Despre Ucraina si tendintele imperialiste ale Rusiei

In ultimele luni au fost dezbatute pe larg problemele ridicate de tensiunile politice din Ucraina si interventia Rusiei in Crimeea. Dincolo de multiplele detalii si complicatii care au fost abordate de specialisti si nespecialisti pe toate canalele mediatice, cuprinzand o gama larga de pareri mai mult sau mai putin partizane, propagandistice sau  cu adevarat avizate, as dori sa emit cateva idei care mi se par importante, din modesta mea pozitie de simplu observator al spatiului ex-sovietic.

Astfel, s-a vorbit pe larg despre problemele structurale ale Ucrainei, izvorate din diviziunea existenta intre estul si vestul tarii si din modul de formare si dezvoltare a acestei tari, vecina directa a Romaniei. Nu voi intra in detalii lingvistice si etnologice, dar as putea remarca faptul ca, departe de a fi o simpla diviziune est-vest, diferentele regionale din cadrul Ucrainei merg mai mult catre o separare neta intre partea de centru-vest si cea cea de sud si est, reliefata de toate rezultatele alegerilor din ultimul deceniu.

Asa cum a aratat si interventia Rusiei in Crimeea, partea de sud a Ucrainei prezinta cele mai mari riscuri de securitate geopolitica, deoarece aici este concentrata majoritatea populatiei rusofone, dar si cele mai importante resurse industriale ale Ucrainei, constituind, in acelasi timp, interfata catre Marea Neagra. Bineinteles, gradul de rusofonie al zonei este variabil, fiind preponderent doar in Crimeea (cu o larga majoritate) si regiunile Donetk si Lugansk (cu majoritate absoluta), respectiv Odessa (cu majoritate relativa), in celelalte regiuni existand doar minoritati importante. Aici, insa, trebuie scos in evidenta si faptul ca, pe langa diferentele dintre rusi si ucraineni, relatate pe larg de mass-media, elementele comune nu pot fi neglijate (cum ar fi apropierea lingvistica, inclusiv ca alfabet, si rolul determinant al culturii ruse in formarea culturii ucrainene / sau viceversa, daca vorbim de Rusia Kieveana). Astfel, elementele de nuanta sunt de natura sa complice si mai mult analiza, totul reducandu-se in cele din urma la chestiuni de optiune si oportunitate politica (interna) de moment si multi factori emotionali supradimensionati mediatic in mod inutil.

Fara a mai lungi discutia, cred ca rolul decisiv in aceasta criza geopolitica ii revine Rusiei si analizarea pozitiei sale trebuie realizata cu mai mare atentie, pentru a putea dimensiona mai bine raspunsul strategic al Occidentului (NATO si UE, in esenta). Asa cum aratam intr-o postare precedenta ("Europa noilor imperii"), Rusia este unul din actorii europeni de tip imperial (alaturi de Germania, Marea Britanie, Franta si Turcia), ale carui strategii trebuie privite in aceasta perspectiva, si nu doar prin prisma unui simplu stat-natiune, membru al unei aliante geostrategice menite sa-i asigure securitatea economica si politico-militara. Rusia este un generator de securitate, evident in folosul sau, de aceea actiunile sale nu se raporteaza la nici o regula de drept international, care este de fapt folosit doar ca justificare ulterioara a unei actiuni mult mai pragmatice.

De aceea, in opinia mea, actiunile prezente ale Rusiei nu trebuie sa constituie o surpriza, ele fiind doar manifestarea unei strategii bine puse la punct  la Moscova. Aceasta a inceput in 1999, odata cu extinderea NATO si interventia militara a aliantei nord-atalntice in Kosovo. Pentru a intelege mai bine, trebuie constientizat faptul ca securitatea Rusiei este conceputa, inca de pe vremea lui Petru cel Mare, in doua cercuri concentrice din jurul nucleului statului rus (suprafata actuala a Federatiei Ruse), care au fost ocupate in diverse etape mai mult sau mai putin: primul cerc, incluzand teritoriile de astazi ale Bielorusiei, Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei, Armeniei, Azerbaigeanului, Kazahstanului, Kirghistanului, Uzbekistanului, Tadjikistanului si Turkmenistanului, reprezinta zona de influenta a Rusiei, in care aceasta trebuie sa joace rolul principal, fara nici o ingerinta externa; al doilea cerc, format din teritoriile actuale ale Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, regiunii Kaliningrad, Poloniei, Slovaciei, Ungariei, Romaniei, Serbiei, Bulgariei, Marii Negre, Iranului, Afganistanului, Mongoliei si Coreei de Nord, este zona-tampon in care Rusia doreste sa aiba un oarece impact, pentru a-si securiza sfera de influenta.

Astfel, in 1999, cand NATO sa extins spre est prin includerea Poloniei si Ungariei si a intervenit militar in Kosovo, Rusia a perceput acest lucru ca o evolutie periculoasa pentru securitatea sa si a schimbat tactica (pana atunci deschisa catre Occident), aducand la putere un reprezentant al aripii verticalei guvernamentale favorabile refacerii statutului de putere imperiala. In 2004, cand Romania si Bulgaria au aderat la NATO, alaturi de Tarile Baltice, Rusia a resimtit acest lucru ca o apropiere a NATO de granitele sale si de restrangere a spatiului-tampon. In 2008, cand Georgia si Ucraina au fost aproape de aderarea la NATO, Rusia a considerat acest lucru ca o amenintare directa la securitatea sa si a actionat militar in Georgia. Actiunea actuala de anexare a Crimeii nu este decat o continuare a interventiei din 2008. Rusia trece, prin aceste interventii, de la logica coexistentei pasnice, cu spatii-tampon, la logica confruntarii de tip "razboi rece", cu contact direct intre blocuri rivale, considerand ca Occidentul a facut primul pas in acest sens, prin inglobarea de noi aliati din sferele sale de securitate.

Raspunsul Occidentului la aceasta strategie geopolitica nu a fost pe masura. Daca de la Uniunea Europeana nu ne puteam astepta mai mult in conditiile actuale, se presupune ca Statele Unite dispun de o mai mare clarviziune strategica, in calitate de singura superputere mondiala. In schimb, in perioada 2001-2008, ele au fost implicate intr-o lupta inutila si costisitoare in Afganistan si Irak, impotriva unui terorism pe care ele-insele il generasera cu un deceniu si jumatate mai devreme. Nota bene, Rusia a salutat implicarea Statelor Unite in Afganistan, si a sprijinit-o, sacrificand un pion din cercul secundar pentru mentinerea securitatii in cercul primar. Ea ar putea face un pas in fata, insa, prin cooptarea unor tari asiatice din cercul secundar in Uniunea Eurasiatica si in Tratatul de Securitate Colectiva. Iata de ce, trecand peste scenariile vehiculate in prezent, incluzand posibile partitii ale Ucrainei (care nu sunt imposibile, cu exceptia iluziei pastrarii Kievului in tabara occidentala), Occidentul (NATO/UE) nu trebuie sa fie suprins de o interventie rusa mai extinsa in Ucraina (care o considera o regiune de granita a sa, asa cum sugereaza si numele atribuit tarii), ci trebuie sa decida ce fel de raspuns ofera (neaparat simetric), pe baza carei strategii si pentru obtinerea carui rezultat. Altfel, toata retorica publica nu este decat praf in ochi si circ pentru oameni care isi pun mai mult problema obtinerii painii de toate zilele...