In urma cu cateva luni, summitul NATO de la Bucuresti aducea in prim plan ostilitatea Rusiei fata de o posibila extindere a organizatiei nord-atlantice. Reactia Moscovei fata de deplasarea aliantei catre est are anumite justificari care provin din interesele traditionale ale Rusiei in zona si din ingrijorarea Moscovei fata de manifestarea suprematiei Statelor Unite in lume. O potentiala extindere a NATO care ar include Georgia si Ucraina ar intra in fosta sfera de influenta a Uniunii Sovietice. Deja Rusia a fost deranjata prin extinderea NATO in tarile baltice in 2004. In acest fel granita comuna cu NATO s-ar extinde si mai mult, semanand a politica de ingradire ca in anii '50. Ea a inceput deja sa-si puna in practica iritarea, folosindu-se de arma energetica. Principalele tari europene (Franta, Germania, Italia) au realizat pericolul aparitiei unei noi Cortine de Fier si au incercat sa tempereze avantul american. Insa acesta din urma este generat de politica expansionista a administratiei Bush.
Politica externa americana de dupa 2001 a insemnat o afirmare a suprematiei economice cu mijloace economice. Mai precis, sub masca interventiei antiteroriste si a promovarii democratiei, SUA au ocupat zone strategice din Orientul Mijlociu extins, chiar in jurul celor mai mari resurse de petrol din lume, cu posibilitatea de a inainta chiar si catre Asia Centrala. Israelul a functionat si acum ca un avanpost al acestei tendinte.
Insa, dupa cum o arata istoria, orice tendinta de instituire a hegemoniei unei mari puteri este urmata de coalizarea celorlalti actori semnificativi impotriva sa pentru restabilirea echilibrului de putere. Dupa ce acest echilibru s-a destramat in urma disparitiei URSS in 1991, Statele Unite au ramas singura super-putere din sistemul international cu potentialul de a deveni noul hegemon mondial, insa de data aceasta in sens real (caz fara precedent in istoria omenirii). Insa si in cadrul administratiilor americane au existat doua curente principale: unul bazat in mod traditional pe abordarea multilaterala, prin intermediul institutiilor financiare insternationale si a organismelor inter-guvernamentale (inclusiv a ONU), pe baza dreptului international si a diverselor conventii internationale; celalalt curent se baza pe suprematia militara si tehnologica americana si urmarea instaurarea unilaterala unei "pax americana" prin influenta asupra tuturor subsistemelor regionale, prin intermediul unor organizatii umbrela de tip NATO, APEC, ANZUS, Pactul de la Rio. Din pacate aceasta ultima politica s-a dovedit falimentara in ultimii ani, sub administratia Bush, care a utilizat-o fara scrupule in Irak, reusind sa promoveze in loc de a stopa fenomenul terorist in zona araba, cu scopul evident de a vulnerabiliza si controla indirect zona.
In acest context, in care SUA se impotmolesc, ca si URSS in 1988, in capcana supra-extinderii, actorii internationali relevanti incearca sa contrabalanseze inluenta americana prin opozitia in fata extinderii structurilor controlate de facto de Washington (printre care si NATO). Este cazul Rusiei, care a descoperit un nou model de dezvoltare, e drept destul de primitiv dar eficient, si incearca sa recastige terenul pierdut in anii '90. Apropierea sa de China, mai ales prin intermediul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai, nu este deloc intamplatoare, ea urmarind realizarea unui bloc eurasiatic rival Statelor Unite, care odata pus pe picioare sa poata face fata cu succes competitiei de toate tipurile. Acesta ar urma sa includa Europa de Est (deja incluse sunt Belarus, Armenia si potential Serbia), Asia Centrala si Asia de Est continentala. In conditiile antagonizarii Iranului de catre americani, acesta ar putea deveni un aliat si furnizor de resurse suplimentar al noii structuri.
Este posibil ca, in aceste conditii, sa asistam la o formarea unui nou sistem bipolar. O parte din tarile europene realizeaza pericolul si incearca sa atraga Rusia intr-un parteneriat pe continentul european. Insa aceasta sarcina, foarte complexa in sine, nu se poate realiza decat daca Uniunea Europeana va reusi sa se desprinda de sub aripa militara americana, simbolizata de NATO. In conditiile existente, in care serviciile secrete americane au o activitate intensa pe continentul european, incercand sa influenteze chiar si vointa populara si sa controleze o serie de forte politice prin instrumente economice (Rusia incearca acelasi lucru, bineinteles), ramane de vazut care va fi evolutia evenimentelor si daca europenii vor reusi sa faca o politica proprie sau vor ramane din nou la mana superputerilor.
Politica externa americana de dupa 2001 a insemnat o afirmare a suprematiei economice cu mijloace economice. Mai precis, sub masca interventiei antiteroriste si a promovarii democratiei, SUA au ocupat zone strategice din Orientul Mijlociu extins, chiar in jurul celor mai mari resurse de petrol din lume, cu posibilitatea de a inainta chiar si catre Asia Centrala. Israelul a functionat si acum ca un avanpost al acestei tendinte.
Insa, dupa cum o arata istoria, orice tendinta de instituire a hegemoniei unei mari puteri este urmata de coalizarea celorlalti actori semnificativi impotriva sa pentru restabilirea echilibrului de putere. Dupa ce acest echilibru s-a destramat in urma disparitiei URSS in 1991, Statele Unite au ramas singura super-putere din sistemul international cu potentialul de a deveni noul hegemon mondial, insa de data aceasta in sens real (caz fara precedent in istoria omenirii). Insa si in cadrul administratiilor americane au existat doua curente principale: unul bazat in mod traditional pe abordarea multilaterala, prin intermediul institutiilor financiare insternationale si a organismelor inter-guvernamentale (inclusiv a ONU), pe baza dreptului international si a diverselor conventii internationale; celalalt curent se baza pe suprematia militara si tehnologica americana si urmarea instaurarea unilaterala unei "pax americana" prin influenta asupra tuturor subsistemelor regionale, prin intermediul unor organizatii umbrela de tip NATO, APEC, ANZUS, Pactul de la Rio. Din pacate aceasta ultima politica s-a dovedit falimentara in ultimii ani, sub administratia Bush, care a utilizat-o fara scrupule in Irak, reusind sa promoveze in loc de a stopa fenomenul terorist in zona araba, cu scopul evident de a vulnerabiliza si controla indirect zona.
In acest context, in care SUA se impotmolesc, ca si URSS in 1988, in capcana supra-extinderii, actorii internationali relevanti incearca sa contrabalanseze inluenta americana prin opozitia in fata extinderii structurilor controlate de facto de Washington (printre care si NATO). Este cazul Rusiei, care a descoperit un nou model de dezvoltare, e drept destul de primitiv dar eficient, si incearca sa recastige terenul pierdut in anii '90. Apropierea sa de China, mai ales prin intermediul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai, nu este deloc intamplatoare, ea urmarind realizarea unui bloc eurasiatic rival Statelor Unite, care odata pus pe picioare sa poata face fata cu succes competitiei de toate tipurile. Acesta ar urma sa includa Europa de Est (deja incluse sunt Belarus, Armenia si potential Serbia), Asia Centrala si Asia de Est continentala. In conditiile antagonizarii Iranului de catre americani, acesta ar putea deveni un aliat si furnizor de resurse suplimentar al noii structuri.
Este posibil ca, in aceste conditii, sa asistam la o formarea unui nou sistem bipolar. O parte din tarile europene realizeaza pericolul si incearca sa atraga Rusia intr-un parteneriat pe continentul european. Insa aceasta sarcina, foarte complexa in sine, nu se poate realiza decat daca Uniunea Europeana va reusi sa se desprinda de sub aripa militara americana, simbolizata de NATO. In conditiile existente, in care serviciile secrete americane au o activitate intensa pe continentul european, incercand sa influenteze chiar si vointa populara si sa controleze o serie de forte politice prin instrumente economice (Rusia incearca acelasi lucru, bineinteles), ramane de vazut care va fi evolutia evenimentelor si daca europenii vor reusi sa faca o politica proprie sau vor ramane din nou la mana superputerilor.
