Revelatia

Sfarsitul de an a adus cu sine o perioada mai linistita si pentru mine, dupa un an destul de greu, care m-a solicitat la maxim, dar care a adus si realizarea unuia din obiectivele mele: casa, sub forma garsonierei din Dristor pe care am tot visat-o. In cele doua saptamani petrecute acasa la parinti, departe de ritmul nebunesc si infernal al capitalei, am avut prilejul sa meditez asupra unor probleme pe care viata le scoate de obicei in fata persoanelor ajunse la varsta mea. Bineinteles, stilul meu subiectiv, egocentric, perfectionist si intansigent nu mi-a oferit posibilitatea de a face o analiza corecta nici de aceasta data, de fiecare data ajungand la concluzia ca nu am facut greseli si ca doar ceilalti din jurul meu au gresit fata de mine. Poate asta e si unul din atuurile mele care ma impiedica sa imi revars furia punitiva asupra mea si sa ma eliberez de povara unor neimpliniri...

Totusi, la un moment dat a venit si revelatia. Intr-o dimineata am revazut la televizor un film SF cu Robin Williams, intitulat "Omul bicentenar". Intr-o lume a viitorului supertehnologizat un robot de menaj incepe sa se umanizeze treptat pana la faza in care isi doreste sa fie om muritor (asta dupa vreo 200 de ani in care supravietuieste unui numar de trei generatii ale familiei gazda). Ideea filmului, exprimata la un moment dat de personajul principal este dorinta de a deveni om, in ciuda faptului ca asta inseamna o renuntare la perfectiunea masinii (pe care eu insumi am invidiat-o de atatea ori) si trecerea la o viata marcata de greseli, care insa fac farmecul existentei unice a fiecaruia. In acelasi timp, ideea finala a filmului este ca viata in lipsa celor dragi (contemporani) nu mai are rost si din acest motiv personajul principal alege sa sfarsesca in chip de muritor.

Recent, un alt film, "A sasea zi", cu Arnold Schwarzeneger in rolul unei clone, incercand sa opreasca productia in seria a unor duplicate umane, ridica o problema similara. Obtinerea nemuririi, oricat ar fi de atragatoare, este contrara principiilor existentei umane, care este finita prin natura ei, ceea ce face si farmecul vietii, oricat ar fi ea presarata cu suferinte. In acele momente mi-am dat seama ca aspiratia mea catre perfectiune, oricat de nobila in fond, era o greseala care se tot repeta, aducand doar dezamagire (fata de performantele proprii) si singuratate. In acelasi timp, insa, gresind demonstram ca eu insumi sunt o fiinta umana obisnuita, capabila sa traiasca mai mult ca un om decat ca un robot. Si chiar daca mi-am propus sa inchei noul an ori "la bal ori la spital", consider ca asta e insasi esenta existentei umane, care nu trebuie sa ramana cantonata intr-o monotonie stereotipa ce caracterizeaza masinile si lucrurile neinsufletite.

Libertatea

Vietile noastre din prezent sunt marcate de anumite elemente care ma fac sa reafirm faptul ca de fapt libertatea nu mai exista si ca suntem prizonierii unui sistem din care nu putem iesi (decat cu picioarele inainte...). Crearea unor interdependente multiple intre oameni si produsele de consum duce la dependenta fata de acestea. Practic, nu mai putem trai fara anumite bunuri, ceea ce ne face vulnerabili la potentialul de santaj al sistemului. In targul de zi cu zi al constiintelor noastre cu "drogurile" de care avem nevoie, cel care pierde este psihicul nostru, care odata inlantuit incepe sa rabufneasca in momentele critice, exact cand ne asteptam mai putin. Anesteziati de cordonul ombilical care ne leaga de sistem nu mai suntem in stare sa percepem pericolul in care ne aflam sa ne dezintegram sub aspect moral. Insa rezultatul vine mai tarziu cand, constientizand faptul ca suntem doar prizonierii sistemului si nu mai putem iesi din el, nu mai avem decat solutia de a ne sacrifica existenta fizica... Sau putem continua, devenind o parte a sistemului, la fel de amorala ca si acesta, fara nici o pretentie de autenticitate sau integritate, care s-au pierdut de mult, odata cu abandonarea existentei pastorale...

Duminica

Daca ar fi sa aleg, mi-as dori sa mor intr-o duminica seara. Pentru ca vine la sfarsitul saptamanii, intr-o zi de odihna, in care as fi impacat si nu mi-as dori sa mai incep o alta saptamana, cu alte griji si alte proiecte. Ar fi ca o incununare a intregii vieti, ca un final fericit al unei povesti, ca o completare a unei existente finite. Si, intr-un fel, mi s-ar parea ca o duminica infinita, fara sfarsit...

Sfarsitul

Analizand relatiile interumane din jurul meu, am fost mirat si oarecum intristat sa realizez ca ceea ce gandeam acum 5 ani despre oameni s-a dovedit a fi adevarat: odata cu asa-zisa "evolutie" a speciei suntem de fapt pe cale sa revenim la pornirile primare, care ne apropie mai mult de regnul animal decat de divinitate. In mod concret, accentul exagerat pe valorile materiale ne face sa regresam, sa ne cantonam intr-o existenta compusa mai mult din reflexe decat din analiza constienta. Cred ca acest proces, dincolo de influenta societatii asupra noastra, izvoraste din insasi structura fiintelor umane, reprezentand butonul de auto-distrugere, pomenit in Biblie la capitolul cunoscut indeobste sub numele de "sfarsit al lumii". Sub masca progresului si a civilizatiei se ascunde, in fapt, insasi sinuciderea noastra ca specie, lucru firesc, avand in vedere ca totul are un sfarsit. Insa felul in care se petrece acest proces nu este deloc demn de miturile eroice pe care ne place sa le veneram cu atata emfaza; el se bazeaza pe suprematia instinctelor de supravietuire si procreere asupra ratiunii.

Instinctul de supravietuire este un motiv suficient pentru individualismul nostru si tendinta de a-i anihila pe ceilalti in setea noastra de a atinge suprematia. Intr-un fel aceasta "selectie naturala" nu face decat sa aleaga cele mai puternice instrumente ale auto-distrugerii, eliminand factorii care ar putea devia "evolutia" catre alte cai, mai sinuoase si mai "nesigure". De fapt aceste cai ar intarzia doar sfasitul... E oarecum ironic faptul ca instinctul nostru de supravietuire ne va aduce in cele din urma moartea.

Poate parea surprinzator ca instinctul de procreere sa fie indreptat catre auto-distrugere. In fond, nasterea constituie inceputul, originea, viata. Dar drumul pana la procreere ne arata ca, de fapt, el este bazat tot pe o selectie, de data aceasta mult mai subtila, a genelor. Prin alegerea exemplarelor cele mai puternice, insuflata de parintii naturali viitoarelor mame, femeile nu fac decat sa aleaga instinctiv raspandirea genei celei mai puternice, al carei scop final este auto-distrugerea. Si astfel, aceasta matrice foarte eficienta elimina "uscaturile" si consolideaza schema fundamentala a existentei limitate a omului pe pamant.

Desi acest scenariu poate parea destul de departe de realitate (in varianta ei materiala, care unora le este suficienta - ei fiind strans legati de matrice), el nu este decat rezultatul unei analize detasate a slabiciunilor omenesti. Astfel poate fi explicata marginalizarea grupurilor "neproductive" de asceti si de intelectuali "demodati", care s-au desprins de matrice si trebuie exterminati de restul speciei, pentru ca planul final sa reuseasca. In aceste conditii, nu-mi ramane decat sa astept sfarsitul, oricare ar fi acesta...

Sansa vietii

Asteptarea "sufletului pereche" seamana cu asteptarea unui nou Mesia. Important e, insa, sa crezi cu adevarat pentru ca, dupa aceea, totul vine de la sine si se transforma in... "sansa vietii"...

Manipularea

Oamenii din ziua de azi sunt din ce in ce mai mult afectati de ceea ce vad la televizor sau in presa. Suntem martorii aparitiei unor noi mituri postmoderne care ne influenteaza din ce in ce mai mult viata. Problema este ca, in acest fel, personalitatea noastra are de suferit cel mai mult. Prin adoptarea stilului anumitor modele si idoli si a preferintelor lor, de fapt ne instrainam fata de noi insine. Incetam sa mai reprezentam elemente unice ale universului si devenim una cu marea masa de persoane identice una cu cealalta, creand o lume in care satisfacerea unor nevoi gregare este tot ceea ce ne intereseaza. In lumea de azi s-a creat un mit al omului simplu care, intr-un fel sau altul, se imbogateste si devine print. Sau a femeii din popor frumoasa si desteapta care il intalneste pe Fat Frumos, cu bani si mertzan, si traiesc fericiti pana la sfarsitul vietii (sau al contului, mai bine zis!)... De fapt realitatea este mult mai complexa si instinctele din noi incearca sa ne comunice ca ceva nu in regula. Problema e ca suntem in asa masura conectati la matricea sistemului, incat daca ne-am rupe de ea ne-am simti pierduti. Din fericire mai exista si voci critice, insa ele sunt tot mai putine. Ar fi cazul sa ne trezim daca nu vrem sa descoperim, la un moment dat, ca ne-am trait vietile fara nici un rost, doar ca sa facem umbra pamantului...

Progresul

Desi se spune adesea ca progresul este un lucru bun, realitatea este mult mai nuantata. Se uita ca, odata cu progresul, se mai si pierde cate ceva. Progresul inseamna si o goana continua dupa confort cu orice pret. Confort material si confort spiritual. Insa confortul dus la extrem inseamna si mai putina educatie, dar mai multi bani, mai putina munca si mai multe rezultate imediate, mai putina suferinta, dar si mai multe vicii. Se cauta prea mult castigul facil, care este reflectat excesiv in mass-media, si se uita ca, uneori, mai important decat rezultatul este mijlocul, maniera, modalitatea in care este obtinut el. De fapt viata nu inseamna doar o tranzitie confortabila intre nastere si moarte, ci mult mai mult, un drum in care trebuie sa acumulezi cat mai multa cunoastere pentru a putea aduce un plus celorlalti, societatii in ansamblu, chiar si cu sacrificiile inerente, cu cedari, cu suferinte, cu greutati. Ele fac parte din viata. Altfel, viata nu mai are rost si e doar un fragment nesemnificativ si monoton din istoria societatii umane...