cazul precedent Uniunea Sovietica). Daca e sa adoptam retorica Moscovei, putem identifica chiar un sprijin concret al unui actor non-sistemic (China populara pentru regimul nord-coreean in 1951, Rusia pentru regimurile separatiste din Donetk si Lugansk in prezent). Alte elemente, insa, difera substantial, intrucat Occidentul nu s-a implicat direct in Ucraina (cu trupe, precum in Coreea), iar Rusia era un actor sistemic inaintea conflictului si nu a ezitat sa anexeze in mod formal teritoriile cucerite (dupa ce le-a recunoscut, temporar totusi, independenta), subminand astfel suveranitatea Ucrainei. De asemenea, interesele economice ale Chinei din prezent nu sunt de natura sa sprijine o confruntare directa, cel putin pentru moment, cu Occidentul, principala sa piata de desfacere.

Dincolo de asemanarile si diferentele dintre cele doua conflicte, insa, comparatia ar putea genera o posibila solutionare a conflictului respectiv (in sensul opririi ostilitatilor pe teren) folosind modalitati similare. Intrucat nici Occidentul (Statele Unite si UE in egala masura) si nici Rusia nu par sa se indrepte catre o abordare comuna a situatiei, iar China pare sa sustina tacit pozitia Moscovei, este greu de crezut ca negocierile de pace ar putea avea succes intr-un orizont temporal scurt si mediu. In aceste conditii, ceea ce s-ar putea intampla, daca cele doua tabere aflate in conflict nu obtin progrese substantiale in urmatorii doi ani, ar putea sa fie echivalentul unui scenariu al conflictului din Coreea, in care nu a fost semnata o pace, dar a fost incheiat un armistitiu, care a luat act de situatia de pe teren si a trasat o limita teritoriala intre cele doua parti in conflict, ce a devenit o parte integranta a cortinei de fier dintre cele doua sisteme aflate in conflict. In situatia din prezent, conflictul din Ucraina ar putea urma acest scenariu, care ar putea permite integrarea partii independente din Ucraina in UE (dupa scenariul cipriot) si NATO, in timp ce estul si sudul tarii ar ramane de facto anexate la Rusia, situatie nerecunoscuta oficial de alte state (cu exceptia aliatilor apropiati ai Moscovei).

Bineinteles, un astfel de scenariu este prea putin fericit pentru ideea de societate internationala bazata pe securitate colectiva, drepturile omului, drept international, comert liber. Insa, in conditiile in care Rusia nu este afectata in mod semnificativ de sanctiunile economice occidentale si este sprijinita (chiar si tacit) de China si India, o alta alternativa fezabila fata de actualul conflict armat cu greu poate fi conceputa.

Invadarea Ucrainei si schimbarea echilibrului global de securitate

Revin dupa o perioada mai lunga in care pandemia de Covid19 mi-a marcat iremediabil existenta prin izolarea si limitele pe care mi le-a impus. Si, cand credeam ca mai rau nu se poate, ne confruntam, iata, in aceste zile cu o invazie a Rusiei impotriva Ucrainei, care ne intoarce parca in istorie cu mai multe zeci de ani, desi fusese anuntata de cateva luni de rapoartele serviciilor de informatii americane. Toate sperantele ca ne indreptam catre o noua etapa in evolutia umanitatii, caracterizata de solidaritate impotriva amenintarilor globale ale secolului nostru (incalzirea globala, pandemiile, stresul cotidian, terorismul islamic si crizele identitare) s-au naruit in cateva zile. Scene desprinse din cele doua razboaie mondiale ale secolului trecut, sau din razboiul civil spaniol al perioadei interbelice au devenit realitati cotidiene. Valuri de emigranti din Ucraina parasesc tara indreptandu-se catre un Occident care e ultima lor speranta. Acelasi Occident care, imitand parca un comportament impaciuitorist al liderilor interbelici fata de Hitler, a ezitat sa ia masuri timpurii impotriva lui Putin, permitandu-i acestuia sa se creada un lider global fara egal.

Dincolo de discursurile emotionale, de promisiunile iluzorii ale liderilor occidentali pentru eroicul popor ucrainean prins intre doua placi tectonice ale lumii contemporane, este evident jocul de putere intre marile puteri la nivel mondial. Fostul hegemon american a inceput sa dea semne evidente de slabiciune, mai ales dupa retragere (prea tarzie) din Afganistan, ceea ce a determinat puterile emergente (reunite generic sub sigla BRICS / Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sa spere ca pot modifica echilbrul global. De asemenea, fostele mari puteri europene si-au dovedit limitele de abordare (fostele sfere imperiale de influenta) nereusind sa contureze o pozitie comuna in cadrul UE (marcata simbolic de Brexit) si negociind separat cu Rusia furnizarea de resurse energetice necesare continuarii dezvoltarii lor economice (mai ales Germania, care a renuntat la energia nucleara - intr-un impuls pozitiv de ecologizare - dar alegand un tip de energie care a vulnerabilizat-o profund si de care politicienii celor doua mari partide traditionale sunt depotriva vinovati). In aceste conditii, era absolut natural ca Putin sa incerce sa isi recastige fosta sfere de influenta sovietica. Nimeni nu isi inchipuia, insa, in ce maniera...

Rusia nu este in prezent nici mai mult nici mai putin decat se stia. Desi se pretinde o putere emergenta, statul rus a suferit o cadere accentuata dupa disolutia URSS, mai ales in termeni economici si demografici. Domnia lui Putin i-a oferit Rusiei iluzia ca poate redeveni un actor global relevant bazandu-se pe exportul de resurse energetice si de armament. Pentru o perioada acest aranjament a functionat si se parea ca Rusia a revenit pentru totdeauna in randul natiunilor civilizate sprijinind o economie globala integrata. Aceasta perceptie se baza pe iluzia ca valoarea elitelor culturale, stiintifice si sportive ruse este o expresie a intregii societati. In schimb, mentinerea la putere a regimului Putin se baza pe supravietuirea sistemului sovietic sub forme usor modificate, bazate pe clientelism, nepotism, darwinism social, militarizare si supunere fata de puternicii zilei pentru a supravietui. In fond, Rusia nu avea nici un fel de traditie democratica, ceea ce si-a pus amprenta asupra evolutiei majoritatii tacute care il sustine pe fostul kaghebist la putere.

Fara sa exceleze, Putin a reusit, alaturi de sistemul de guvernare mostenit pe care l-a modificat dupa propriile preferinte, denumit verticala puterii sau 'sistema', sa mentina echilibrul intern si sa creeze iluzia posibilitatii revenirii Rusiei in fruntea marilor puteri ale lumii. Acest lucru a beneficiat si de criza acuta de leadership a Occidentului si de idioti utili ca Schroeder si Trump. Timp de peste doua decenii, Rusia a revenit in prim planul evenimentelor internationale, fie ca mediator, fie ca aliat decisiv. Insa ceea ce a creat in 20 de ani este pe cale sa se naruiasca in cateva zile, de cand a atacat, in mod precipitat Ucraina, folosind motive imaginare, provenind din mitologia politica rusa a secolului al XIX-lea.

Iluzia puterii l-a facut pe Putin sa creada ca poate face orice, in conditiile in care Occidentul pare a fi pe o panta descendenta a evolutiei sale, dupa lupta cu terorismul si cu pandemia. Insa aceasta iluzie nu a luat in calcul faptul ca puterea sa se bazeaza pe falsele premise ale valorii Rusiei in raport cu realitatea unei guvernari falimentare in folosul unei camarile restranse. Astfel, loialitatea a fost confundata cu competenta si cantitatea cu calitatea. Esecul, cel putin asa cum reiese in ultimele zile, de a supune o natiune tanara ca Ucraina, releva slabiciunile capitale ale statului rus. Lipsa desovietizarii adecvate a dus la esecul tranzitiei ruse catre economia de piata si democratie, mascat de conceptul fictiv al 'demodratiei suverane', in fapt autocratie deghizata, o imitatie nereusita a modelului chinez de comunism cu valente capitaliste. Fara o baza economica sustenabila, Rusia dovedeste in aceste zile ca, departe de a fi o mare putere emergenta, este un stat neo-sovietic decadent, care se agata de un incert parteneriat cu China si India pentru a reusi sa supravietuiasca intr-o lume complicata. Bineinteles, pozitia Chinei este importanta si poate genera solutia la problema unui lider imprevizibil de tip Hitler, sau se poate folosi de acesta pentru a isi accelera ascensiunea globala. Alegerea Chinei va determina, insa, viitorul omenirii pentru multi ani de acum incolo, fie sub forma unui nou razboi rece (armele nucleare nu permit un nou razboi mondial in sens clasic) fie a unei competitii dure pe taram economic.

Indiferent daca va reusi in cele din urma sa cucereasca militar Ucraina (insa fara a o supune, in conditiile in care rusofobia ucrainenilor este in crestere), eroarea strategica a lui Putin nu poate fi ascunsa. Ea se explica prin agatarea acestuia de un trecut sovietic idealizat, care de fapt a capotat in interventia fatala din Afganistan in anii '80 ai secolului trecut. Expansiunea Rusiei nu ii poate garanta securitatea, in conditiile in care ostilizarea Occidentului il face pe acesta din urma mai coerent. Ea poate cel mult sa genereze conditiile interne care au determinat acum un secol revolutia bolsevica si prabusirea imperiului rus. Putin este mai aproape de Nicolae al II-lea decat de Petru cel Mare, in conditiile in care pastrarea statu-quo-ului i-ar fi garantat un mandat pana la decesul natural si un loc sigur in cartea de aur a istoriei Rusiei. Nu trebuie sa uitam ca marea majoritate a liderilor Rusiei fie au murit in functie fie au fost asasinati de propriii supusi. Acum, in schimb, Rusia e din ce in ce mai izolata la nivel international si nimeni nu pare sa castige ceva din aceasta interventie. Greselile strategice se platesc inevitabil, mai devreme sau mai tarziu.

Plimbare de seara langa lacul din parc

O briza usoara incepuse sa sufle peste lac, trezind ratustele ametite de caldura prea mare a acestui sfarsit de iunie canicular. Oamenii se imbulzeau in parc pentru a mai lua o gura de aer fara mastile impuse de pandemie in spatiile inchise. Doi caini, unul mare, dar inca pui, si unul mic se harjoneau langa mal. Biciclistii si rollerii treceau din cand in cand incercand sa respecte dunga verde trasata pe asfalt si care le era destinata. Cativa batrani isi trageau mastile sub nas ca sa mai poata respira putin in caldura inabusitoare. Doua lebede se zareau in departare plutind catre insula cu vegetatie abundenta, probabil la cuibul lor si la umbra.

Deodata un sunet incepu sa se auda, mai intai abia perceptibil, apoi mai puternic. Un tanar canta la orga melodii usoare internationale celebre din anii '80, '90 sau 2000. Parea o schimbare binevenita, in comparatie cu muzica aproape funebra care te intampina pe aleea de la intrarea parcului, pusa la dispozitie de primarie, probabil pentru a le aminti pensionarilor de ultimele momente ale vietii lor. Trecatorii incepeau sa se opreasca pentru a asculta muzica de orga a tanarului si uneori recunosteau pasajele. Cativa chiar lasau cativa bani in cutia asezata in fata baiatului, care parea transpus in lumea sa muzicala.

La un moment dat un batran cu o carja se apropie, abia mergand, de tanar, se apleca usor si lasa 1 leu in cutie. Parca ar spune: "Eu sunt batran si timpul meu se apropie de sfarsit, tu esti tanar si trebuie sa supravietuiesti, altfel vietile noastre se vor fi scurs in zadar. Cineva trebuie sa te ajute si pe tine, daca parintii nu pot mai mult, chiar si un batran ca mine, cu pensia lui infima... Si ce frumos suna muzica, parca imi aminteste de tinerete, o vreme atat de departata, cand eram in putere si mi se parea ca sunt vesnic. Bucura-te de viata, traieste, cu toate greutatile, arata ceea ce poti lumii!" Si apoi se departeaza incet... Si totusi, in ciuda aparentelor total nefaste, parca mai exista o speranta, oricat de mica... In cele din urma viata este cea care invinge.

Pandemia ca oglinda

Momentele fara precedent prin care trecem la nivel mondial, mai exact pandemia de coronavirus (CoViD 19), reprezinta, dincolo de dezbaterile asupra originii sale (care, fara indoiala, au legatura cu stadiul actual de dezvoltare a umanitatii, fie ca reactie a naturii, fie ca arma biologica), un moment in care putem vedea mai bine cine suntem cu adevarat. In mod concret, pandemia (ca si orice alte criza profunda) functioneaza azi ca o oglinda a ceea ce fiecare dintre noi reprezinta cu adevarat. Se pare ca modul in care reactionam in timpul unei crize scoate la iveala resorturile noastre cele mai intime, prezentandu-ne astfel in toata "splendoarea" noastra celorlalti.

Astfel, in aceste zile suntem martorii unor comportamente diverse din partea tuturor categoriilor de oameni, mergand de la solidaritate si pana la discursuri ale urii duse la extrem, de la conformism pana la rebeliune deschisa, de la condamnare a presupusilor vinovati pana la gasirea unor solutii inovative. In opinia mea, situatia actuala, cu toate limitarile impuse de masurile preventive ale unor guverne ajunse la disperare din lipsa de solutii viabile, constituie si o oportunitate de a medita asupra modului in care ne dorim sa continuam dupa incheierea restrictiilor, sau cel putin dupa revenirea la o "normalitate" pe care unii o vad imposibila.

Unul dintre avantajele pe care criza actuala le-a adus este ca nivelul poluarii s-a redus semnificativ, alaturi de reducerea (partiala a) poluarii fonice si de aglomeratii. Totusi, dupa cum am observat, unii nu au putut uita de modelul capitalist muribund si inca mai concep planuri de revenire la economia bazata pe consum si productie de masa. Ceea ce nu inteleg ei este ca modelul economic de dupa criza nu mai poate fi acelasi, decat in conditiile in care vom condamna generatii intregi la austeritate si plata datoriilor. Noul model economic ar trebui sa fie, in opinia mea modesta, unul bazat mai degraba pe schimburile de informatii pe cale virtuala si pe scaderea dependentei de bunurile materiale (cu exceptia celor cu adevarat vitale, cum ar fi hrana), pe generarea de plusvaloare in termeni virtuali, mai degraba decat in termeni de bani si schimburi financiare. S-ar putea sa ma insel, insa scaderea contactului fizic intre oameni in aceasta perioada nu ma poate duce cu gandul decat la un astfel de tipar al societatii.

Totusi, dependenta de factorii materiali nu va putea fi pusa sub semnul intrebarii in ceea ce priveste obligativitatea de a trai pe Pamant (cel putin pana la colonizarea altor planete, mult peste orizontul nostru de viata). Din acest punct de vedere, ar fi trebuit sa constientizam mai mult faptul ca exploatarea acestei planete la modul in care am facut-o pana acum trebuie sa inceteze, daca ne dorin sa mai pastram ceva din acea "normalitate" dinaintea crizei. Altfel, crizele vor incepe sa se multiplice si nu cred ca vom putea sa continuam sa locuim pe o planeta in continua desertificare si oceanizare (decat daca vom prelua modelul apocaliptic al unor filme precum "Mad Max" sau "Sea World").

In acest timp insa, unii dintre noi continua sa prospere de pe urma unor activitati reprobabile, cum ar fi taierea padurilor, profitand de complicitatea unor guverne care nu mai reprezinta de mult interesele simplilor cetateni. In aceasta privinta, nu am nici un dubiu: activitatile respective, alaturi de altele asemenea lor (cum ar fi producerea de autivehicule poluante sau de arme biologice) ar trebui incriminate drept crime climatice, pe picior de egalitate cu crimele impotriva umanitatii, iar autorii lor si factorii de decizie care ii protejeaza ar trebui condamnati in consecinta (de preferinta la inchisoare pe viata sau munca pe viata in folosul comunitatii). Doar in acest mod vom putea sa spunem ca am folosit pandemia ca oportunitate si nu ca pretext.

Cum as vrea sa fie primarul meu

Intr-un film romanesc din anii '80 care este difuzat in prezent lunar la posturile de televiziune din tara noastra ("Extemporal la dirigentie", 1987) profesorul diriginte solicita elevilor de liceu din clasa a IX-a sa dea un extemporal in care sa raspunda la intrebarea "Cum as vrea sa fie dirigintele meu". In contextul apropierii alegerilor locale, cred ca intrebarea s-ar potrivi si candidatilor la functia de primar al localitatilor noastre. In ce ma priveste incerc, mai jos, sa fac un portret conform optiunilor mele personale.

Astfel, ca om, mi-as dori ca primarul din localitatea in care domiciliez sa fie o persoana modesta, care sa puna faptele inaintea imaginii, sa fie familista, decenta, sa protejeze interesele cetatenilor de rand in locul intereselor de grup, clan sau grup profesional, sa evite sa dea vina pe altii pentru neimpliniri, sa poata sa isi faca autocritica atunci cand este cazul si sa se inconjoare de oameni profesionisti, nu de pile, relatii, rude sau alti oameni "de incredere" si care sa fie primarul tuturor cetatenilor, nu doar al unor grupuri restranse sau al propriilor votanti. De asemenea, mi-as dori ca primarul localitatii mele sa foloseasca mai degraba transportul public decat masina personala sau de serviciu, sa mearga la cumparaturi alaturi de oamenii obisnuiti, sa locuiasca in mod real in localitatea pe care o administreaza, sa nu isi faca vacantele in locuri exotice sau extravagante, sa evite afisarea unui lux deranjant, sa nu isi doreasca sa fie mereu in prim plan, ci mai degraba in fundal ca sa faca lucrurile sa mearga. Nu in ultimul rand, primarul meu ar trebui sa fie o persoana care sa promoveze un mod de viata sanatos, consumul de alimente nechimizate, evitarea folosirii excesive a medicamentelor si protejarea mediului inconjurator.

Dar, mai mult decat modul in care ar trebui sa arate omul, cred ca mai important e ce ar trebui sa faca acesta. Printe masurile pe care le consider absolut necesare, cel putin in cazul Bucurestiului, se numara urmatoarele masuri: (1) interzicerea inmatricularii de vehicule second-hand; (2) interzicerea accesului masinilor poluante in centrul orasului (referendumul este doar un subterfugiu pentru oamenii politici care nu au curajul sa isi afirme propriile opinii si convingeri si incearca sa se ascunda in spatele publicului; taxele mai mari nu rezolva problema, doar o mercantilizeaza inutil); (3) achizitionarea de vehicule electrice pentru transportul in comun (inclusiv taxiuri) si instalarea de garduri de separare pentru toate liniile de tramvai de pe bulevarde; (4) confiscarea automobilelor parcate ilegal, fara posibilitatea de recuperare si scoaterea lor la licitatie; (5) exproprierea spatiilor abandonate de proprietari si amenajarea lor in interes public (mai ales spatii verzi); (6) interzicerea construirii de cladiri noi in centrul vechi (restaurarea celor vechi ar fi suficienta); (7) supravegherea video a tuturor intersectiilor; (8) revigorarea cailor ferate urbane; (9) dotarea politiei locale cu armament pentru a putea mentine cu adevarat ordinea publica (angajarea persoanelor cu cazier ar trebui sa fie de asemenea interzisa in randul acestui serviciu public); (10) reglementarea circulatiei vehiculelor personale o data la doua zile (numere cu sot sau fara sot, de luni pana sambata); (11) asigurarea unei calitati a apei corespunzatoare la robinete (fara aluviuni si clor); (12) schimbarea conductelor degradate de apa si incalzire centrala; (13) dublarea amenzilor pentru deteriorarea spatiilor publice, folosind filmarile de pe camerele video pentru identificare; (14) asigurarea securitatii in scoli, inclusiv prin amenzi drastice pentru parintii ai caror copii reactioneaza violent (pana la suspendarea alocatiei pe 6 luni); (15) interzicerea taierii copacilor si a constructiilor pe teritoriul parcurilor si padurilor; (16) amenzi drastice pentru proprietarii de animale care nu respecta igiena orasului; (17) demolarea tuturor constructiilor fara autorizatie sau certificat de urbanism; (18) extinderea pistelor pentru biciclisti.

Acesta ar fi un set minimal care ar trebui respectat, in opinia mea, daca ne dorim sa traim intr-o capitala europeana civilizata. Daca nu... ne meritam soarta.

Scurta perspectiva istorica asupra Brexitului

In urma cu cateva zile Marea Britanie a parasit in mod formal Uniunea Europeana, dupa ce a fost unul dintre principalele state membre ale acestei structuri timp de aproape jumatate de secol. Evenimentul a fost analizat din foarte multe unghiuri, care au scos in evidenta problemele actuale ale proiectului european, revenirea nationalismului pe plan european si mondial sau ascensiunea populismului in democratiile consolidate si mai putin consolidate.

Cu toate acestea, putine abordari au amintit de traditionala politica britanica a echilibrului puterii la nivel european sau de implicarea sau retragerea periodica a Angliei din jocul geopolitic al continentului caruia, in ciuda insularitatii sale, ii apartine in mod categoric. Daca ne reamintim o serie de episoade istorice care au implicat asa numitul "perfid Albion", evenimentele actuale nu mai par o atat de mare surpriza.

Astfel, nu trebuie uitat ca inainte de cucerirea romana, insulele britanice au beneficiat de o "splendida" izolare afectata doar de migratia celtica. De asemenea, dupa primul val de "europenizare", prin intermediul influentei romanice, izolarea a continuat pana la colonizarea anglo-saxona si vikinga. Un nou episod de europenizare a fost marcat de colonizarea normanda, sub conducerea lui Wilhelm Cuceritorul (1066-1087), care a marcat intrarea Angliei in concertul crestin vest-european.

Primul moment de separare clara de politica de tip continental a aparut in timpul regelui Henric al VIII-lea (cel facut faimos de cele sase sotii...), prin intermediul separarii Bisericii Anglicane de Biserica Catolica de la Roma (1534). Faptul ca acest lucru s-a produs in urma unui capriciu amoros al regelui englez nu e o intamplare si arata modul in care politica depinde de personalitatea si viata intima a conducatorilor din orice epoca. Dupa acest episod, Anglia va evolua intr-o putere maritima orientata catre comertul cu intreaga lume, o superputere mondiala care colonizeaza un sfert din lumea cunoscuta.

Dar puterea britanica decade in urma celor doua razboaie mondiale, care desi castigate secatuiesc economia sa si submineaza integritatea imperiului sau colonial. Astfel ca, Marea Britanie se indreapta din nou catre Europa si devine membra a Comunitatii Economice Europene in 1973. Cu toate acestea, Londra nu s-a simtit niciodata confortabil in cadrul structurilor europene, considerand ca acestea ii limiteaza marja de actiune strategica internationala.

Si asa ajungem la momentul actual, Brexitul, cand Anglia alege sa paraseasca Uniunea Europeana si sa continue pe propriul drum. Acest lucru este, ca si desprinderea de Roma din evul mediu, un eveniment determinat de o decizie accidentala a unui lider de moment (David Cameron), care a considerat ca orientarea strategica a tarii poate fi folosita in scopuri electorale. Evident, a fost vorba despre o greseala strategica majora, care se va traduce (dupa umila mea parere) in continuarea decaderii fostei puteri coloniale pana la disolutie, in contextul fortelor centrifuge ale partilor sale componente (Scotia, Irlanda de Nord).

In cele din urma, insa, Anglia nu poate ramane decat temporar in afara jocului de putere european, caruia ii apartine fara echivoc, insa atasamentul sau fata de orice structuri europene nu va fi niciodata total. Asemenea unui cal de rasa capricios, Albionul nu isi va pierde niciodata felul sau unic de a fi, desi va da impresia ca poate juca dupa anumite reguli, insa doar pentru scurt timp si doar atunci cand ii convine. Acest lucru face diferenta intre caii de rasa, care prefera sa moara in felul lor, cu mandrie, si micile martoage de la marginea iarmarocului, care accepta orice stapan, in timp ce viseaza ca devin armasari dupa ce mananca o tava de jaratec...

Cateva ganduri la aniversarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Romane

Implinirea a 160 de ani de la evenimentul decisiv al Unirii Principatelor Romane imi prilejuieste o serie de reflectii asupra evolutiei Romaniei si a traducerii sale prin analogia cu viata oameneasca.

Astfel, momentul din 24 ianuarie 1859 poate fi considerat drept actul de nastere a statului roman modern. Botezul a survenit ceva mai tarziu, in 1862, cand noua structura statala a capatat numele de "Romania". Ulterior, in 1866, la implinirea a 7 ani de existenta, a inceput "scoala" statului roman, prin aducerea la conducerii tarii a Principelui Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, un sever "profesor" german. In 1877 a avut loc "majoratul" Romaniei, la implinirea a 18 ani, prin proclamarea independentei de stat fata de Imperiul Otoman, un "parinte" nu prea riguros si cam ramolit. In 1881, la 22 de ani, statul roman si-a luat "licenta", devenind Regat.

A urmat o existenta tumultoasa, marcata de "criza de la 40 de ani" (la 48 de ani) a Rascoalei din 1907. La 55 de ani, in 1914, "profesorul german" ne-a parasit, iar doi ani mai tarziu a inceput examenul maturitatii, in urma intrarii in razboi. Romania a atins deplina maturitate in 1918, la 59 de ani, devenind Romania Mare, cu fiicele ei, Basarabia, Bucovina, Crisana, Dobrogea, Moldova, Muntenia, Transilvania si fiii Banat si Maramures. Romania Mare a "iesit la pensie" in 1927, in urma mortii Regelui Ferdinand si a lui Ion I.C. Bratianu, la varsta de 68 de ani.

Batranetea a atins si tara noastra, in 1940, cand, in varsta de 81 de ani, Romania Marea a suferit o serie de amputari (teritoriale) si a inceput sa depinda complet de altii. Dupa o lunga suferinta, Romania (autentica) a murit in 1947, lasand locul fiicei sale nelegitime, Republica Populara Romana, aflata sub tutela Uniunii Sovietice. Romania comunista a fost, asa cum adeseori se intampla, un copil nereusit al unei personalitati mai mari (Romania Mare), cu o evolutie sinuoasa si cu un caracter dubios, imprimat de tutore. In 1989, Romania comunista a lasat locul, la 42 de ani, nepoatei sale, Romania democratica, care si-a inceput existenta prin asasinarea mamei sale autoritare in ziua de Craciun a anului in cauza.

Romania democratica incearca sa regaseasca o parte din maretia bunicii sale, Romania Mare, insa nu se poate dezbara de educatia primita de la Romania comunista. La majoratul sau, in 2007, ea a devenit membra a Uniunii Europene, un tutore bogat dar nehotarat si capricios. Ajunsa acum aproape de maturitate, e vremea ca Romania sa spuna (in calitate de presedinta a Consiliul UE) ce isi doreste cu adevarat, daca are un plan propriu al vietii sale viitoare sau daca doreste sa continue sa fie doar o intretinuta mai degraba saraca a unei rude mai bogate din strainatate. Dumnezeu sa apere si sa binecuvinteze Romania!

Amintiri din calatorii (VI)

Intr-o dupa-amiaza racoroasa de inceput de martie am ajuns, impreuna cu sotia, la Budapesta, capitala Ungariei. Nu era prima mea experienta in frumoasa metropola dunareana, astfel ca asteptarile mele erau destul de ridicate. De aceasta data aveam sa descopar mai in detaliu frumusetile orasului, dupa ce datile trecute nu avusesem timpul necesar decat pentru plimbarea cu vaporasul si centrul pietonal.

Mai intai am explorat zona din vecinatatea Parlamentului si a Garii de Vest, unde eram cazati, si am descoperit farmecul malurilor Dunarii luminate noaptea. Am gasit si restaurante unde se putea servi mancare traditionala ungureasca la preturi destul de bune. A doua zi am vizitat orasul vechi (Buda), cu zidurile cetatii si Catedrala Sf. Matei, de unde panorama orasului nou impresioneaza orice trecator. Toate vizitele au fost facilitate de reteaua foarte buna a transportului public (metrou, tramvai, autobuz, troleibuz), care acopera orasul in mod eficient. Am remarcat si autobuzele electrice introduse de primaria orasului, care ar trebui sa fie un exemplu si pentru primariile altor capitale europene.

In schimb, am remarcat si scaderea nivelului de trai al populatiei, fata de vizitele trecute, mai ales ca urmare a masurilor regimului Orban. Astfel, taxele de la casele de schimb valutar mi s-au parut semnificative. De asemenea, oamenii mi s-au parut destul de reci si preocupati de existenta zilnica, in timp ce functionarii vamali mi-au parut cam neglijenti si apatici, cu influente vizibile ale lehamitei orientale. Asta fara sa mai pomenesc de ostilitatea cu care am fost intampinat de sentimentul nationalist maghiar, redesteptat in ultimii ani, atunci cand mi-am mentionat nationalitatea (e drept, mai ales in relatia cu persoane mai in varsta - fiind chiar si injurat in tramvai!). Cred ca e efectul unei presiuni socio-economice mai mari in ultimii ani, care este mascata de mandria nationala, nejustificata de performantele actualului regim. Per ansamblu, mi s-a parut ca tara a regresat fata de inceputul deceniului trecut.

Revenind in orasul nou (Pesta), am putut vizita Catedrala Sf. Stefan, Monumentul Mileniului, Palatul Vajdahunyad, precum si alte catedrala frumoase. Am apreciat magistrala de metrou M1, inaugurata (nota bene!) in 1906, atunci cand regatul ungar era la apogeu, unde inca se folosesc vagoanele vechi, mai asemanatoare unor vagoneti de mina sau a unui tren din tara piticilor.

Din punct de vedere al cazarii sau meselor, Budapesta este un oras iresprosabil si un centru turistic de traditie, de unde multi pot invata. Nu pot decat sa recomand vizitarea capitalei Ungariei, situata destul de aproape de Romania si oferind un model eficient de urbanism si conservare a istoriei nationale.

Despre interese personale si interes public

Exista multe discutii in prezent despre modul in care clasa politica a pierdut legatura cu oamenii simpli si nu mai respecta agenda reala a cetateanului, incercand sa promoveze o agenda a anumitor grupuri de interese sau persoane. Problema rezida, in opinia mea, in modul in care este perceput interesul public de catre factorii de decizie si in neglijarea acestuia in favoarea intereselor personale.

Evident, fiecare dintre noi are anumite interese personale, la un moment sau altul al existentei noastre, pe care incearca sa le realizeze prin mijloacele pe care le considera adecvate. Insa, atunci cand o persoana se afla intr-o functie publica, realizarea intereselor sale personale trebuie sa se faca in mod separat fata de interesul public pe care il serveste sau doar indirect, in momentul in care satisfacerea interesului public acopera si sfera privata (insa nu in mod intentionat, ceea ce ar constitui un conflict de interese).

Satisfacerea interesului public apare atunci cand sunt solutionate problemele tuturor cetatenilor (sau macar a marii lor majoritati) si nu doar interesele anumitor grupuri. Din pacate, de prea multe ori interesele de grup trec la noi drept interes public (sau, asa cum clamau anumite forte politice, "interes national"), desi nu au nimic in comun cu acesta. Realizarea intereselor de grup este doar o extensie a realizarii intereselor personale, in acord cu anumite persoane apropiate din anturaj si nu cu intregul demos reprezentat de functia publica. Este ceea ce Aristotel numea in Antichitate oligarhie.

Tentatia de a urma cu prioritate interesele personale atunci cand anumite persoane ajung intr-o functie publica deriva din "betia puterii" care este prost gestionata, fie din lipsa de educatie, fie din modul egocentric si narcisist de a percepe lumea inconjuratoare (destul de comun in randul celor care ajung la varf, considerat a fi o virtute necesara chiar atingerii pozitiei respective). Astfel, persoana respectiva ajunge sa se considere deasupra tuturor, inclusiv a legii, de neatins, probabil in mod asemanator lui Icar atunci cand reusise sa zboare sau lui Prometeu dupa ce furase focul zeilor. Atitudinea fata de ceilalti incepe sa fie cea a unui semizeu fata de muritorii de rand, ceea ce, departe de a inspira respectul (cel mult frica), duce la indepartarea de demos si la decadere.

Cred ca persoanele care ajung intr-o functie publica ar trebui ma degraba sa se inspire dintr-unul din indemnurile Mantuitorului Iisus Hristos, care spune "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Doar in acest fel adevaratul spirit al functiei publice va fi atins: acela de a fi in serviciul cetatenilor (vezi varianta engleza "public servant") si nu in folosul propriu sau al grupului din care facem parte. Dar, pentru a ajunge in acest punct, trebuie sa ne lepadam de prostul obicei de a considera functia o ocazie pentru satisfacerea intereselor personale si sa o privim, in schimb, ca pe o oportunitate de a face ceva pentru ceilalti, fara a astepta laude sau multumiri. Doar in acest fel viitorul poate fi mai bun pentru intreaga societate si nu doar pentru o patura ingusta de imbogatiti oportunisti, care nu se gandesc decat la interesul propriu si propria imagine.

Concluzii dupa Campionatul Mondial de Fotbal - Rusia 2018

Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2018, a tras cortina, in urma unei finale care a consemnat un numar de goluri ce nu mai fusese atins din 1966. A castigat Franta, in cele din urma, desi nu a etalat un fotbal spectaculos (poate cu exceptia meciului cu Argentina din optimi, incheiat 4-3). Ca de obicei, Franta castiga jucand nespectaculos, in cel mai pur stil italian (char in lipsa Italiei de la mondial, vizibila, alaturi de cea a Olandei), la 20 de ani (ca in romanul lui Dumas) dupa primul titlu, obtinut pe teren propriu. Avand o echipa cotate printre cele mai valoroase din lume, nu a fost o surpriza ca Franta a castigat, ea stiind sa isi dozeze mai bine fortele atunci cand a avut ocazia (meciul nul cu Danemarca, singurul de la acest mondial, fiind in mod clar un moment de pauza). Asta spre deosebire de Croatia, una dintre revelatiile acestei editii, care a avut calificari spectaculoase, dintre care doua la penaltiuri, dar care nu a mai gasit resursele de a reveni in finala, mai ales in a doua repriza. Totusi, e de remarcat performanta fotbalistilor croati (cea mai buna din scurta lor istorie), care au invins Argentina cu 3-0 in grupe, au eliminat tara-gazda, puternic sustinuta de public si de organizatori si Anglia in semifinale. Croatia a demonstrat ca spiritul neimblanzit ex-iugoslav inca mai exista in aceasta parte a lumii (ezit sa spun balcanic, pentru ca in prezent asta nu are o conotatie pozitiva).

O alta revelatie a recent incheiatei Cupe Mondiale a fost Belgia, care a etalat un fotbal ofensiv spectaculos si a fost foarte aproape de finala, doar naivitatea in aparare fiindu-i fatal in semifinala cu Franta. Belgienii, beneficiarii unei generatii exceptionale, au imbunatatit palmaresul nationalei prin obtinerea medaliilor de bronz, si au produs una dintre suprizele competitiei prin eliminarea Braziliei in sferturi. Anglia a etalat o echipa tanara de perspectiva, insa a mers mai mult pe eficienta si calcul strategic, care a functionat doar pana la un punct. Totusi, egalarea performantei din 1990 (locul 4) este o realizare notabila, dupa ce generatii mai bune ale Albionului au ratat sanse mari in ultimele decenii.

Echipele latino-americane nu au stralucit in cadrul competitiei, desi prestatia Uruguayului a fost meritorie, mai ales in partida din optimi cu Portugalia. Accidentarea lui Cavani a slabit mult forta ofensiva a echipei, care a fost invinsa astfel mai usor de catre Franta in sferturi. Brazilia a dat impresia unei prestatii bune, insa egocentrismul lui Neymar a stricat jocul echipei si i-a limitat potentialul apreciabil. Columbia a inceput prost, cu infrangerea suprinzatoare in fata Japoniei, insa a revenit spectaculos, ridiculizand Polonia, una dintre deziluziile europene ale competitiei. Doar sansa a facut ca Anglia sa o depaseasca in optimi, asta mai ales datorita portarului Pickford, care a scris istorie la penaltiuri. Argentina a dezamagit, desi Messi anuntase ca vrea mai mult la ultimul sau mondial. Certurile interne si un antrenor depasit de situatie au fost decisive in prestatia argentinienilor Mexicul a inceput bine, invingand campiona mondiala en-titre, Germania, si Coreea de Sud, dar a terminat slab, cu doua meciuri (cu Suedia si Brazilia) in care a incasat 5 goluri si nu a marcat nici unul.

Printre surprizele placute s-a numarat Japonia, care si-a egalat cele mai bune performante (optimi) si a fost aproape de o eliminare suprinzatoare a Belgiei. Eforturile fotbalistilor niponi au fost remarcabile, insa le-a lipsit inteligenta tactica tipica europenilor si sud-americanilor. De asemenea, Suedia a facut un mondial peste asteptari, desi nu a excelat la vreun capitol, insa a avut o disciplina tactica de invidiat.

Printre marile deziluzii ale mondialului rus s-a numarat in mod clar Germania, care nu a reusit sa iasa din grupe dupa multa vreme. Desi a dat semne de revenire in meciul cu Suedia, nemtii au fost umiliti de o Coree de Sud aproape eliminata, dar care a jucat meciul pana la capatul prelungirilor. Semnele schimbarii de generatii sunt evidente, desi potentialul fotbalului german ramane apreciabil. O alta mare deziluzie a fost Polonia, care nu a reusit sa iasa din singura grupa in care toate oponentele erau extra-europene. De asemenea, Spania s-a autosabotat, in urma demiterii stupide a antrenorului principal cu doar doua zile inaintea competitiei (ca urmare a unei rivalitatii interne duse peste limitele ratiunii) si nu a reusit sa depaseasca zidul rus in optimi. Portugalia a inceput promitator, sub semnul golgeterului Ronaldo, insa a aratat repede limite inadmisibile pentru o campioana europeana (Iranul a fost foarte aproape de o mare surpriza). Elvetia nu a aratat prea multe, decat in primele meciuri (cu Brazilia si Serbia) si s-a oprit in optimi. Serbia ar fi putut mai mult, insa nu a reusit sa se mobilizeze in momentele cheie ale meciurilor decisive. Danemarca a jucat exact atat cat ii era necesar pentru a iesi din grupe, insa a sperat prea mult la penaltiuri in meciul cu Croatia. Peru a etalat un fotbal placut, dar care a devenit eficient prea tarziu. Australia s-a batut admirabil in fiecare meci, insa lipsa valorilor a fost vizibila. Islanda nu a mai suprins ca in urma cu doi ani. Costa Rica nu a mai reusit nici ea rezultatele exceptionale din urma cu patru ani.

Ca de obicei, tara-gazda a mers mai departe decat ii permitea valoarea reala a jucatorilor (poate ar fi util ca tara-gazda sa nu fie calificata automat, macar pentru corectitudinea competitiei). E de remarcat sacrificarea meciului cu Uruguayul din grupa pentru a rezista apoi eroic atacurilor spaniole din optimi (ceea ce m-a dus cu gandul la razboaiele pe care Rusia le-a castigat in trecut aparandu-se...). Pana la urma, Croatia a pus Rusia la locul ei si a preluat culoarul favorabil care ducea mai repede la Moscova.

Din pacate reprezentativele africane nu au avut o prestatie prea buna, cu exceptiile partiale ale Senegalului (privata de un loc in optimi de numarul prea mare de cartonase galbene) si Nigeriei (aflata intr-o grupa de foc). Marocul a parut sa aiba o prestatie peste medie, insa eficienta sa a fost redusa, Tunisia s-a trezit prea tarziu, Egiptul a fost doar o umbra, chiar si cu starul Salah in echipa. Insa, asa cum au remarcat multi carcotasi, chiar echipa campioana mondiala, Franta, este dominata de fotbalisti cu origini africane, ceea ce demonstreaza ca potentialul fotbalistic al Africii exista. Intr-adevar, este regretabil ca la mai mult de jumatate de secol de la decolonizare, statele respective nu si-au atins inca potentialul real de dezvoltare, in schimb vedem in fruntea clasamentelor fotbalistice (si nu numai) echipe ca Franta, Anglia, sau chiar Belgia, care ar putea fi considerate reprezentative "imperiale". Pentru echitatea competitiei, ar fi de dorit ca fiecare tara a lumii sa poata alinia cei mai buni jucatori originari de pe teritoriul sau.

Un real castig al acestei editii a Cupei Mondiale a fost aplicarea tehnologiei video (VAR) in luarea deciziilor, ceea ce a limitat numarul deciziilor discutabile (desi au mai fost, atunci cand arbitrii au refuzat sa vada reluarile...), alaturi de aplicarea criteriului disciplinar (numarul de cartonase) in departajarea echipelor, ceea ce a limitat numarul intrarilor nesportive (un numar record de doar... 3 cartonase rosii). In concluzie, a fost o editie dominata de echipele europene si de rigoarea lor tactica, in defavoarea spiritului creativ latino-american si african, dar cu multe goluri (si autogoluri), unele foarte spectaculoase. Ramane sa vedem cum se va desfasura viitorul mondial, programat in Qatar in luna decembrie 2022, care va constitui un nou experiment al FIFA. Ar fi recomandabil, insa, ca numarul de echipe sa nu fie marit din 2026 (deja prezenta unor echipe de tip Panama sau Arabia Saudita e hilara, permitand aparitia unor golgeteri de ocazie), iar jucatorii sa nu fie atat de obositi dupa sezoanele epuizante din principalele ligi europene.

Extremele Iugoslaviei

Fosta Iugoslavie a fost o tara fascinanta, cu multe locuri splendide si oameni destoinici si harnici. Din pacate, interesele puterilor occidentale si lipsa de dibacie a conducatorilor locali au determinat disparitia acestui stat acum doua decenii. Cu toate acestea, frumusetea locurilor a ramas si ea merita sa fie descoperita de vizitatori din toate colturile lumii.

Anul acesta am avut ocazia sa vizitez doua dintre extremele fostei Iugoslavii, Slovenia si Macedonia. Fiind singurele foste republici in care se vorbeste o limba diferita de sarbo-croata, influentele exterioare sunt si mai puternice.

Am ajuns la Ljubljana intr-o dimineata de iunie insorita, aterizand pe un aeroport inconjurat de paduri. Peisajul muntilor verzi mi s-a intiparit in minte pe toata durata scurtei vizite. In oras am remarcat, in primul rand, castelul situat pe un deal ce domina orasul si la care se poate ajunge cu funicularul modern sau urcand pe jos o poteca abrupta. Foarte bine pastrat si restaurat, acesta mi-a oferit panorame unice asupra orasului. In orasul vechi am putut admira bisericile vechi, pietele largi si cafenelele imbietoare. Influenta austriaca este vizibila si vechile cladiri sunt foarte bine pastrate, amintind de Praga si Salzburg.

Mergand spre vestul tarii, peisajul montan este treptat inlocuit cu privelistile colinare din apropiere de Gorica, dominate de vita de vie si podgoriile aferente. Micii producatori sunt foarte ospitalieri si au pastrat intact obiceiul primirii vizitatorilor pentru degustari de vinuri. Influenta italiana incepe sa fie mai pregnanta, ca si veselia si relaxarea localnicilor. Intr-un cuvant, desi cu o suprafata mica, Slovenia merita sa fie vizitata si descoperita de toata lumea.

La extremitatea sudica a fostei Iugoslavii, Macedonia ofera, in ciuda dificultatilor economice, un peisaj montan spectaculos. Cel putin in partea nordica si vestica, soseaua parcurge un traseu care te tine cu sufletul la gura, cu prapastii adanci, dar si cu privelisti extraordinare. Asta si cu ajutorul infrastructurii foarte bune, caracterizata de autostrazi ce taie muntii fara teama, ca un exemplu pentru alte tari din regiune... Zona e locuita de o minoritate albaneza puternica, locuind in satele de pe versanti, si care caracterizeaza un mozaic etnic tipic balcanic. Dansurile locului poarte o amprenta tipic bulgara...

Ajuns la Ohrid, vechi oras pe malul lacului omonim, din nou cetatea este obiectivul turistic care domina peisajul. Construita in vremea tarilor bulgari din evul mediu timpuriu, ea reaminteste, alaturi de zecile de vechi biserici ortodoxe, de timpurile in care Bizantul era o forta in lume. Orasul vechi are strazi inguste si cladiri ce amintesc de influenta otomana, dar si un amfiteatru grec dainuind din antichitatea elenistica. La malul lacului au impresia ca ai ajuns la capatul pamantului, iar dincolo de acesta incepe Albania si muntii ei. O plimbare cu vaporasul pe lac iti dezvaluie frumosul mal presarat cu hoteluri ce poarta pecetea epocii lui Tito, izvoarele raului care da nastere lacului, dar si Manastirea Sfantului Naum, construita in stanca si adapostind moastele sfantului a carui inima se pare ca se incapataneaza sa bata, asa cum spune legenda... Influenta turca, dar si sarba, este evidenta si la nivel gastronomic. Macedonia (in varianta sa iugoslava) merita sa fie descoperita de cat mai multi turisti din regiune si din intreaga lume.

Despre dusmanul de langa noi

Frica este unul dintre cele mai puternice sentimente omenesti. Ea este folosita in mod frecvent pentru manipularea unor mari mase de oameni, a unor indivizi influenti, dar si pentru conturarea unor strategii de securitate care ofera un sentiment de siguranta cetatenilor de rand. Originea fricii este de natura emotionala si incercarea de a o controla prin intermediul ratiunii este cel mai adesea sortita esecului.

La nivelul relatiilor dintre state, frica este folosita cel mai frecvent pentru a justifica actiunile intreprinse impotriva unui actor desemnat ca inamic suprem sau principal dusman. De regula, aceasta desemnare tine seama de istoria relatiilor cu statul respectiv, dar si de perceptia cetatenilor (inclusiv a elitelor) despre acel stat si despre intentiile sale.

Daca luam statele europene, de exemplu, folosind informatiile disponibile din surse deschise, se poate contura un tablou destul de sugestiv cu privire la statele pe care majoritatea cetatenilor le considera "dusmani" principali. Evident, e vorba de perceptiile lor, care nu concorda intotdeauna cu realitatea, dar care sunt cauzate de evenimente reale ale trecutului mai mult sau mai putin indepartat.

Astfel, cel mai des pomenita tara este (deloc surprinzator) Rusia, considerata principalul inamic in tarile baltice, Finlanda, Polonia, Ucraina, Romania si Georgia. Privita din punct de vedere geografic, situatia releva faptul ca e vorba de tari din vecinatatea Rusiei, cu care aceasta a avut conflicte in trecut sau mai recent si carora le-a ocupat parti din teritoriu. Putem conchide ca este vorba despre un dusman istoric.

Pe locul doi in acest clasament este Serbia, mentionata de majoritatea cetatenilor statelor din vecinatatea sa vestica, care au facut parte la un moment dat din fosta Iugoslavie (cu exceptia Macedoniei si Sloveniei, si cu includerea Albaniei). Ramasitele emotionale ale conflictelor interetnice de la sfarsitul secolului trecut se regasesc, astfel, si in prezent.

Locul al treilea este impartit intre Turcia si Statele Unite. In cazul Turciei, perceptia de dusman este preponderenta in Grecia, Bulgaria si Cipru, din nou tari vecine care au avut conflicte cu statul turc in trecut (in principal vizand castigarea independentei). In cazul Statelor Unite (actor extra-european, nota bene!), perceptia e prezenta in Rusia (evident!), Belarus, dar si in Serbia. Daca in primele cazuri este vorba despre ecouri ale Razboiului Rece, in ultimul caz bombardamentele NATO din 1999 nu au fost uitate. De remarcat, insa, pozitia comuna a celor trei care sunt si destul de apropiate ca relatii bilaterale in toate domeniile.

Mai exista si alte rivalitati, vizand perceptiile despre Germania (prezenta in memoria ostila a britanicilor si danezilor) si Marea Britanie (amintita de francezi si irlandezi), insa acestea sunt mai mult rivalitati regionale. Sunt interesante si cazurile Olandei, unde principalii "dusmani" sunt considerati marocanii, respectiv al Turciei, unde "dusmanii" sunt, evident, kurzii. Majoritatea fricilor este, insa, prezenta in Europa Centrala si de Est, zona in care lipsa unei prosperitati comparabile cu vestul continentului lasa loc temerii ca trecutul se poate oricand intoarce, cu tot arsenalul suferintelor indurate. Totusi, nu trebuie uitat ca este vorba doar despre perceptii...

Despre dezvoltare si pacatul originar al marilor puteri

In lumea de astazi intalnim adeseori opinia conform careia tarile dezvoltate din vestul Europei si nordul Americii reprezinta un model pentru toate tarile lumii. Acest model de succes s-ar baza pe un tipar socio-economic superior tuturor celorlalte, intemeiat pe asa-numita "etica protestanta" promovata de Max Weber. Conform acestuia, civilizatia occidentala a progresat atat de mult datorita accentului pus pe munca productiva, inovatie si gandire rationala. Toate celelalte civilizatii ar fi inferioare pentru ca nu au aceleasi valori.

Rationamentul respectiv este, insa, doar partial adevarat. Asa cum regimurile totalitare ale secolului XX au pus accentul pe propaganda, ca forma de promovare subiectiva exaltand caracteristicile pozitive si ignorand elementele negative, mitizarea modelului occidental nu are nici o legatura cu realitatea, ci mai mult cu propaganda.

Intr-adevar, daca ne raportam la prosperitatea materiala, la standardul de viata, la dezvoltarea economica si avansul fata de restul lumii, societatea occidentala este superioara oricarei alte societati. Insa, daca analizam pe ce se bazeaza acest avans, ne dam seama ca el nu se datoreaza, de fapt, unui model social mai de succes decat altul, ci mai mult oportunitatilor si conjuncturii. Mai toate tarile din fruntea clasamentelor dezvoltarii (economice, socio-umane) sunt foste imperii coloniale (chiar si tarile nordice, Statele Unite si Rusia) care au exploatat alte zone ramase mai sarace in prezent. Astfel, punctul de plecare al dezvoltarii lor (in mod similar cu dezvoltarea statelor fost comuniste din Europa Centrala si de Est) a fost diferit fata de punctul de plecare al altor tari, care nu au beneficiat de acest avantaj, unele dintre ele plecand chiar cu un handicap in urma colonizarii (Africa, America Latina, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu). Din acest punct de vedere, fostele colonii sau tarile mai mici (printre care si Romania) nu aveau cum sa ajunga la acelasi grad de dezvoltare cu fostele metropole, in ciuda celor doua razboaie mondiale (care, insa, au afectat toate tarile, nu doar pe cele dezvoltate) sau a diverselor modalitati contemporane de redistribuire a bogatiei in lume. Exceptiile pot fi considerate Australia, Canada si Noua Zeelanda, care s-au dezvoltat mai de timpuriu pe cont propriu, fiind dominioane britanice.

Situatia poate fi analizata in mod analog daca avem in vedere diferentele de dezvoltare ale zonelor adiacente, cum ar fi Romania fata de vecinele de la vest (Ungaria, fost regat medieval, Serbia, fost hegemon, alaturi de Croatia, in cadrul unei federatii) sau Vietnam fata de China etc. Privind din aceasta perspectiva, nu pot decat sa constat ca in realitate nu exista un model socio-uman superior fata de celelalte in lumea actuala, fiecare civilizatie avand potentialul initial de a se dezvolta armonios, daca ar fi fost lasata din afara sa isi respecte coerenta socio-economica interna. De asemenea, diferentele din prezent sunt doar rezultatul conditiilor subiective care au marcat istoria fiecarei tari si nu reflecta in nici un caz superioritatea vreunui model in fata altuia. De aceea, consider ca imitarea asa ziselor "modele de succes" din lumea occidentala in alte tari ale lumii este sortita esecului (nici chiar fondurile europene nu pot crea o poveste de succes) si singura cale prin care o tara se poate dezvolta in mod durabil este elaborarea propriului sau model (conform experientei chineze, de exemplu).

Caracteristici generale ale unui concediu petrecut in Romania

Romania dispune de nenumarate obiective turistice care merita sa fie descoperite de cat mai multi oameni, atat din tara cat si din strainatate. Pornind de la acest principiu, am ales sa imi petrec concediul de vara din acest an in tara, din dorinta de a explora locuri in care nu mai fusesem, cum ar fi Cazanele Dunarii si Muntii Retezat.

Alegerea mea a fost in mare parte inspirata, pentru ca am putut vedea locuri cu adevarat spectaculoase ale tarii noastre, insa experienta mi-a prilejuit si scurte consideratii privind calitatea serviciilor turistice din Romania. Drumul pana la Cazanele Dunarii m-a facut sa redescopar zonele colinare ale Olteniei, ce par atat de linistite in comparatie cu vacarmul asurzitor al Bucurestiului cotidian. Apoi, zona Cazanelor m-a impresionat profund, incepand cu Orsova si fatada sa danubiana extinsa si continuand cu tarmul stancos al Serbiei vecine, golfurile si meandrele tarmului romanesc, statuia lui Decebal de la Mraconia si numarul in crestere de pensiuni in satele din zona. Pe langa aceste aspecte, insa, serviciile turistice au lasat de dorit, desi preturile incep sa se apropie de cele europene. Mai precis personalul din zona (cu precadere la restaurante) este insuficient si destul de putin instruit, fiind compus in majoritate din tineri care lucreaza sezonier. Pacat, insa, ca patronii respectivi incearca sa obtina maximum de profit cu investitii insuficiente in resursa umana (inclusiv la nivelul salariilor)! De asemenea, o minima investitie in prezentarea obiectivelor ar aduce poate mai multi turisti straini in aceasta zona care merita sa fie vizitata.

Mergand apoi spre Retezat, am putut descoperi splendidul oras Caransebes, loc de nastere al primului Patriarh al Romaniei, Miron Cristea, dar si (coincidenta sau nu) al actualului premier desemnat. Am fost impresionat de cladirile centrului vechi pastrate in conditii foarte buna, dar si de ospitalitatea oamenilor locului si de preturile foarte convenabile. Orasul ar merita poate sa fie mai mult popularizat ca destinatie turistica, impreuna cu zona Muntilor Banatului din apropiere.

Retezatul a fost o confirmare a asteptarilor initiale, o oaza de liniste, pace si... lipsa semnalului GSM, ceea ce poate fi uneori si o binecuvantare (totusi, Internetul a patruns deja mult mai adanc in regiune!). Aerul proaspat al padurii ne-a umplut de o noua energie si somnul a devenit mult mai odihnitor. Totusi, preturile serviciilor din zona s-au situat la un nivel poate prea mare in raport cu ceea ce se ofera... In cadrul escapadei din aceasta superba regiune, am putut vizita si ruinele cetatii Ulpia Traiana Sarmisegetuza si Manastirea Densus, vestigii ale istoriei noastre milenare si ale continuitatii daco-romane in acest spatiu. De asemenea, am fost impresionat de Castelul Huniazilor din Hunedoara, un giuvaer ce poate rivaliza oricand cu orice castel din vestul Europei, dar si de Lacul Cincis din apropiere.

In concluzie, avem o tara cu multe locuri minunate, insa pentru a le putea valorifica din punct de vedere turistic e nevoie de un accent mai mare pe calitatea serviciilor prestate, nu doar pe profitul imediat. Investitia in resursele umane este esentiala, iar amabilitatea si zambetul gazdelor nu ar trebui sa lipseasca, in ciuda lipsurilor materiale inerente. Pentru aceasta, insa, am avea nevoie de mai multa intelegere intre noi si de colaborare cu semenii nostrii, si mai putin de interese divergente de grup si de conflicte inutile. Ceea ce trebuie sa intelegem este ca nu putem reusi singuri pe aceasta lume, doar impreuna cu ceilalti ne putem apropia de realizarea viselor noastre.

Citybreak de martie la Cracovia

Intr-o dimineata racoroasa de martie, dupa un zbor cu escala la Varsovia, am aterizat, impreuna cu sotia, pe aeroportul Ioan Paul al II-lea din Cracovia. De mult imi doream sa ajung in aceasta veche capitala a statului polonez despre care auzisem multe lucruri bune. Dupa un drum cu autobuzul catre centrul orasului, am ajuns la hotelul la care eram cazati, chiar in apropiere de centrul istoric.

Orasul ne-a satisfacut pe deplin asteptatile, uneori chiar depasindu-le. Primul lucru cu care am venit in contact a fost ospitalitatea si deschiderea polonezilor, care ne-a facut sederea si mai placuta. Apoi, gastronomia poloneza a fost, de asemenea, pe gustul nostru, cu o bogatie de oferte, incluzand supa de sfecla si varietatea de preparate (bineinteles, cu carne...).

Plimbarea pe strazile orasului ne-a prilejuit intalnirea cu o societate vie si civilizata, desi temperatura scazuta ne-a impiedicat sa vedem tot ce planuisem. Totusi, am reusit sa descoperim o parte din obiectivele cele mai cunoscute, cum ar fi Piata Centrala, Orasul Vechi, Castelul Wawel sau cartierul evreiesc (Kazimierz). De asemenea, am putut vizita Muzeul Etnografic, Vechea Sinagoga si muzeul subteran al Pietei Centrale (cu multe dispozitive multimedia infatisand istoria Poloniei). O experienta deosebita a fost vizitarea salinei Wieliczka, una dintre cele mai vechi si mai mari din lume, unde am petrecut trei ore de plimbare prin galeriile foarte frumos amenajate. Peste tot am remarcat curatenia si ordinea pastrata de polonezi, grija fata de aspectul exterior al locurilor si pastrarea exemplara a vechilor cladiri de patrimoniu.

Impresia generala a fost aceea a unei societati foarte avansate si civilizate, alaturi de serviciile turistice impecabile, desi Polonia nu e considerata, de obicei, o atractie la nivel mondial. Pot spune, fara nici o ezitare, ca am vizitat cea mai dezvoltata si bine organizata tara a Europei Centrale si de Est, un model pentru toate celelalate tari din regiune, desi conducerea politica a momentului nu pare sa fie la aceeasi inaltime, cel putin partial. Cred ca ar fi bine ca Romania sa ia exemplul Poloniei pentru a ajunge la un nivel de civilizatie la fel de ridicat.

Moartea fotbalului sportiv

Caderea cortinei peste sezonul fotbalistic la nivel de cluburi imi prilejuieste cateva reflectii asupra stadiului la care a ajuns asa-numitul "zeu-fotbal" in anul de gratie 2016. Din pacate, cred ca moartea marelui fotbalist si antrenor olandez Johan Cruyff, atunci cand am exclamat "fotbalul a murit!", marcheaza sfarsitul unei epoci si intrarea intr-o alta, cu alte valori si resorturi.

Privind catre cele cinci mari ligi europene de fotbal, se pot observa cateva fenomene oarecum constante. Printre echipele retrogradate gasim echipe de traditie cu renume, cum ar fi Aston Villa, Newcastle United, VfB Stuttgart, Stade Reims sau Hellas Verona. In schimb, printre castigatoare regasim echipa surpriza Leicester City sau echipa seicilor Paris-St. Germain, alaturi de obisnuitele Bayern, Barcelona si Juventus. Factorul comun al acestor rezultate este lipsa banilor pentru unii si disponibilitatea lor pentru altii.

Astfel, fotbalul din ziua de azi nu mai reprezinta doar un fenomen social animat de pasiunile sportive, ci din ce in ce mai mult o afacere in care lipsa profitului genereaza falimentul. Acest lucru inseamna si ca, in goana pentru profit, se imagineaza competitii din ce in ce mai multe si mai complexe (Champions League, Europa League, Euro cu 24 de echipe etc.) care epuizeaza componenta umana (jucatorii), dintre care unii ajung sa moara pe teren (vezi si cazul Ekeng).

Privind in paralel si pastrand proportiile, in fotbalul romanesc am asistat la retrogradarea echipelor fanion Petrolul Ploiesti si Poli Timisoara (chiar si intr-o forma reinventata) si la triumful Astrei Giurgiu, o echipa inventata de un latifundiar contemporan aflat momentan la inchisoare pentru vina de a face orice pentru a obtine profitul. Asta in defavoare altui latifundiar, fost puscarias si fariseu de profesie, care confunda marfa cu ambalajul. Las la o parte modul de desfasurare al competitiei, menit sa satisfaca foamea de bani a televiziunilor autohtone si sa mentina la suprafata un fotbal aflat in faliment cronic, desi e total inadecvat pentru o tara ca Romania (ca marime si clima)...

Din punctul meu de vedere, aceasta evolutie nu face decat sa goleasca de continut si acest fenomen unic, aparut ca modalitate de distractie pentru mase (in incercarea de a canaliza impulsurile de violenta inerente, dinspre razboi spre sfera civila, dupa 1945) si sa-l transforme intr-o simpla activitate de consum in modul de productie capitalist in care traim, fara sa ne mai gandim la oameni, la identitatea lor si la dorintele lor. Totul se reduce la profit si orice iese din aceasta logica este condamnat ca fiind revolut, inadecvat si depasit (prin urmare demn de a fi abandonat si anulat). In schimb, promovam activitati ca pariurile sportive, care nu fac decat sa creeze sclavi umani intr-o mare retea de indobitocire generala (pe langa alte retele de dependenta al caror nume nu le mai pomenesc aici), alaturi de denaturarea rezultatelor sportive pe teren.

Cred ca ar trebui sa fim mai atenti la ceea ce facem, pentru ca golirea de continut a vechilor activitati ne poate intoarce inapoi in era dezlantuirii instinctelor primare ale umanitatii, printre care violenta este cea mai periculoasa. Atunci cand alegem sa uitam de istoria si identitatea noastra (in acest caz, de echipele de traditie pe care alegem sa le desfiintam cu totul), pur si simplu ne pierdem busola si nu mai stim in ce directie sa mergem. Aceasta dezorientare sociala este samanta noului conflict dintre noi, de care multi nu suntem constienti si dupa care poate multi nu vom supravietui. Singura noastra speranta este sa nu uitam de radacinile noastre, de ceea ce reprezentam (chiar si simbolic) si sa nu confundam scopul (bunastarea noastra materiala si spirituala) cu mijloacele (bani, profit, castiguri vremelnice).