Razboaiele au reprezentat inca din timpurile cele mai indepartate principala modalitate de reglementare in relatiile inter-umane. Dupa cum afirma filosoful englez Thomas Hobbes, omul in starea sa initiala era un animal destul de violent ("homo homini lupus") si, din acest motiv, in relatiile cu semenii sai domnea regula razboiului, in cadrul caruia cel mai puternic reusea sa-si impuna interesele asupra celui mai slab. Bazat pe principiul selectiei naturale, acest cadru era mai aproape de regnul animal decat de o societate in adevaratul sens al cuvantului.
Totusi, datorita capacitatii de invatare a speciei, inerenta in natura umana, cei slabi au inceput sa se coalizeze impotriva celui mai puternic pentru a reusi sa faca fata si chiar sa il invinga, urmand a isi imparti beneficiile ulterioare. De aici reiese unul dintre principiile de baza in relatiile internationale traditionale, si anume echilibrul puterii.
Omenirea a progresat foarte mult de la acele timpuri inecate in negura vremurilor. Razboaiele s-au schimbat, sub impactul inovatiilor tehnologice, si la fel si regulile lor. Diversele civilizatii care s-au succedat in istoria omenirii au reusit sa imbunatateasca si sa perfectioneze ceea ce Sun Tzu numea "arta razboiului". Prin reunirea unor mari mase de oameni inarmati si formarea unor armate redutabile, diverse popoare au detinut suprematia asupra unor importante regiuni. Concomitent, insa, au aparut si negocierile diplomatice, care aveau rolul de a pune in acord pozitii diferite si chiar conflictuale prin oferirea unor beneficii reciproce si care puteau evita pierderile importante ale fiecarei parti in caz de conflict armat.
Dupa incheierea mai multor tratate internationale (Tordesillas, Zaragoza, Pacea din Westfalia) s-a creat o jurisprudenta internationala, chiar daca doar in faza incipienta si marcata de tradari si reorientari spectaculoase. Odata cu aparitia umanismului si iluminismului, aceasta jurisprudenta emergenta a fost marcata de ideea unei anumite justitii si echitati universale, astfel ca au fost create premisele unei "societati universale a natiunilor" (Kant), care ar fi trait in pace, evitand solutiile razboinice si punand accent pe dialog. Pentru moment ceea ce s-a dezvoltat a fost asa numitul "concert european", in cadrul caruia marile puteri intelegeau sa nu se extinda prea mult una in defavoarea celeilalte, in schimbul pastrarii ordinii interne aristocratice.
Din pacate a trebuit sa mai treaca o vreme pana cand visul unei organizatii mondiale care sa protejeze integritatea entitatilor componente (state, popoare, natiuni) sa devina realitate. Liga Natiunilor a fost o prima experienta esuata dupa prima conflagratie mondiala a secolului XX. Pe ruinele sale a aparut Organizatia Natiunilor Unite, care a fost o oaza de speranta pentru pacifisti, dar a deazamagit multe dintre asteptari in timpul Razboiului Rece, cand eficienta sa a fost minima. Totusi, cadul legal international a fost mult mai bine reglementat, aparand si misiunile sub mandat ONU pentru calmarea situatiilor conflictuale de pe intregul mapamond.
Totusi, in ciuda acestor evolutii pozitive, marile puteri au continuat sa isi vada de interesele lor, recurgand (chiar si dupa 1990) la ONU doar atunci cand era in interesul lor sau al blocarii rivalilor. Acest lucru a diminuat rolul important pe care ONU ar fi trebuit sa-l joace si a dinamitat continuu eficienta ordinii internationale postbelice.
In prezent asistam la o exacerbare a tendintelor centrifuge individualiste ale principalilor actori (mai intai SUA in Irak, apoi Rusia in Georgia, in curand poate China in Taiwan etc.). Acest lucru demonstreaza ca, in ciuda progreselor omenirii pe calea dialogului, razboiul continua sa ramana o alternativa luata in calcul, chiar daca o confruntare directa intre actorii relevanti este mai putin probabila datorita tehnologiilor militare (in special capacitatile nucleare). Explicatia poate fi gasita in rolul pe care armatele continua sa il joace inerent in detinerea monopolului fortei (si poate ca e mai bine asa, in interesul unei vieti civile normale), ceea ce le confera o influenta importanta chiar si in prezent asupra relatiilor internationale.
Chiar daca nu reprezinta o solutie in sine, razboiul continua sa fie metoda cea mai uzitata atunci cand negocierile esueaza. Aceasta pentru ca, in ciuda daunelor pe care le incumba, conflictul armat ofera rezultatele cele mai vizibile pe termen scurt (chiar si negative), ceea ce poate fi de folos intr-o societate bazata foarte mult pe imagine (fie doar si pentru intimidare, vezi actiunea "Shock and Awe" din 2003). Pe termen lung, insa, spirala violentei este nesfarsita, asa cum demonstreaza numeroasele exemple din istorie, iar razboiul continua sa nu fie o solutie viabila pentru nici una dintre situatii. Societatea umana actuala demonstreaza, totusi, inca o data, daca mai era nevoie, ca vechiul dicton "cand vocea ratiunii inceteaza este vremea armelor sa vorbeasca" este inca valabil, chiar si in secolul XXI. Din pacate natura umana insasi vine in sprijinul acestui lucru, pentru ca nu suntem doar fiinte rationale, ci si emotionale, iar impactul emotional ramane mai puternic pentru fiecare dintre noi, cel putin in faza actuala a evolutiei speciei.
