Are Romania nevoie de scutul anti-racheta?

O tema interesanta de discutie in ultimele saptamani mi s-a parut a fi problema amplasarii scutului anti-racheta al NATO in Romania. Dincolo de abordarile conforme cu orientarea obsinuita a politicii externe romanesti din ultimii anii, cred ca e nevoie de o analiza la rece a situatiei actuale si a momentului ales pentru lansarea acestui subiect in dezbaterea publica.

Acum 20 de ani, toti romanii asteptau "sa vina americanii", dupa ce timp de 45 de ani fuseseram inrobiti de Uniunea Sovietica in lagarul comunist. Doar ca americanii nu au venit cu adevarat decat 10 ani mai tarziu, atunci cand interesul lor imediat era sa stabileasca avanposturi cat mai apropiate de Orientul Mijlociu. In schimb, ei trimisesera de mult in avangarda productiile cinematografiei hollywoodiene care propagau modul de viata american , sistemul institutional si obiceiurile celor de peste ocean. Astfel ca, atunci cand puscasii marini americani ancorau la Constanta la sfarsitul anilor '90, ei erau asteptati cu mult entuziasm de fetele care vizionasera atatea filme de razboi cu happy-end. Si nu doar de ele...

Bineinteles, in contextul tulbure al regiunii tarii noastre, existent la sfarsitul secolului trecut, umbrela de securitate americana reprezenta o garantie sigura, mai ales ca Uniunea Europeana nu constituia decat o entitate cel mult economica. De aceea, Romania a ales sa sprijine interventia militara a NATO in Kosovo din 1999, desi avea relatii traditional cordiale cu Serbia, s-a alaturat colaitiei anti-teroriste din Afganistan in 2001 si coalitiei anglo-americane in cadrul interventiei din Irak (2003), in ultimele doua cazuri chiar trimitand contingente de trupe combatante.

Pana in 2004 si 2007, interesul national al Romaniei ne spunea ca integrarea in NATO si Uniunea Europeana reprezinta singura alternativa viabila pentru asigurarea securitatii (militara, politica, economica si sociala). Dupa ce am intrat in aceste organizatii, insa, am inceput sa ne comportam mai mult ca niste anexe ale principalilor actori nationali pe plan mondial. Mai precis, dincolo de a evalua la rece deciziile aliatului nostru american, ne aruncam cu capul inainte in tot felul de proiecte care nu au nimic in comun cu securitatea noastra nationala.

Daca inainte de 2004 (sau 2007), se spunea ca toate sacrificiile sunt facute pentru atingerea obiectivelor integrarii in structurile euro-atlantice, acum ni se spune ca indeplinim doar obligatiile de membri. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul ca nu toti membrii structurilor din care facem si noi parte inteleg sa faca aceleasi "sacrificii". Atunci de ce trebuie sa fim noi cei care se pleaca in mod constant in fata "marelui licurici". Nu cumva atitudinea noastra este la fel de slugarnica acum precum era, cu jumatate de secol inainte, atitudinea celor care se plecau "marelui frate de la rasarit"?

Problema amplasarii scutului anti-racheta in Europa a suscitat vii dispute inca de la primul proiect, ce viza Polonia si Cehia. Simtindu-se amenintata, Rusia a ripostat in fata a ceea ce ea considera o reactivare a rivalitatii bipolare din timpul Razboiului Rece. Americanii au inceput sa nuanteze, avand nevoie de Rusia in cadrul frontului anti-terorist. Apoi a aparut problema Iranului, mult mai subtila (si mai complexa decat fosta amenintare a Irakului), iar chestiunea scutului a revenit in actualitate. Romania si Bulgaria au devenit noi terenuri unde aceasta arma putea fi testata.

Cei care au avut ideea scutului au neglijat insa un aspect fundamental al securitatii globale. In momentul in care un tip de armament, fie el si defensiv, devine aminintator fata de echilibrul inarmarii stabilit in zeci de ani de negocieri, nu mai poate fi vorba de securitate pentru toti, ci doar pentru unii. Ori, securitatea globala nu poate exista atunci cand unii nu sunt in securitate si au toate motivele sa inceapa reinarmarea pentru a se pune la adapost fata de amenintarea armei superioare. Aceasta dilema a securitatii nu poate fi rezolvata prin continuarea inarmarii (chiar si in scop defensiv), ci prin negocieri directe sau mediate intre parti. In fond aceasta este esenta sistemului pacii stabilit dupa 1945, daca el mai inseamna ceva astazi.

Ideea e ca substituirea interesului national cu interesele hegemonului nu poate servi cresterii securitatii tarii, ci dimpotriva. In momentul in care scutul va fi amplasat in Romania (la fel ca si in cazul bazelor americane), aceasta va deveni o tinta pentru toti cei care se simt amenintati de sistemul american anti-racheta. Iluzia ca scutul va proteja tara de orice agresiune este sinonima cu credinta unui copil in existenta lui Mos Craciun... Intotdeauna progresul tehnologic a descoperit antidotul pentru orice salt temporar al unei entitati sau al alteia.

Dincolo de naivitati, nu se poate ca factorii de decizie sa nu observe ca cel mai stabil sistem de securitate este bazat fie pe echilibrul inarmarii, fie pe dezarmare. Iar sistemul anti-racheta nu aduce decat o inarmare asimetrica. In situatia Romaniei, aflata atat de departe de aliatul american si atat de aproape de alti factori de amenintare, nu ne putem permite sa marim insecuritatea in zona cu iluzia intr-o pace unipolara. Istoria ne demonstreaza clar ca orice incercare de dominatie absoluta in sistem este echilibrata de ceilalti competitori coalizati. In fond, daca sustinem in mod sincer procesul de democratizare in lume, nu putem sa omitem sistemul international. Apararea unora impotriva altora nu poate fi o solutie viabila: nu ceilalti oameni sunt adevaratii inamici, ci disparitatile dintre ele care creaza frustrari si invidie.

Din pacate, cei aflati pentru moment la guvernare nici nu se mai gandesc la interesul national, preocupati de satisfacerea intereselor personale si de grup. Ei doar mimeaza serviciul public pentru a salva aparentele. Cel mai dureros lucru este ca, desi seful statului provine din randul hainei militare, al carui scop este mentinerea pacii si nu propagarea razboiului, el nu ezita sa trimita oameni la moarte sigura in teatre de razboi iluzorii ca Afganistan si Irak, care nu au nici o legatura cu securitatea NOASTRA nationala, sau sa faca din Romania o tinta (in loc sa fie o punte de dialog catre Orient, asa cum a facut-o cu succes in trecut) prin instalarea sistemului anti-racheta pe teritoriul tarii. Fiecare doarme asa cum isi asterne...