Amintiri din calatorii (II)

La sfarsitul lunii august 1998 am avut ocazia de a-l insoti pe tatal meu intr-un turneu al tarafului Casei Culturii "Ion Creanga" in Egipt. A fost o experienta unica, pe care mi-o reamintesc de fiecare data cu placere, ca fiind primul meu contact cu lumea islamica si cu Africa (partea ei de nord, cel putin).

Inca inainte de aterizarea pe aeroportul Heliopolis de langa Cairo, aproape de miezul noptii, am putut admira luminile oraselor din delta Nilului si de pe marginea soselelor (contrastand cu bezna de deasupra Baraganului, Bulgariei sau Anatoliei). Era semnul ca ajunsesem intr-o tara cu resurse importante de petrol... La coborarea din aeronava Tarom, am fost izbit de o caldura seaca, nefireasca la orele noptii, care mi-a dat impresia lipsei de oxigen nepamantene. Chiar si dupa sosirea cu autocarul la locul de cazare, campusul universitar din Ismailia, aproape de Canalul de Suez, am avut oarece probleme sa ma obisnuiesc sa respir aerul cald si sa apreciez urmele de briza din timpul noptii si aerul conditionat din autocar. In schimb, peste tot am remarcat forfota semnificativa de la orele noptii si glasul muezinilor chemand la rugaciune.

Abia a doua zi am realizat de ce noaptea era asa de animata. Sub soarele arzator al desertului ce inconjura campusul, cu greu puteai rezista cateva minute, daramite sa mai si muncesti. In plus, campusul avea ziduri inalte si se afla la cativa kilometri de oras, astfel incat am ramas in camere pana la sosirea autocarului cu escorta armata. Atunci mi-am dat seama ca am ajuns intr-o tara in care pericolul terorist era la apogeu. Nici macar orele comunicate nu erau respectate, de parca nimeni nu trebuia sa stie cand vom pleca. Apa de la robinete avea un pronuntat miros de mal, ceea ce ne-a facut sa evitam s-o bem si sa cumparam sticle cu apa plata la preturi destul de mari. Dar eram in desert, asa ca n-am avut incotro... La fel, igiena la masa era destul de precara, mustele fiind prezente in numar mare, iar gunoiul fiind amplasat chiar langa blocul alimentar.

In oras, am mers in bazar, unde negustorii erau gata sa negocieze pana la un sfert din pretul initial, doar ca sa-ti vanda ceva. Multi dintre ei abia stiau sa scrie, iar limba engleza era vorbita mai mult decat original. Desi ne asteptam ca macar cifrele arabe sa ne fie familiare, am fost suprinsi sa descoperim ca nici acestea nu aveau nimic european in ele (de fapt cifrele folosite de noi sunt indiene si doar ne-au fost aduse de arabi). Igiena europeana era, de asemenea, necunoscuta localnicilor care vindeau painea direct de pe pavaj si tineau carnea la fezandat direct in soare...

In schimb, infrastructura de transport si turism era de invidiat, autostrazile fiind largi (lucru simplu in desert) si foarte putin circulate. Pe marginea lor, din 10 in 10 km puteam vedea baze militare cu rachete, ceea ce ne-a reamintit de conflictul arabo-israelian din urma cu 25 de ani. Hotelurile erau de asemenea moderne si dotate cu piscine de dimensiuni olimpice. Ghizii nostri erau cativa baieti tineri cu pistoale si cateva tinere cu basmale pe cap, care intotdeauna cedau locurile lor barbatilor, spre indignarea noastra. Fetele erau mai fluente in engleza si franceza si ne-au explicat ca traditia trebuia respectata, desi bogatii din orase isi permiteau sa adopte obiceiuri ceva mai seculare. Religia era importanta, insa armata veghea intens la respectarea institutiilor seculare si la siguranta turistilor straini (o sursa importanta a veniturilor tarii).

Turneul a presupus participarea la festivalul de folclor din Ismailia si cateva deplasari la Cairo, Port Said si Zagazig (in delta Nilului). Pe drumul intre diverse locatii ne-am familiarizat cu muzica locala, ritmata sau ceva mai lirica, oricum orientala. Deschiderea si inchiderea festivalului, desfasurate pe stadion, alaturi de reprezentanti din alte tari arabe, europene, africane si asiatice, mi-a amintit de Cantarea Romaniei si de spectacolele tematice ale perioadei comuniste de la noi. In fond, si Egiptul era la acea vreme un fel de dictatura mai deschisa, militarizata si sprijinita de americani.

In Cairo am fost impresionati de dimensiunile metropolei si de soselele suspendate care facilitau intrarea in centru si spre Ghizeh. Am fost impresionat de piramide si chiar am intrat in cea mai mica din ele (dedicata faraonului Mykerinos), de unde insa totul fusese scos si dus la muzeul din Cairo sau in afara tarii. Totusi, alaturi de cladirile inalte am putut vedea oameni traind intr-o saracie lucie, inghesuindu-se pe scarile mijloacelor de transport in comun, destul de vechi si rare. Am fost cazati la un hotel de tineret (youth hostel) destul de obscur, unde lenjeria purta urmele timpului si gandacii zburdau in voie (probabil urmasi ai scarabeilor sacri din antichitate). Contrastul dintre maretia antica si prezentul destul de cenusiu te izbea pretutindeni.

Peste tot, insa, am fost intampinati cu mult entuziasm si oamenii au apreciat cantecele traditionale romanesti, desi erau mai inclinati catre reproducerile artistice ale miscarilor palestiniene (Intifada) impotriva Israelului. Unii dintre ei au fost impresionati de fetele din ansamblu cand acestea au etalat costume de baie sumare cu ocazia bailor in Canalul de Suez sau la Marea Mediterana. La ei femeile fac baie imbracate... Totusi, nimeni nu s-a suparat, si am fost serviti cu delicioase fructe de mango proaspat si cu lapte la cutie produs in Suedia. Deh, globalizarea incepuse deja... Pe urma am incins o miuta pe tapsanul uscat, insa am fost depasiti net de agilitatea gazdelor, nu degeaba multipli campioni ai Africii la fotbal.

Ar mai fi foarte multe de spus, insa inchei doar prin a spune ca Egiptul a constituit pentru mine o experienta deosebita, care m-a pus pentru prima oara in contact cu o civilizatie aparte, atat de diferita de cea occidentala si, totusi, atat de umana. De atunci, cand se vorbeste despre Orientul Mijlociu, perceptia mea este mult mai nuantata si pot spune cu tarie ca avem de invatat multe chiar si de la egipteni.

Amintiri din calatorii (I)

In iulie 1992 am avut ocazia sa merg, impreuna cu mama mea si membri ai Asociatiei "Ion Creanga" intr-un schimb cultural cu o asociatie romaneasca de langa Cernauti. A fost o experienta foarte interesanta, una din primele mele calatorii in afara tarii.

Mai intai a trebuit sa ne confruntam cu vamesii ucraineni (de fapt sovietici, ca URSS de-abia se destramase), care ne-au tinut in vama pentru diverse motive inventate (certificate ale aparatelor foto rusesti, timbrul sec prea sters al pasaportului meu de copil minor), pana cand isi primeau spaga aferenta. Faptul ca vizitam o minoritate romaneasca dintr-un fost teritoriu al Romaniei era, de asemenea, un motiv de suspiciune. Totusi, in cele din urma am trecut granita (aveam viza de grup) si am fost intampinati de reprezentantii asociatiei romanilor care ne-a condus in satele unde isi avea aceasta sediul (Carapciu si Suceveni). Pe drum s-au cantat, evident, cantece patriotice romanesti.

Am fost cazati in Suceveni, pe malul Siretului, intr-o familie de profesori cu doi copii ceva mai mari decat mine. Impreuna cu acestia din urma am explorat padurile din preajma si am trecut Siretul printr-un vad. In gospodaria nord-bucovineana am mancat produse naturale specifice (paine de casa, miere, alivanca) si ne-am simtit excelent. Doar ca la televiziunea ucraineana vedeam imagini ale conflictului din Transnistria si erau aratati refugiati rusi si ucraineni. Mi s-a parut ciudat, pentru ca la TVR vazusem doar refugiati basarabeni... Am vizitat si scoala locala, foarte bine dotata din punct de vedere tehnic (o mostenire sovietica pozitiva), mult peste ce aveam noi in Romania.

Intr-o zi am vizitat orasul Cernauti, care ne-a intampinat cu intinse cartiere de blocuri gri inalte sovietice, inconjurand centrul vechi. In orasul vechi am descoperit frumoase cladiri cu arhitectura baroca, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, cladirea impunatoare a Mitropoliei si parcuri racoroase. La plecare am intrat in bazarul de pe malul Siretului, unde forfota orientala si produsele sovietice nu m-au impresionat (cu exceptia unui pistol de jucarie cu baterii si beculete...). Orasul era din ce in ce mai mult ucrainean, dupa colonizarile din epoca sovietica. Ca o gluma sinistra, satul Valea Cozminului, de langa codrii unde Stefan invingea ostile poloneze ale lui Jan Albert al Poloniei in 1497, fusese redenumit fonetic "Valya Kuzmina". Cu ocazia Olimpiadei de la Moscova din 1980, unul din inspectorii sovietici care a trecut prin zona a intrebat daca "Valya Kuzmina" a fost o luptatoare in timpul celui de-al doilea razboi mondial... In rest, multa poluare si drumuri din bitum si pietris...

In alta zi am mers la mormantul lui Iancu Flondor de langa Storojinet. Flancat de mormintele soldatilor sovietici cazuti in 1944, doar coroanele de flori mai aminteau de eforturile depuse de patriotul roman pentru unirea cu tara-mama. Ca o ironie, autoritatile introdusesera placute de inmatriculare pentru autovehicule cu initialele "BC" de la "Bucovina". N-a fost decat o trecatoare ratacire de toleranta intr-un ocean de asimilare... Astazi romanii din Ucraina si-au castigat o parte din drepturile unei minoritati europene, insa identitatea lor e din ce in ce mai stinsa. Totusi, amintirea ospitalitatii lor imi va ramane pentru totdeauna intiparita in memorie.

Periplu transilvano-moldav

De curand m-am intors dintr-o calatorie care a avut ca punct central vizitarea unor rude mai indepartate locuind la Oradea. Drumurile pe care am mers si locurile vizitate au constituit noi prilejuri de reflectie asupra starii de fapt a tarii in acest moment, mai ales a partii sale nordice, incluzand o mare parte a Transilvaniei si o parte a Moldovei.

Intoarcerea la Oradea
Oradea s-a dovedit a fi aceeasi gazda buna ca si acum trei ani, de data asta prin intermediul rudelor mele foarte ospitaliere, in buna traditie a oamenilor din zona Crisurilor. De data asta eu am fost ghid pentru parintii mei, care nu mai fusesera in oras, si pe care i-am condus pe drumurile stiute, printre frumoasele cladiri baroce, prin parcurile racoroase, pe malurile Crisului Repede si prin complexul comercial Lotus. In plus, am putut admira frumoasa panorama de la restaurantul Ciuperca, am descoperit cartierul noilor imbogatiti si pensiunea turistica de la Saldabagiu de Munte, precum si lotusii unici de la Baile Felix, apoi am mers la tara.

Pe urmele stramosilor
In satul Sauaieu din comuna Nojorid, situata la sud de Oradea, am descoperit o parte din originile familiei Tiugea, ale bunicului din partea tatalui. Situat la marginea unei paduri dese, pe malul unui lac de acumulare, satul e jumatate romanesc, jumatate unguresc, in functie de granita trasata arbitrar de marile puteri in 1940. Oamenii au un mod specific de a vorbi, cu inflexiunile ardelenesti ale Crisanei, dar si cu o multime de cuvinte unguresti adaptate limbii romane. Gradina unchiului meu e destul de intinsa si cuprinde rosii gigantice, crescute fara chimicale, vinete, cartofi, pepeni (rosii si galbeni), meri, peri, dar mai ales pruni, de cateva soiuri, toti cu prune dulci si aromate, cum nu gasesti aproape niciodata in pietele din Bucuresti, invadate de soiurile chimizate ale altora. Chiar si pe ulita parca se simte mirosul aromat al prunelor din care se produce palinca traditionala. In gaspodarii poti gasi porci, pasari, si chiar cateva vacute, ceea ce imi intareste convingerea ca autoconsumul este posibil in Romania (chiar ca solutie la criza economica) si ca incercarea de ruinare a micilor producatori nu e decat o strategie de distrugere a natiunii romane de catre forte externe obscure, care vor sa ne subordoneze ca pe niste sclavi.

Am avut ocazia sa gust si din specialitatile gastronomice locale, intre care asa numitul "Bograci", o supa groasa din trei tipuri de carne, cu legume, cartofi, galuste, un fel de gulas bihorean, putin picant si foarte gustos si consistent. Din pacate tinerii din sat nu se mai regasesc in vechile obiceiuri ancestrale si pleaca la lucru in vest (Italia, Spania), imediat cum termina liceul, pentru a-si realiza visele la un trai decent. Batranii povestesc cu nostalgie despre vremuri de mult apuse, cand in zona mai existau o agricultura performanta si ramuri industriale de traditie (de exemplu, fabrica de bere din Oradea, distrusa deliberat de factorii politici in anii '90 pentru a face loc supermarketului Lotus...).

Acum oamenii cu greu reusesc sa supravietuiasca, uneori schimband cateva servicii pe an, sau lucrand in mai multe locuri, si mergand la sfarsit de saptamana la Baile Felix sau la Baile 1 Mai, unde se mai racoresc sau incalzesc (dupa anotimp si tipul de apa, termala sau nu) si asculta manele cantate de dizeuze fara inclinatii muzicale speciale. In schimb, ceea ce ii individualizeaza este modul demn de a trece prin viata si spiritul de a intrajutorare al neamurilor.

Tranzit prin Tara Motilor
La intoarcere am ales o ruta diferita de cea de la dus (Gura Humorului-Vatra Dornei-Bistrita-Dej-Cluj) si am avut ocazia sa trec, pentru prima oara, prin Tara Motilor. Am urcat pe un drum sinuos si denivelat, prin ceata si ploaie, la Arieseni, statiune foarte frumoasa si intinsa, situata intre munti cu paduri dese de conifere. Apoi am mers pe Valea Ariesului, ajungand la Campeni. Traseul si popasul la iesirea din oras mi-au intarit convingerea ca avem o tara frumoasa si bogata, dar care nu se bucura de locuitori pe masura. Saracia oamenilor din Campeni, cauzata de izolarea lor si de nepasarea autoritatilor locale, reprezinta un semnal de alarma asupra ignorantei criminale a politicienilor romani (inclusiv cei proveniti din zona). Datorita acestor conditii, nu e de mirare ca oamenii sunt vulnerabili la orice propunere din exterior, ca aceea de exploatare a aurului de la Rosia Montana, desi haldele de steril din apropiere sunt o dovada a efectului distrugator si nociv al acestor practici fata de mediul inconjurator. In schimb, se uita faptul ca zona s-ar putea relansa exclusiv din turism (mocanita de pe ruta Turda-Campeni-Abrud ar fi putut fi un sprijin daca n-ar fi fost demontata de factori decizionali incompetenti), peisajele fiind absolut incantatoare.

Pe Tarnave si pe Trotus
Dupa ce am iesit din munti pe Valea Ampoiului (Zlatna m-a impresionat in mod placut, ca exemplu de depasire a falimentului industrial), am descoperit Drumul Vinului din zona Alba Iulia, si astfel am ajuns la Blaj. Din pacate, frumusetea orasului a fost umbrita de lipsa indicatoarelor corespunzatoare de tranzit care ne-a creat reale probleme, in lipsa unei variante ocolitoare a centrului. In schimb, la Copsa Mica am fost martorul unei metamorfoze impresionante (la 24 de ani de la prima vizita), orasul fiind foarte simpatic si colorat dupa dezindustrializare si ecologizare. La Medias am putut admira orasul vechi, insa ne-am lovit de aceeasi problema a marcajelor rutiere de tranzit, care uneori se contraziceau. Sighisoara si Tinutul Secuiesc nu mai constituiau de mult o supriza (placuta, desigur), asa ca am ajuns cu bine pe Valea Totusului, unde am facut un popas de o noapte, din nou in mijlocul unui peisaj montan revigorant.

Concluzii
Dincolo de tara frumoasa pe care o avem si de modul in care unii isi bat joc de ea, am avut ocazia sa constat si alte lucruri despre situatia de fapt. In primul rand, starea drumurilor, care depinde in mod direct de conducerea politica locala. Acolo unde puterea locala coincide cu puterea centrala, drumurile erau de nivel european (judetele Suceava, Bistrita-Nasaud, Cluj, partial Alba, cu exceptia Tarii Motilor, Mures, Harghita si Neamt), datorita fondurilor corespunzatoare alocate. In schimb, acolo unde puterea locala apartinea opozitiei de la centru, drumurile erau cel mult carpite din lipsa fondurilor (judetele Bihor, Sibiu, cu exceptia portiunii Medias-Sighisoara, si Bacau). Nu cred ca este normal ca un drum judetean din Neamt sa fie mai bun decat un drum european din Bihor, desi mi-as dori ca ele sa fie la fel de bune.

In plus, modul in care actuala putere intelege sa guverneze este deplorabil, fiind comparabil pe alocuri cu abuzurile regimurilor totalitare din trecut. Am descoprit, in aceasta vara, ca Romania in care credeam ca traiesc nu mai exista, ca ea a fost divizata in domenii de tip feudal, guvernate de baroni locali care se hranesc din promovarea diferentelor regionale in folos personal. In schimb, se clameaza ca tara are nevoie de regionalizare. In conditiile actuale, consider ca sprijinirea in continuare a guvernarii PD-L-UDMR este un act de inalta tradare a interesului national, iar cei care o sustin nu merita sa fie tratati ca niste fiinte umane, ei reprezentand de fapt jungla pe care incearca sa o institutionalizeze in tara. In schimb ar fi necesara o actiune de recentralizare a tarii, de reunificare si gasire a unor standarde comune, pentru ca altfel tara va fi distrusa si vanduta pe bucati strainilor, transformandu-ne pe noi, cei ce traim in ea, in niste sclavi. Pacat ca avem o tara atat de frumoasa, dar nu stim ce sa facem cu ea...

Despre partea intunecata a fortei

Ieri seara am urmarit cu placere, o data in plus, reluarea filmului "Razboiul stelelor. Razbunarea Sith", la Pro TV. Pe langa efectele speciale si scenariul inspirat, este unul dintre putinele filme care abordeaza o problema reala, aceea a tentatiei pe care o avem, noi oamenii, de a ne face rau unii altora, cu iluzia ca putem astfel cladi o lume perfecta.

In acelasi timp, cu doua zile inainte, pe o insula din apropierea Norvegiei, un tanar orbit de o viziune utopica deschidea focul asupra unor tineri care nu se facusera vinovati decat de a fi avut o opinie diferita de a lui. Desi cazurile par diferite, e vorba despre aceeasi iluzie a folosirii fortei in speranta realizarii unei lumi ideale, in concordanta cu credintele si impresiile noastre.

Deseori, in timpul existentei noastre, noi, oamenii de rand, ne confruntam cu stari de fapt care ni se par injuste, cu un spectacol grotesc al incalcarii oricaror reguli ale bunului simt, cu nedreptati pe banda rulanta, propagate ca fiind inevitabile de catre asa-zisi "lideri de opinie". Aceia dintre noi care mai au inca simtul normalitatii isi dau seama ca o astfel de situatie este inacceptabila, insa putini au discernamantul de a adopta o atitudine corecta. De cele mai multe ori, in fata acestor fenomene, avem tendinta de a reactiona violent, de a adopta atitudini dure, radicale, impotriva celor care propaga aceste fenomene negative. Suntem tentati sa ridicam piatra impotriva oricui este perceput a fi dusmanul nostru, insa uitam ca, de fapt, ceilalti sunt doar mijloacele si nu sursa dezamagirilor noastre.

Adevarata sursa a dezamagirii suntem chiar noi insine, pentru ca nu reusim sa fim ceea ce ne-am dori sa fim, rezumandu-ne la imitatii de semizei orbite de egourile noastre uriase si cu pretentii de universalitate. Insa setea noastra de razbunare nu poate fi potolita de auto-pedepsire, decat in cazul celor lasi sau masochisti, si de aceea se indreapta asupra celorlalti, de obicei mai slabi, pentru ca este calea cea mai usoara de a scapa de raspundere. Daca am avea curajul necesar pentru a fi cinstiti cu noi insine, am realiza ca solutia corecta este, de fapt, rezistenta in fata vicisitudinilor si trecerea in faza urmatoare, si nu invocarea unor pretexte religioase pentru atrocitati, fara a le intelege esenta morala. Numai astfel ne vom putea dovedi adevarata forta, si nu invocand partea ei intunecata si relativa, care ne amageste cu false rezultate la false probleme.

Putini sunt cei care pot sa depaseasca astfel de momente in viata reala, pentru ca violenta este una din formele de manifestare a oamenilor, si pentru ca, de obicei, in societatea actuala ne confruntam cu presiuni la toate nivelurile, care ne afecteaza implacabil pe toti. Mai devreme sau ma tarziu, frustrarile pe care le traim rabufnesc (chiar daca unii ne considera oi) in forme violente, indreptate impotriva celorlalti. Ca animale sociale ce suntem, ar trebui totusi sa ne gandim mai mult ca, intr-un fel sau altul, trebuie sa traim printre semenii nostri in mod pasnic, ca trebuie sa supravietuim acestui razboi psihologic al nostru cu ceilalti, al nostru cu noi insine... Singura justificare a folosirii fortei este legitima aparare.

Despre capitalism

Acum vreo doua saptamani asteptam imbarcarea la aeroport, cand, deodata s-a apropiat de mine un tip care promova carduri de consum. Dupa ce mi-a explicat cam 10 minute de ce ar trebui sa ma inscriu, l-am refuzat politicos, ca doar am si-asa destule datorii la banci. Tipul a parut foarte suparat, ca nu-si facuse norma... Si atunci mi-am dat seama ca luasem decizia corecta, insa fara ca el sa-si dea seama. Pentru ca decizia mea fusese profund anti-capitalista si el traia in acea realitate...

De fapt, sistemul in care traim astazi, capitalismul, nu ne este deloc un prieten, asa cum credm noi. In incercarea noastra de fiecare zi in vederea satisfacerii multiplelor noastre nevoi, nu ne dam seama, de fapt ca aceste nevoi nu sunt de fapt ale noastre si ca, de fapt, ele sunt mai degraba insuflate de mediul in care traim in prezent. Pe asta se si bazeaza sistemul actual al capitalismului globalizat, pe crearea unor nevoi artificiale care trebuie apoi satisfacute prin consumul de noi si noi produse. Unii ar putea spune ca asta inseamna progres, ca asta aduce confort sau ca asta e viitorul. Parerea mea e ca, departe de aceste nobile idealuri, sistemul actual nu face decat sa propage o minciuna ca intr-un imens Matrix ai carui prozonieri suntem cu totii.

De fapt, asa cum spunea si Rousseau, societatea este cea care corupe individul modern si care ii induce o serie de deprinderi sociale mimetice prin care el nu isi realizeaza de fapt propriile idealuri, ci pe cele ale altora care il manipuleaza in mod subtil. Spre deosebire de ce ni se spune de obicei, sistemul actual nu este un stadiu superior al evolutiei umane, ci este doar rezultatul aproprierii unor resurse de catre cei puternici si al vanzarii lor la diverse preturi pentru a genera profit. Daca nu detinem astfel de resurse nu avem profit, sau daca le avem si nu le exploatam nu valoram nimic. Cam simplist...

In realitate, desi ni se spune ca dezvoltarea actuala genereaza un joc de suma pozitiva, este vorba despre un joc de suma zero in care unii (puternici) profita si altii (saraci) pierd. Nu sunt printre aceia care sustin ca asta necesita o modificare in sens comunist a sistemului mondial (este o utopie nefericita, care nu face decat sa varieze pe aceeasi tema a consumului, productiei si diviziunii muncii). Totusi, cred ca ar trebui sa ne gandim mai mult la adevaratele noastre nevoi decat la cele generate de societatea iluzorie (virtuala) in care traim.

Cred ca oamenii ar trebui sa realizeze ca actuala criza economica nu este doar o intamplare nefericita in drumul continuu al omenirii catre un viitor de aur indepartat, ci o oportunitate ca ei sa se trezeasca si sa isi dea seama care le sunt cu adevarat interesele. Ar trebui sa constientizam faptul ca fiecare dintre noi are un rost pe acest pamant, dar nu asa cum vor marile corporatii, ci asa cum este firesc din punct de vedere organic. In acest sens, stiinta pe care credem ca o posedam nu ne ajuta cu nimic, dimpotriva ne creaza asteptari atat de inalte ca uneori pot duce la depresii si dezamagiri. Asa cum spunea Domnul nostru Iisus Hristos, "Fericiti cei saraci cu duhul...". Multi nu inteleg sensul adevarat al acestei expresii...

Din punctul meu de vedere adevaratele noastre nevoi sunt cele care exista inca de la originile speciei umane si care se mai regasesc in randul populatiilor ce traiesc izolate de restul lumii in padurile amazoniene sau indoneziene: nevoia de hrana, de inmultire, de adapost in calea intemperiilor naturii, de protectie a membrilor familiei si de asigurare a supravietuirii speciei. Tot restul este un fard prea gros pe obrazul nostru, care ar trebui sa se lase mai mult mangaiat de un soare cu raze calde, fara ultraviolete si infrarosii, totul ar trebui sa fie doar natural...

Infruntarea civilizatiilor

Pe vremea cand eram student (nu chiar foarte demult...) am fost atras de articolul (apoi de cartea) profesorului american Samuel P. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor". Desi cartea a fost mult blamata in Romania, pentru ca stabilea o granita intre Transilvania si restul tarii (nu fara temei, dar putin cam neoriginal), am incercat sa inteleg resortul ideatic ce a stat in spatele ei. Si adevarul e ca am fost cucerit de abordarea foarte reusita a registrului istoric, geografic si cultural de catre autor. Bineinteles, nu am impartasit integral teoria lui...

Mai tarziu, insa, am incercat sa elaborez o noua teorie a civilizatiilor si a rolului pe care ele il vor juca in viitor, insa prezentarea acesteia catre profesorii mei nu a fost de natura decat sa imi aduca oprobriul lor, in opinia mea usor nejustificat. In ciuda acestui fapt, sau poate chiar datorita lui, credinta mea in teoria pe care o propuneam atunci a ramas neschimbata.

In mare, teoria mea este ca in viitor va exista o competitie (in primul rand economica, dar si in alti termeni strategici) intre mari grupari regionale ale statelor natiune bazate pe un element comun de tip civilizational. Insa, spre deosebire de Huntington, care vedea o lupta sangeroasa intre civilizatii, eu am o varianta mai optimista in sensul in care lupta se va traduce intr-o competitie pentru resurse, piete de desfacere, prosperitate si acces la ultimele tehnologii.

In opinia mea, vor exista sase-sapte civilizatii care vor dezvolta grupari regionale destul de puternice ca sa reziste acestei competitii acerbe: americana, europeana, islamica, africana, sud-asiatica, est-asiatica si (posibil) sud-pacifica. Ele se vor dezvolta in jurul unor actori nationali destul de puternici (militar si economic) pentru a coagula aceste ansambluri si pentru a constitui noi centri ai unei lumi multipolare in echilibru dinamic.

Civilizatia americana se va construi in jurul Statelor Unite si va include cele doua Americi, in proiectul Zonei de Liber Schimb a Americilor (FTAA). In America de Sud, Brazilia va fi un actor cu un rol foarte important. Totusi, aceasta structura se va baza mai mult pe sinteza dintre factorul amerindian latent si predominanta etnica a latino-americanilor (chiar si in cadrul Statelor Unite) de confesiune romano-catolica. Factorul european nord-american va constitui doar elementul de structura al civilizatiei lumii noi, el urmand sa devina unul marginal din punct de vedere demografic, in contextul ofensivei demografice latino- si afro-americane.

Civilizatia europeana se va baza pe Uniunea Europeana si, asa cum spuneam intr-un articol precedent, pe cinci mari puteri regionale de tip imperial: Germania, Franta, Marea Britanie, Turcia si (de dorit) Rusia. Elementele comune vor fi tipul etnic indo-european dominant, confesiunea crestina (cu ramurile catolica, protestanta si ortodoxa) si toleranta fata de minoritati semnificative de tip turanic si islamic, caucazian sau iudaic.

Civilizatia islamica va cuprinde doua componente distincte: lumea araba, majoritar sunnita, reunita in jurul Egiptului si a unui mare emirat federativ in Peninsula Arabica; lumea persana, majoritar siita, reunita in jurul Iranului (incluzand si Afganistanul, Tadjikistanul si vestul Pakistanului). Entitatile regionale de baza in acest context sunt Organizatia Conferintei Islamice si Liga Statelor Arabe.

Civilizatia africana se va baza pe Uniunea Africana si va include doua state-nucleu: Africa de Sud, pentru zona centrala si meridionala; Nigeria, cu o populatie semnificativa, dar si cu o structura federala complexa, in zona vestica. Elementul coagulant va fi predominanta etnica africana, persistenta unor elemente confesionale animiste (uneori concomitent cu alte religii sau in interiorul lor) si pluralismul cutumelor locale.

Civilizatia sud-asiatica se refera in special la India si spatiul sau de influenta in statele din sudul Asiei (incluzand si estul Pakistanului, Bangladesh, Nepal si Sri Lanka). Elementul predominant in acest spatiu este etnicitatea indiana si religia hindusa, cu minoritati islamice semnificative si mici comunitati budiste sau de alta religie. Structura regionala nucleu poate fi Asociatia pentru Cooperare Regionala in Asia de Sud (SAARC).

Civilizatia est-asiatica va fi poate cea mai interesanta si, totodata, cea mai competitiva structura regionala. Ea se va baza pe forumul ASEAN+3, cuprinzand tarile sin Asia de Sud-Est (printre care si "tigrii" Indonezia, Malaezia, Thailanda, Singapore si Vietnam), dar si China, Japonia si Coreea (reunificata sub influenta Chinei). Evident, China va fi puterea dominanta in acest ansamblu, insa Japonia isi va mentine potentialul de inovare si sfera sa de influenta, in special in zonele maritime, iar Coreea va constitui un motor important de dezvoltare. Din punct de vedere cultural, zona este dominata de grupul etnic sino-tibetan, dar cu importante prezente altaice si malaezo-polineziene, cu o sinteza confesionala intre confucianism, budism (cu diverse tipuri) si alte religii locale (sintoism, samanism) sau islam.

Ar putea exista si o civilizatie sud-pacifica, bazata pe Australia si pe Comunitatea Pacificului de Sud, insa ponderea ei demografica redusa ridica mari semne de intrebare daca aceasta nu va fi, in cele din urma, inghitita de colosul est-asiatic vecin, mai ales in contextul imigratiei chineze. Elementele comune ar fi dualitatea intre europeni si malaezo-polinezieni, cu o importanta orientare maritima.

Ipoteza mea este ca, daca aceste civilizatii vor reusi sa se dezvolte in cadrele regionale amintite, coexistand intre ele intr-un mediu pasnic, am putea asista la o perioada mult mai stabila decat in prezent, iar soarta omenirii ar putea fi mai buna. Insa nu trebuie sa uitam ca oamenii au inca adanc inradacinat in ei instinctul violentei, a carui gestionare reprezinta cheia intregii probleme...

Noul imperiu american

Evenimentele care au marcat lumea araba in ultimele lunii au trezit interesul opiniei publice, care a dezbatut si intors pe toate fetele elementele esentiale ale dosarelor respective. Dincolo de ipotezele vehiculate, am avut de la inceput banuiala (daca nu certitudinea) ca nimic nu e intamplator si ca masele populare nu se revolta niciodata daca nu sunt puse in miscare de factori declansatori precisi, interni sau externi.

Dupa ce am urmarit o stire ieri seara, mi-am dat seama ca presupunerile mele sunt intemeiate. Stirea privea capturarea fostului (deja) lider ivorian Laurent Gbagbo de catre trupele presedintelui ales, Alassane Ouattara, dupa un razboi civil de un deceniu intre nordul si sudul princpalei tari exportatoare de cacao din lume (Coasta de Fildes). Desi era vorba despre o tara din Africa sub-sahariana, nu am putut sa nu fac conexiunea, mai ales dupa ce am vazut declaratia secretarului de stat american Hillary Clinton: "Cei care s-au agatat de putere vor avea de suferit consecintele" spunea doamna Clinton, trimitand semnalul Statelor Unite catre ceilalti dictatori asediati in prezent in lumea araba. Acest semnal, poate neobservat de multi, indica noua directie a politicii externe americane.

Daca in era Bush jr. americanii au dorit sa isi exprime suprematia in lume prin intermediul superioritatii militare, administratia Obama incearca sa fie mai subtila, folosind mijloace mult mai sofisticate care includ idealuri nobile ca democratia, statul de drept, drepturile omului, pluralismul, in defavoarea accentului predilect pe resurse naturale si pragmatism economic. In acest demers Statele Unite nu ezita sa profite de aliantele sale, pentru a-si maximiza castigul, ca urmare a unor interese comune.

Astfel, prin intermediul Frantei, tara cu o influenta inca importanta asupra Africii (atat in partea de nord cat si in partea sub-sahariana), Statele Unite isi proiecteaza puterea trimitand un mesaj de intimidare virtualilor competitori (China). "Revolutiile iasomiei", asa cum au fost ele numite, aduc aminte izbitor de "revolutiile oranj" din Europa de Est, din anii 2000. Numai ca, de aceasta data, ele au loc intr-un spatiu strategic, lumea araba, identificata ca sursa principala a dusmanilor Statelor Unite, terorismul si fundamentalismul islamic. Prin aceasta lovitura, serviciile secrete americane iau prim planul fortelor armate, istovite de interventiile din Afganistam si Irak. Este o strategie care a mai fost folosita si de fostul presedinte american Jimmy Carter la sfarsitul anilor 70, insa ea a esuat lamentabil in Iran, unde revolutia islamica a dat peste cap toate planurile. Acum americanii incearca sa treaca in plan secund, oferind Frantei lui Sarkozy iluzia unei reactii de mare putere, in schimbul securizarii zonei.

Numai ca acest plan s-ar putea dovedi o himera strategica. O stire anterioara celei a arestarii fostului presedinte ivorian relata despre atrocitatile comise de trupele presedintelui legitim, astfel ca Uniunea Europeana incepuse deja sa aiba rezerve. Adevarul e ca sprijinul pentru o tabara sau alta nu garanteaza si etica noului tip de conducere. Astfel, in Tunisia si Egipt vechile regimuri se mentin la putere, fiind eliminat doar liderul suprem, de teama ca nu cumva prin pierderea controlului asupra situatiei la putere sa ajunga miscari islamiste. In Libia, printre trupele rebele sunt fosti colaboratori ai lui Ghaddafi dar si colaboratori ai Al-Qaeda. In Yemen, cea mai puternica forta de opozitie este finantata de Al-Qaeda.

In cele din urma, nu exista garantii atunci cand sunt sprijinite astfel de miscari. Statele Unite par a isi asuma acest risc, actionand insa sub paravanul multilateralismului (exprimat prin implicarea NATO in Libia). De fapt, este vorba de un nou tip de manifestare a puterii imperiale americane la nivel mondial, cu mijloace ceva mai subtile, evitand confruntarea directa, dar sustinand miscarile revolutionare. Numai ca lumea araba reprezinta un spatiu foarte complex (voi reveni asupra acestui subiect intr-un viitor articol), unde aceasta strategie s-ar putea dovedi falimentara. Poate nu e intamplator ca experimentul a fost inceput pe continentul african, spatiu de origine al actualului presedinte american, si o zona marcata de factionalism, tribalism si alti factori de fragmentare si conflict. Paradoxa, insa, principala victima a acestor actiuni ar putea fi Franta, mai precis presedintele Sarkozy, pe care actualele actiuni externe energice l-ar putea costa un nou mandat in favoarea ascensiunii tot mai vizibile a nationalismului secular francez (pe care el insusi il propaga). Ramane insa de vazut cum vor evolua lucrurile...