Repere ale politicii americane in Orientul Mijlociu si lectii aferente pentru Romania

Ultimele evenimente din Orientul Mijlociu au marcat agenda internationala a ultimelor luni, starnind multe discutii pe tema viitorului regiunii. Ma refer aici, pe langa razboiul civil prelungit din Siria, la tensiunile de strada din Turcia si Egipt, soldate in ultimul caz cu o lovitura militara care l-a inlaturat de la putere pe presedintele islamist al tarii.

Statele Unite, principalul actor international care are interese in regiune (in primul rand pentru asigurarea unei surse importante de materii prime - mai ales petrol, dar si pentru a evita cresterea influentei iraniene si islamiste in zona) au trecut la o abordare diferita decat interventiile de pana acum. Sub influenta crizei economice mondiale, care a schimbat ordinea prioritatilor strategice, Statele Unite incearca sa obtina cat mai mult folosind cat mai putine resurse. Asa cum am observat si in cazul interventiei in Libia, americanii au preferat sa ramana in planul secundar si sa incurajeze schimbarile in regiune prin alte mijloace.

In cazul Turciei, ambitiile neo-imperiale si neo-otomane ale acesteia au produs ingrijorare, atat la Washington cat si la Bruxelles, care au vazut in aceste tendinte o actiune contrara politicilor de ancorare a Turciei in structurile euro-atlantice (ca actor semnificativ al NATO si stat candidat la statutul de membru al UE). De fapt, Ankara, observand slabiciunile din cadrul UE si oboseala din cadrul NATO si beneficiind de o crestere economica substantiala, nu a facut decat sa fructifice acest avantaj strategic si sa-l proiecteze in zona sa adiacenta, mai precis in Asia Centrala, Orientul Mijlociu si in Balcanii de Vest. Acest lucru a fost vazut drept o rascoala a unui partener privilegiat al SUA, dar care dorea sa aiba o politica externa independenta de influentele americane in regiune. Masura a fost taxata prin sprijinirea de catre serviciile secrete americane (ca si in cazul "primaverii arabe") a unor miscari de strada contrare guvernului de la Ankara. Totusi, factorul decisiv al sistemului politic turc, armata, nu a sprijinit aceste miscari si situatia nu a avut efecte semnificative decat la nivelul opiniei publice occidentale si a indepartarii Turciei de UE.

In cazul Egiptului, victoria candidatului Fratiei Musulmane in alegerile prezidentiale de anul trecut a constituit un eveniment greu de digerat pentru Washington. Controlul asupra Egiptului, cea mai populata tara araba si actor esential in zona, urma sa determine evolutia situatiei in regiune, inclusiv in Siria si in relatia cu Israelul. Existenta unui presedinte islamist la conducerea Egiptului nu constutuia o garantie pentru Statele Unite, mai ales ca acesta initiase mai multe incercari de a coaliza statele sunite din zona (Turcia, Arabia Saudita) in vederea unei actiuni autonome comune. In acest caz, insa, serviciile secrete infiltrate in armata egipteana au contribuit la rasturnarea presedintelui ales in mod democratic si la instaurarea unui regim favorabil intereselor americane. Un caz similar a avut loc si in Tunisia, unde asasinarea unui militant anti-islamist a dus la caderea coalitiei conduse de islamisti.

Aceste evenimente indica faptul ca Statele Unite nu sunt complet dezinteresate de situatia din regiune, desi se abtin sa intervina decisiv in Siria (probabil de teama sa nu aduca la putere un nou regim islamist, care se dovedeste a fi foarte popular in aceste tari, si pentru a tine in sah Iranul). Totusi, enervarea unor actori semnificativi ca Turcia si Arabia Saudita nu este de natura sa aduca aliati americanilor in zona, iar ignorarea schimbarilor politice de la Teheran se poate dovedi o greseala. SUA par a invata din tactica Rusiei de a mentine conflicte in stare latenta pe care le aprind sau sting atunci cand au un interes direct. Pe termen lung, insa, poate fi vorba de o strategie contraproductiva, pentru ca fostii aliati se pot simti jigniti de tratamentul condescendent al americanilor si s-ar putea coaliza in aliante opuse. Atunci cand interesul national al fiecaruia este lezat de interesele americane, aliantele ar putea deveni caduce.

Pentru Romania, situatia actuala este de natura a trage un semnal de alarma ca nici o alianta nu poate garanta securitatea nationala, atata timp cat ceea ce se ofera este mai putin decat ceea ce se obtine in schimb. Nici macar UE nu este scutita de astfel de banuieli. Singura garantie pentru securitatea nationala rezida in aranjamentele regionale cu actorii semnificativi. In acest context, relatiile cu Polonia si Turcia sunt esentiale, iar o atitudine favorabila a Rusiei poate fi decisiva. Remorcarea la interesele altor actori internationali nu ofera nici o garantie unei tari mici spre medie ca Romania, daca acestea nu sunt echilibrate de masa critica realizata in mod concret impreuna cu alti actori medii semnificativi (a se vedea Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica si a se invata din esecul acestora). Cat despre participarea la interventii militare, acestea nu aduc decat castiguri iluzorii in retorica politica, pe seama mortii unor oameni nevinovati (de ambele parti).

Retragerea unui Sir

Evenimentul principal al ultimelor zile in fotbalul mondial pare a fi, dincolo de rezultatele sportive punctuale, retragerea marelui antrenor Sir Alex Ferguson de la conducerea legendarei echipe Manchester United. Contextul in care are loc retragerea merita cel putin cateva randuri pentru ca posteritatea sa poata aprecia la justa valoare modelul stabilit de vajnicul antrenor scotian intr-un sport in care conceptul de fair-play pare a fi apus (cel putin in unele colturi ale lumii).

Sir Alex se retrage dupa 27 de ani de cariera exceptionala la carma unei echipe pe care, in 1986, a preluat-o intr-o situatie dramatica si pe care a transformat-o in cea mai titrata echipa engleza a tuturor timpurilor. Spun asta in conditiile in care eu sunt suporterul marii rivale a mancunienilor, F. C. Liverpool. Insa, chiar si din postura unui adversar, nu poti decat sa te inclini in fata unei asemenea performante remarcabile, realizate pe parcursul a mai mult de un sfert de secol. Sir Alex a marcat in mod decisiv istoria fotbalului englez si mondial si a dus stacheta undeva foarte sus, la un nivel greu de atins de orice alt antrenor.

Dincolo de cifrele greu de egalat, Sir Alex ne ofera niste lectii demne de urmat, nu doar in calitate de animatori ai fenomenului sportiv, ci si din punct de vedere uman. Astfel, performantele realizate sunt rodul multor momente de cumpana, atunci cand totul parea pierdut. Succesele se alterneaza cu esecurile, insa acestea din urma nu sunt decat posibilitatea unui nou inceput, a istoriei unui nou succes. Exemplul cel mai concludent este finala Ligii Campionilor din 1999, cand echipa lui Sir Alex a intors rezultatul in ultimele secunde ale meciului, cand putini mai credeau intr-un alt deznodamant decat esecul. Increderea in propriile forte este principalul atu imprimat de antrenorul scotian echipelor sale, de-a lungul timpului.

Pentru noi, traitori intr-o alta dimensiune, mult mai meschina, a spatiului european, lectiile ar trebui sa se refere la timpul necesar pentru a construi ceva durabil, fara a fi nevoie de un sacrificiu uman suprem, evitand schimbarile bruste care nu ne-au facut decat rau in toate timpurile. O alta lectie este decenta de a simti momentul cand trebuie sa ne retragem dintr-o anumita pozitie, de a realiza ca nimeni nu este de neinlocuit, pentru a evita sa devenim penibili prin eternizarea in anumite functii (indiferent de rezultate). Este lectia de a ne constientiza limitele umane, stabilite de legile fizicii, de a nu ne considera centrul universului, nici chiar atunci cand ne apropiem de acesta (sau doar asa credem noi). Pentru toate acestea, un mare "Thank you, Sir Alex!"

Steaua Bucuresti - etalon al succesului la romani

Victoria echipei de fotbal Steaua Bucuresti, alaltaieri seara, a consemnat unul dintre cele mai mari succese ale fotbalului romanesc din ultimii ani. Acesta a avut loc pe data de 7 martie, acelasi 7 norocos ca si in cazul legendarei victorii de la Sevilla din finala Cupei Campionilor Europeni de acum 26 de ani (7 mai). Dincolo de victoria istorica impotriva campioanei europei de anul trecut, Chelsea, care va trebui confirmata saptamana viitoare in returul de la Londra, evenimentul m-a dus cu gandul la modul in care au succes romanii in tara lor si la ce sta in spatele acestui tip de victorii.

Palmaresul Stelei este unul care inspira respect chiar si adversarilor europeni redutabili, o exceptie importanta in randul cluburilor romanesti de fotbal. Este una dintre caracteristicile succeselor romanesti, care vin (in sport, dar si in arta, film, stiinta etc.) pe fondul predominantei mediocritatii in cadrul societatii. Victoria este rodul investitiilor unui patron-politician implicat intr-o gramada de scandaluri cu afaceri dubioase, dar care se pretinde a fi un model de moralitate crestina (evident, in mod fariseistic), demn de a fi imitat de ceilalti. Se poate vedea, asadar, ca in spatele succesului romanilor stau adeseori modalitati de a face rost de bani la limita legalitatii (daca nu chiar dincolo de ea), si nu este vorba de un caz izolat. Totusi, succesul este si rezultatul unei activitati remarcabile, sponsorizate cu banii "negri", ceea ce complica analiza de tip moralist. La urma urmei e succesul meritat sau nu? E de preferat sa nu avem succes, dar sa fim cei mai corecti? (dupa sintagma "sarac si cinstit")

Un alt eveniment din istoria Stelei implica aceleasi dileme. Cupa Campionilor Europeni, castigata in 1986 a fost rezultatul unei mobilizari de forte impresionante a componentei militare a fostului regim, uneori sacrificand bunastarea oamenilor de rand pentru a obtine succese sportive de imagine. Totodata, insa, nimeni nu neaga meritul echipei de atunci in obtinerea succesului fara precedent in istoria sportului. Oare ar fi fost de preferat sa se fi trait mai bine atunci decat sa fi avut astfel de succese?

Romanii nu sunt si nu vor fi niciodata un popor vest-european, occidental. Asta pentru ca geografia nu ne-a asezat in pozitia respectiva, iar istoria ne-a imprimat alte deprinderi si mentalitati. Dincolo de idealizarea unui model moral si rational occidental de catre elitele cosmopolite romanesti, poporul roman are la baza un spirit mult mai levantin decat puritanismul vest-european, care ne determina in mod reflex sa negociem orice, chiar si legea, sa "ne intelegem" mai degraba decat sa ne conformam unor modele exterioare. De aceea, orice incercare de a impune un model strain nu va avea niciodata succes daca nu va tine cont de pornirile multimilenare ale oamenilor de rand, care ne apropie mai mult de confratii nostri greci, bulgari si turci in ale Bizantului, decat de germani, olandezi sau finlandezi (vezi opozitia fata de aderarea la zona Schengen).

Ceea ce e esential, insa, este ca succesul poate fi realizat si in acest fel (conform principiului "scopul scuza mijloacele"), iar acest lucru nu poate fi categorisit drept "bun" sau "rau", "corect" sau "imoral", el este doar placut si emotional. Este unul din lucrurile pe care Occidentul mai trebuie sa-l invete de la Orient, ca nu toate lucrurile sunt rationale si cu atat mai mult nu pot fi impartite in alb si negru.

Interventia europenilor in Mali sau despre colonialismul reinventat

In ultimele zile am fost asaltati in jurnalele de stiri cu informatii despre conflictul din Mali si criza aferenta a ostaticilor din Algeria. Toate acestea au condus, in majoritatea discutiilor vehiculate pe diversele canale de televiziune, la ideea necesitatii interventiei Uniunii Europene pentru combaterea terorismului in Africa. Dincolo de implicatiile geostrategice ale unui astfel de act, cred ca s-ar impune cateva clarificari pentru a evita o serie de confuzii semantice importante, dar insesizabile unor necunoscatori.

Mali este un stat de dimensiuni apreciabile, situat in vestul Africii, in principal pe cursul superior al fluviului Niger, aproximativ in zona unde a existat in evul mediu un imperiu african omonim distrus de colonistii francezi. Granitele statului actual au fost trasate de puterea coloniala si impusa unor populatii locale divizate in mai multe triburi. Astfel, statul se afla la granita dintre imensul desert saharian si zona Sahelului (regiunea de tranzitie catre savana tropicala africana). In acest context, partea de sud este acoperita de zone de ierburi inalte si savana, are o hidrografie destul de densa si concentreaza aproximativ 90% din populatia tarii. Partea de nord este acoperita de desert si presarata cu oaze locuite de populatii nomade (tuaregi) sau de triburi locale (soghai, gao). Majoritatea populatiei intregii tari este de religie musulmana.

Partea de sud a reprezentat de fapt centrul economic, cultural si politic al tarii, care si-a exercitat constant suprematia asupra nordului putin dezvoltat. Anul trecut, in contextul unei lovituri de stat militare in capitala Bamako, situata in sud-vest, tuaregii din nord au profitat si au proclamat independenta nordului, sub numele de "Azawad". Tuaregii reprezinta un grup nomad nord-african de religie islamica, care traieste in Niger, Mali, Algeria, Maroc si Libia. Lipsiti de drepturi in tarile respective (cu exceptia Marocului), ei au incercat de cateva decenii sa infiinteze un stat propriu in desertul saharian atat de impropriu locuirii, dar atat de familiar lor.

Terorismul islamic de care sunt acuzati acesti tuaregi nu este decat reactia normala a unor oameni care au fost inrobiti din cele mai vechi timpuri de catre popoare exterioare zonei (romani, arabi, francezi) impotriva stapanirii straine, lucru prescris chiar de Carta ONU din 1945 (un exemplu ar fi constituirea statului Israel in 1948, care a fost aprobata de ONU, chiar daca in contextul unor controverse vizibile). Ca de obicei, reactia occidentala (in special, europeana) a fost cea simplista, sub forma interventiei militare franceze. Francois Hollande a demonstrat, astfel, ca nu dispune de un discernamant politic extern mai mare decat al predecesorului sau la presedintia Frantei, in nota traditionalei miopii post-coloniale franceze, care considera Africa o curte exterioara aflata in grija sa perpetua.

Bineinteles, birocratia europeana interesata a circumscris trimiterea unor trupe in Mali si atacul de raspuns asupra europenilor in sudul Algeriei luptei impotriva terorismului, devenita o mantra a civilizatiei occidentale inca de pe vremea lui Bush jr. Astfel, tarile UE isi pun problema trimiterii unor contingente importante in statul african pentru combaterea (iluzorie) a inamicului terorist. Nu se acorda nici un pic de atentie situatiei de fapt, contextului politic intern, doleantelor populatiei tuarege, tot ceea ce conteaza este apararea "fortaretei Europa" impotriva "barbarilor". Aceasta abordare simplista nu face decat sa justifice marirea bugetelor pentru aparare impotriva unor falsi inamici si a unor false tinte, in contextul in care nu mai exista amenintari reale la adresa europenilor decat poate in cadrul unor sisteme bancare din ce in ce mai putrede si cinice, care genereaza o criza economica artificiala in folosul propriu.

La Bucuresti, tema este in mod firesc abordata in perspectiva unei "contributii" a Romaniei la coalitia anti-terorista, desi devine evident pentru toata lumea ca misiunea din Afganistan este un esec total (atat ideatic cat si practic) al Occidentului. Incompetenta si servilismul care caracterizeaza institutiile romanesti (de la Presedintie la MAE) nu permite, insa, o altfel de abordare. Atunci cand interesul national este confundat cu interesele unor forte straine (chiar de catre presedinte), nu putem avea alte pretentii... Astfel, se ignora faptul ca lupta poporului tuareg si a oricarui alt popor impotriva ocupatiei straine este legitima, acreditandu-se ideea (utopica) ca trupele de ocupatie lupta pentru "promovarea democratiei", in timp ce anumite companii fac bani frumosi din afacerile post-razboi si populatia locala moare de foame. Nu este nimic nobil in asemenea proiecte, decat in propaganda oficiala (la fel de condamnabila ca si cea nazista sau comunista), iar moartea soldatilor romani in tari care nu ameninta cu nimic securitatea nationala nu are nici o justificare decat interesul unora de a se bate cu pumnul in piept in mod demagogic, in timp ce mainile lor sunt patate cu sange nevinovat... Dar cred ca nimeni nu ar mai trebui sa isi faca iluzii cu privire la posibilitatea gasirii dreptatii pe pamant...

Jocurile Olimpice Londra 2012 - concluzii

Jocurile Olimpice de Vara de Londra au luat sfarsit in urma cu cateva zile. Totusi, in urma desfasurarii lor, se pot trage unele concluzii care privesc atat sportul international si romanesc, cat si scena politica internationala si interna. Ca de obicei, nici un domeniu nu poate face abstractie de contextul general in care se desfasoara evenimentele...

La nivelul competitiei in ansamblu, daca privim tabloul medaliilor, nu este nici o surpriza faptul ca Statele Unite au luat cele mai multe medalii. In fond, este vorba despre singura superputere a lumii, care isi permite sa investeasca (in ciuda crizei financiare pe care a generat-o chiar ea) si in sport. Nu e nici o surpriza prezenta Chinei pe locul al doilea al acestui clasament, dat fiind modul sistematic in care marea putere asiatica isi pregateste ascensiunea la nivel mondial. Situarea Marii Britanii pe locul al III-lea este logica, datorita faptului ca este vorba de gazde. Pe langa acest aspect, nu pot ignora detaliul semnificativ ca o mare parte a succeselor Statelor Unite si Marii Britanii se datoreaza contingentului mare de origine africana. Astfel, daca ar fi sa acordam continentelor ponderea lor reala, ar fi o victorie clara a Africii si Asiei. Fostele puteri coloniale si-au taiat, insa, iar partea leului...

Surprizele au fost clasarea Rusiei pe locul al IV-lea, in ciuda ambitiilor imperiale ale tarului Putin, dar si ascensiunea extraordinara a Coreei de Sud. Desi s-a incercat limitarea acestei ascensiuni impetuoase ale micului stat sud-coreean (prin decizii arbitrale jenante, uneori, ca in cazul semifinalei de la scrima individual feminin, cand reprezentanta marii puteri germane a fost impinsa in finala de arbitri, in mod evident), fosta vasala a puterilor imperiale mondiale a demonstrat ca si un popor mic poate invinge in competitiile sportive, daca investitiile se fac cu cap.

O nota negativa trebuie atribuita arbitrilor, care au demonstrat si cu aceasta ocazie ca se supun mai mult ratiunilor de ordin financiar decat etice sau sportive. Astfel, un numar important al deciziilor (si nu doar cele privind Romania) au fost schimbate in mod favorabil tarilor din G8 (Statele Unite, Germania, Japonia, Italia, Rusia, printre cele mai avantajate), desi realitatea sportiva fusese diferita.

In privinta Romaniei, nu am avut prea multe motive de bucurie, cu exceptia gimnasticii, tirului, judoului, halterelor sau, partial, a scrimei. In schimb domenii de traditie ca boxul, canotajul, atletismul au cazut in anonimat. Despre sporturile de echipa nici nu merita sa mai vorbim... In clasamentul pe medalii Romania s-a clasat pe locul 27, cea mai slaba performanta din ultimii 60 de ani. Acest lucru nu reprezinta o surpriza, atata timp cat investitiile in sportul romanesc se situeaza la un nivel derizoriu, sub pretextul crizei (de fapt suntem in criza cam de vreo 30 de ani si nu ne mai revenim...).

Exista o cauza majora a declinului sportului romanesc in ultimii ani. Aceasta este distrugerea sistematica a societatii romanesti in ansamblul ei, de catre forte externe, cu colaborarea pe scara larga a politicienilor care s-au situat la putere in ultimii 20 de ani. In domeniul sportului scolar, de exemplu, reformele succesive au distrus baza de selectie, iar reducerea orelor de sport (in locul cresterii acestora la cel putin trei pe saptamana) au dus la insasi periclitarea sanatatii fizice a natiunii.

Orbiti de mirajul capitalismului occidental, ne-am lasat vanduti strainilor pentru mai putin de 30 de arginti, astfel ca Romania actuala nu mai este decat o biata colonie la cheremul marilor puteri europene si mondiale. Toate aliantele pe care le-am incheiat recent sunt in defavoarea noastra ca natiune si "aliatii" ne trateaza ca pe niste marionete in mainile lor, doar pentru atingerea scopurilor lor. Cat despre demnitatea noastra nationala, este ilustrativ modul in care emisarii suzeranilor de la Bruxelles si Washington ne dicteaza felul in care ar trebui sa alegem, ca sa nu ne abatem de la "dreapta cale" a noului jug strain. Ar fi timpul ca, spre a depasi aceasta faza, romanii sa se ridice impotriva intereselor straine care ii subjuga si sa isi ia inapoi avutiile nationale pe care elitele lor oportuniste si deznationalizate le-au cedat prea usor stapanilor din afara. Altfel, Romania e cel putin o utopie...

Euro 2012 sau infruntarea eroilor

A inceput Euro 2012... Un turneu inedit, in doua tari din Europa de Est. Primul meci nu parea sa suscite un mare interes in afara tarilor respective: Polonia-Grecia. Tara gazda, fata in fata cu suprinzatoarea campioana europeana din 2004... Meciul nu a avut veleitati tehnice deosebite, insa lupta din teren a fost admirabila.

Urmasii lui Ian Sobietki, panii polonezi au pus repede stapanire pe joc si au deschis scorul. Ei au continuat si, la sfarsitul primei reprize, au avut chiar superioritate numerica si au scapat de un penalty evident, trecut cu vederea de arbitrul spaniol (deh! sunt gazde...cine sa tina cu Grecia?). Iata insa ca in a doua repriza zeii tin cu urmasii lui Leonidas. Ca adevarati spartani la Termopile, grecii strang din dinti si egaleaza, chiar si in inferioritate. Ba, mai mult, obtin penalty si eliminarea portarului advers. Insa Karagounis rateaza si totul revine la echilibrul unei lupte surde. In cele din urma, se incheie egal, echitabil, intre doua natiuni simbol ale acestei regiuni de Europa. Da, desi unii analisti de la Stratfor incearca sa sugereze ca Grecia nu e in Europa (oare exista Europa fara Grecia? fie doar ca si nume...). Probabil ca lumea lor incepe si se termina cu niste arginti (30?)... Pentru noi incepe cu eroii din legendele Olimpului, zei si eroi (vezi filmul de maine seara de la Pro TV, "Troia"), si se termina cu eroii anonimi din ghetoul Varsoviei.

Este doar inceputul acestui spectacol al inclestarii fotbalului european (pacat totusi ca TVR nu transmite toate meciurile, e o trista premiera dupa 1990...). El exprima noile epopei ale natiunilor europene in drumul lor catre un viitor nesigur. Dar, atata timp cat vom avea noi eroi, cred ca mai putem spera...

Concursul Eurovision 2012 sau despre criza proiectului european

Concursul Eurovision din acest an, desfasurat la Baku, in Azerbaigean, a evidentiat o parte din cauzele pentru care proiectul european se afla in criza in momentul de fata. Dincolo de traditionalele voturi politice acordate melodiilor, care au putin de a face cu valoarea reala a pieselor muzicale si mai mult cu spectacolul vizual apreciat subiectiv din perspectiva culturala, se pot intrezari o serie de atitudini ale publicului european care explica mai multe decat se poate deslusi la o prima vedere.

De la inceput, insa, trebuie sa precizez ca nu sunt dintre aceia care pun semnul de egalitate intre Uniunea Europeana si proiectul european, considerand ca integrarea europeana este mai mult decat o structura birocratica incremenita si localizata intr-un oras sau altul. Proiectul european, in acceptiunea mea, cuprinde intregul continent european sau, mai degraba, limitele culturale ale acestuia (harta tarilor membre ale Consiliului Europei este mult mai relevanta, pentru mine).

Astfel, dupa ce am urmarit concursul de aseara, am putut trage cateva concluzii despre stadiul actual al integrarii pe continentul european, prefigurate de mine intr-un articol precedent (Europa imperiilor). In primul rand voturile au fost acordate (din nou) vecinilor sau, eventual, tarilor cu multi emigranti in tarile respective. Se pot evidentia blocul occidental-nordic, care a contribuit in mod esential la victoria Suediei, blocul ex-sovietic sprijinind Rusia (locul 2) si blocul Balcanic sprijinind Serbia (locul 3). Cazuri tipice pot fi considerate si voturile turcilor din Germania si Olanda, ale albanezilor din Elvetia, bosniacilor din Suedia si romanilor din Spania. De asemenea, au fost accentuate si "prieteniile etnice" dintre Turcia si Azerbaigean, Marea Britanie si Irlanda, Romania si Moldova, Grecia si Cipru, Finlanda si Estonia, Danemarca si Norvegia, Bulgaria si Macedonia.

Acest tablou ne ofera adevarata perspectiva asupra continentului european si a modului cultural in care fiecare popor percepe limitele proiectului european. Pentru Europa occidentala, Europa se termina odata cu aderarile din 1995, pentru ex-sovietici, proiectul comun se opreste la granitele fostei Uniuni Sovietice, pentru balcanici (Balcanii de Vest), proiectul comun se invarte in jurul fostei Iugoslavii. In cele din urma, fiecare natiune gandeste proiectul european in functie de interesele sale. Demosul european, in ciuda incercarilor din ultima vreme, ramane un vis pentru viitor...

Ceea ce e de apreciat, insa, este existenta, in vestul Europei, a unor vizionari care incearca sa mai finanteze (pentru cat timp, insa?) integrarea europeana. Concursul Eurovision este, neindoielnic o parte a acestui vis de creare a unui demos european. Sa speram ca asta va contribui la salvarea proiectului european. Iar daca nu, sa ne bucuram, totusi, ca vom putea calatori in tari prospere ca Germania, Norvegia, Suedia, Rusia sau Azerbaigean. Atfel, ganditi-va, cum ar fi fost sa avem un concurs anul viitor (2013, nota bene!) in Grecia, Moldova sau chiar... Romania! Cam mult pentru imaginatia birocratilor vest-europeni!